Buciumi este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Bacău, Moldova, România.
Istoric
Satul Buciumi reprezintă una din vechile așezări ale Trotușului din ținutul Bacăului. Se află așezat într-o zonă subcarpatică, la o depărtare de aproximativ 8 km de Municipiul Onești.
Satul Buciumi este atestat documentar din timpul lui Ștefan cel Mare. Săpăturile arheologice efectuate în raza municipiului Onești au scos la iveală urme importante încă din perioada neolitică. În toamna anului 1978, în locuința săteanului Petrica Iftinca a fost descoperită o râșniță foarte veche de către locuitorul Ghiță Teacă, un pasionat cercetător amator al trecutului satului. Cercetătorii specialiști de la Muzeul Județean de Istorie din Bacău au ajuns la concluzia că ar avea o vechime de aproximativ 2000 de ani.
Legenda păstrată și transmisă din bătrâni spune că satul Buciumi a fost întemeiat de către patru buciumași: Ivan, Tamaș, Grec și Cîrcei. Legenda cuprinde mult adevăr deoarece acești buciumași sunt menționați în numeroase acte date mai târziu, cu deosebirea că Ivan este trecut uneori cu numele de Ivăncescu, iar Grec cu numele de Ivan Grecu. În toponimia întinselor terenuri aflate în partea de nord a satului s-au păstrat denumirile respective și toți sătenii știu din bătrâni unde se găsesc locurile „Ivan", „Tamaș" etc.
Prima atestare documentară a satului Buciumi se găsește într-un act emis de Ștefan cel Mare la 11 ianuarie 1487. Actul are următorul cuprins:
Ispisoc de la Ștefan Vodă
„Toți cine or citi sau or auzi cetind... Facem știre precum au venit înaintea noastră și înaintea tuturor boiarilor noștri moldovenești, sluga noastră Ivan fiicior Tomii Fulovi de buna voie și nesilit, neîmpresurat, au vândut a sa driaptă ocina dintr-al său drept uric ce-au avut de la (loc gol în document) satul anume Benestii pe pârâul Benestilor și alt sat anume Buciumii (loc gol în document) și o bucată de loc din hotarul Mihneștilor,slugii noastre Radului Pătrășcan drept 300 zloți denaintea noastră și denaintea boiarilor noștri i-au făcut plata deplină. Pentru aceia și noi am dat și am întărit slugii noastre Radului Pătrășcan pe aceli de mai sus zisa : satul Beneștii și Buciumii și acea bucată de loc din hotarul Mihneștilor ca să-i fie de la noi uric cu tot vinitul lui și ficiorilor și nepoților și strănepoților și răstrănepoților lui și a tot niamul lui cât se vor alegi mai de aproape naclintit și nereușit în veci. Iar hotarul acelor două sate Beneștii și Buciumii, să fie pe hotarul cel vechi pe unde au trăit în veci. Iar hotarul cei bucăți de loc din hotarul Mihneștilor să fie di marginea pădurii dintr-un fag însemnat drept peste pârău până în ceia margine de pădure într-un măr.
Și spre aceasta singur Ștefan Vodă și pune credința a tuturor boiarilor ce-au fost pe atuncia și pentru mai mari credință și întărire a toați câți mai sus s-a scris am poroncit boiarului nostru Tăutului logofat să scrie și pecetea noastră să o lege la această adevărată carte a noastră.”
Rolul așezărilor de răzeși din Valea Trotușului în diferite evenimente ale epocii medievale
Aflându-se la interferența celor două văi: Trotușului și Oituzului, căile de comunicație ce se bifurcau din această regiune au favorizat atât incursiunile prădalnice ale cetelor tătărești cât și pătrunderea altor oști dușmane în această zonă. Se știe că în timp ce tătarii năvăleau din răsărit, turcii invadau din sud, iar ungurii și mai târziu austriecii răzbeau din apus pe văile Trotușului și Oituzului. Trebuia deci ca acest colț de țară să fie apărat cu îndârjire, să devină un cuib de viteji din care șoimi încercați să lovească în prădalnici fără cruțare, oricare le-ar fi fost neamul și vatra.
În acest sens poate fi înțeleasă strategia legendarului Ștefan cel Mare, urmată de alți voievozi, care au acordat o deosebită atenție satelor răzești din Valea Trotușului, mândria oamenilor de aici nefiind prin nimic știrbită, găsind totdeauna în ei un sprijin de nădejde.
Se poate afirma că însăși ocuparea tronului în 1457 s-a făcut cu ajutorul prețios al țăranilor din această regiune.
Deci tânărul voievod și-a completat mica oaste dată de Vlad Țepeș cu ostași din Țara de Jos și, în primul rând, din ținutul Trotușului, unde-și avea moșia părintească. Drept recunoștință pentru ajutorul primit, Ștefan cel Mare a înzestrat locuitori din partea locului cu ocini, iar satele întemeiate ca: Negoiești, Onești, Răcăuți, Buciumi rămânând sate libere răzeși.
În 1476 a izbucnit conflictul cu regele Ungariei, care a pătruns pe valea Oituzului „cu mare oștire și cu mult material de război”. În această hărțuială continuă a participat, desigur, un mare număr de răzeși din partea locului între care s-au aflat și cei din Buciumi. Se știe că după dramatica luptă de la Valea Albă din 1476, domnul Moldovei și-a refăcut oștirea mai ales cu țărani, cei mai mulți fiind din ținuturile Vrancei si Trotușului. Probabil și din aceste motive Ștefan cel Mare a ridicat biserica de la Borzești, unde după tradiție s-a născut și a copilărit.
Așadar în satele situate pe văile Trotușului și Oituzului, inclusiv în satul Buciumi, au trait în decursul veacurilor oameni dârji, mândri și dăruiți epocii lor, legați cu trup și suflet de istoria zbuciumată a Moldovei, ei înșiși făuritori de istorie, ai căror urmași păstrează și azi cu sfințenie tradițiile, își cinstesc trecutul, sunt implicate în prezentul de astăzi și viitorul de mâine al patriei, comoară plămădită din jertfa strămoșilor.
Înstrăinarea unei părți mari din moșia Buciumului în secolul XVIII și la începutul secolului XIX
Vreme de peste două secole viața social-economică a satului Buciumi n-a fost tulburată în vreun fel de boierii și mănăstirile din jur. În secolul al XVIII-lea s-au înmulțit însă dările răzeșilor către domnie, și de acest fapt au profitat boierii și mănăstirile din vecinătate, care au acaparat treptat aproape în întregime moșia Buciumi.
Unul din primii boieri care au cumpărat pământuri în moșia Buciumi a fost logofătul Solomon Bîrlădeanu. Acesta a cumpărat o bucată de teren la Văleni de la Toader Pînzaru, pe care a dăruit-o ulterior Mănăstirii Bogdana.
Șătrarul Gheorghe Aslan a cumparat, de asemenea, anumite pământuri în Buciumi, pe care le-a daruit apoi banului Nicolai Roseț, după cum se deduce dintr-un zapis încheiat la 1 septembrie 1779.
Din actele de vânzare încheiate de buciumeni la sfârșitul secolului al XVIII-lea reiese că cele mai multe pământuri vândute au ajuns în stăpânirea banului Nicolai Roseț.
Buciumenii și-au manifestat de la început neliniștea și nemulțumirea față de aceste danii și cumpărături. Deoarece mulți răzeși din Buciumi și din satele învecinate căutau să-și recapete pământurile înstrăinate, uneori au intervenit atât episcopul cât și mitropolitul în sprijinul mănăstirii.
Lupta răzeșilor din Buciumi pentru apărarea și redobândirea pământurilor strămoșești
Răzeșii din Buciumi au încercat sub diferite forme să-și apere pământurile și să le elibereze de sub stăpânirea feudală. Ei smulg pietrele de hotar, închid căile de acces, intră cu plugul și peste aceste pământuri, pătrund cu forța în pădure, ajungând paznicii puși de boieri și mănăstire. Când au posibilitatea, aceștia distrug actele prin care boierii și egumenii își întemeiau stăpânirea peste moștenirea strămoșească.
Mănăstirea Bogdana, fiind foarte bogată, a suferit mari prădăciuni și stricăciuni nu numai din partea tătarilor, dar și din partea răzeșilor. Țăranii din satele înconjurătoare, între ei fiind mulți din Buciumi, au pătruns cu forța în incinta mănăstirii și au ars numeroase acte de danii și vânzare, încercând în acest fel să reintre în stăpânirea pământurilor pierdute.
Alte conflicte mai puternice s-au ivit între răzeșii din Buciumi și banul Nicolai Roseț, ajungându-se la un moment dat cu judecata până la divanul domnesc. Buciumenii au avut anumite conflicte și cu egumenii Mănăstirii Cașin care, cumpărând multe pământuri din moșia Cașinului, au ajuns cu hotarul până la dealul Pochita.
Vatra răzeșească a buciumenilor implicată în vâltoarea luptelor sociale din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea
În prima jumătate a secolului al XIX-lea se intensifică procesul de destrămare a modului de producție feudat, extinzându-se treptat relații noi de tip capitalist.
Valea Trotușului s-a integrat pe deplin în sfera acestor transformări economico-sociale, iar urmarile acestor fenomene sunt evidente sub anumite forme și în evoluția satului Buciumi.
În lupta pentru apărarea pământurilor strămoșești buciumenii s-au unit întotdeauna cu răcăuțenii, care au avut de înfruntat aceleași neajunsuri. În preajma revoluției din 1848 situația întregii populații devenise si mai apăsătoare. Bătrânii satului povestesc de foametea cumplită provocată, se pare, de o invazie de lăcuste în anul 1843, precum și de holera din anul 1844 care a secerat multe vieți omenești. Nefiind loc în curtea celor două biserici pentru a înmormânta pe cei răpuși, s-au făcut gropi la marginea satului, locul respectiv căpătând denumirea de “țintirim”.
În aceste condiții, era de așteptat ca anul revoluționar 1848 să aibă un anumit ecou în această parte a țării. Spre exemplu, la acțiunea din iunie 1848, îndreptată împotriva hatmanului Alecu Aslan, au participat și mulți locuitori din Buciumi. La 4 iunie 1848 numeroși locuitori din Buciumi, Răcăuți și Onești s-au dus la Bacău, reclamând la isprăvnicia județului că sunt „cu totul obijduiți în lucrarea boierescului” și că nu mai pot îndura „împilătoarele obijduiri”.
Revoluția de la 1848 a fost înfrântă, dar dorința țăranilor de a dobândi pământ a devenit mai puternică în deceniile următoare. Prin legea secularizării averilor mănăstirești din 1863, unii buciumeni au reușit să răscumpere de la Mănăstirea Bogdana anumite terenuri din zonă. Cu acest prilej s-a hotărât ca fiecare să cedeze o porțiune de teren pentru a deschide un drum cu vitele din sat spre izlaz. Așa a apărut „hățașul”, în acest fel evitându-se vechiul drum prin moșia boierului. Răscoala din anul 1907 a avut un răsunet larg și în satele de pe Valea Trotușului, unde era, în acel moment, mare proprietar moșierul Dumitru Ionescu. Un grup de țărani din Onești, Răcăuți, și Buciumi înconjoară conacul boieresc, amenințând că vor intra cu forța pe moșie dacă nu li se dă pământ. Moșierul Dumitru Ionescu, înfricoșat de amploarea acțiunilor, trimite din Brăila la 25 martie 1907 o telegramă guvernului, cerând ajutor rapid. În urma promisiunilor făcute, răsculații n-au extins acțiunea lor, dar după înfrângerea răscoalei este știut că n-au primit pământ.
Începuturile științei de carte în satul Buciumi
Porțile primei școli din satul Buciumi s-au deschis la 11 octombrie 1870. Anterior acestei date cei dornici învățau la Mănăstirea Bogdana să citească și să scrie pe cărți bisericești.
După înființarea școlii comunale din Onești, unii copii din Buciumi au urmat această școală, care asigura o învățătură temeinică și cuprinzătoare.
Buciumenii stăruiau în același timp să se înființeze o școală în satul lor și, pentru a forța autoritățile să ia act de dorința lor, în anul 1869-1870 au refuzat să-și mai trimită copiii la școala din Onești.
Prin străduințele sătenilor, autoritățile au decis înființarea școlii, cursurile deschizându-se la 11 octombrie 1870.
Din relatările bătrânilor care au învățat atunci, aflăm că plata se stabilea de la început pe un an întreg. Condiții mai grele au existat în timpul Primului Război Mondial, când cursurile au fost suspendate în anii 1916-1918.
În toamna anului 1918 cursurile s-au redeschis, dar școala se găsea fără uși, ferestre, mobilier școlar, fără arhivă etc.. În schimb erau mulți copii dornici să învețe carte. Învățătorul Dumitru Desagă spunea în 1981 când împlinise vârsta de 87 de ani: „Eram singurul învățător la 80 de elevi”.
Satul Buciumi în timpul Primului Război Mondial