Regatul Longobard sau Regatul Longobarzilor (în limba latină Regnum Langobardorum) a fost un stat din Evul Mediu timpuriu, având capitala la Pavia, instituită de către longobarzii stabiliți în Peninsula Italică și a cărui existență se plasează între 568-569 (momentul invadării Italiei) și anul 774 (căderea regatului în mâinile francilor conduși de Carol cel Mare).

Controlul efectiv al conducătorilor asupra ambelor arii majore care constituiau regatul, anume Langobardia Major în Italia de nord și Langobardia Minor în Italia centrală și în sudul Italiei, nu a fost constant de-a lungul celor două secole de existență a Regatului Longobard; de la o fază inițială marcată de autonomia ducatelor care îl constituiau, s-a ajuns în timp la creșterea autorității monarhului, deși tendința ducilor spre autonomie nu a fost niciodată estompată, iar caracterul longobard s-a diminuat, evoluând către un regat al Italiei. Longobarzii au început treptat să adopte titluri, nume și tradiții romane și să treacă de la arianism la catolicism, deși nu au fost scutiți de o lungă serie de conflicte religioase și de natură etnică. Din timpul cronicarului Paul Diaconul, care a scris în secolul al VIII-lea, limba, vestimentația și obiceiurile longobarde deja dispăruseră.Paul Fouracre și Rosamond McKitterick, în The New Cambridge Medieval History: c. 500-c. 700, p. 8)

Secolul al VI-lea

Întemeierea regatului Vezi și Langobardia Major și Langobardia Minor

Împăratul bizantin Iustinian I (cel Mare) a încercat în secolul al VI-lea restabilirea autorității imperiale în Imperiul roman de apus. În războiul care a rezultat, așa-numitul război gotic dintre anii 535 și 554, speranțele bizantine într-un triumf rapid și facil s-au transformat în fapt într-o confruntare de durată cu ostrogoții din Italia, război care a adus cu sine dizlocări în masă ale populației, distrugeri de proprietăți, foamete (538-542) și o epidemie de ciumă (541). Victoria imperială și readucerea Italiei sub controlul imperial s-au dovedit de fapt într-o "victorie a la Pyrrhus". Cu toate că a încercare de invazie din partea francilor, aliați cu ostrogoții în ultima parte a războiului, a fost respinsă de către imperiali, migrația triburilor longobarde, populație care inițial se aliase cu Imperiul, a copleșit imediat mica armată a generalului Narses, lăsată de bizantini să păzească Italia.

Sosirea longobarzilor a frânt unitatea politică a Peninsulei Italice, pentru prima dată de la cucerirea romană din secolele al III-lea și al II-lea î.Hr.. Peninsula era acum sfîșiată între longobarzi și bizantini, cu granițe care se modificau adesea, în funcție de așezarea longobarzilor și de fluctuațiile de putere de pe tronul din Pavia.

Noii veniți au fost s-au împrăștiat în Langobardia Major (Italia de nord, gravitând în jurul capitalei regatului, Ticinum - astăzi, Pavia -, de unde și numele provinciei, Lombardia) și Langobardia Minor (inițial, ducatele de Spoleto și Benevento), în vreme ce teritoriile rămase sub controlul bizantin erau denumite "Romania" (de unde și numele provinciei Romagna) și aveau ca punct de sprijin Exarhatul de Ravenna.

Sosind in Italia, regele Alboin (565-572) a acordat controlul asupra regiunii Alpilor răsăriteni unui dintre locotenenții săi de încredere, Gisulf I, care a devenit astfel primul duce de Friuli. Noul ducat, axat în jurul Cividale del Friuli (pe atunci, Forum Iulii), s-a aflat în permanentă stare de război, fiind nevoit să facă față populațiilor străine (avari) aflate la porțile Goriziei.Cf.Paul Diaconul, Historia Langobardorum, IV, 37; VI, 24-26 și 52. Până în timpul domniei regelui Liutprand (712)-744), ducatul de Friuli și-a menținut o mai largă autonomie în raport cu alte ducate din Langobardia Major, situație justificată prin excepționalele sale necesități de natură militară.

În continuare, au fost instituite alte ducate longobarde în orașele majore ale regatului: recurgerea la acest tip de soluție a fost dictată în primul rând de nevoile militare ale noilor duci (ducii longobarzi era în primul rând comandanți militari, având misiunea de a asigura controlul asupra reigunii încredințate și de a-l păzi împotriva eventualilor agresori), însă s-au pus astfel bazele slăbiciunii structurale a puterii regale longobarde.Jörg Jarnut, Storia dei Longobardi, p. 48-50.

În anul 572, după capitularea Paviei și ridicarea sa la rang de capitală regală, Alboin a căzut victima unei conspirații în Verona, pusă la cale de soția sa de origine gepidă, Rosamunda, în înțelegere cu conducătorii militari gepizi și longobarzi. Totuși, aristocrația longobardă nu a acceptat actul de ucidere a regelui și a forțat-o pe Rosamunda să caute refugiu printre bizantini, la Ravenna.

Cleph și guvernarea ducilor În continuare, în 572, cei 35 de duci s-au adunat la Pavia , numindu-l ca rege pe Cleph. Noul monarh a extins granițele regatului, încheind cucerirea regiunii Toscana și supunând Ravenna asediului. Cleph a încercat să urmărească cu consecvență politica promovată de predecesorul său Alboin, care țintea către distrugerea instituțiilor legal-administrative instituite cu fermitate în timpul guvernării ostrogote și bizantine, prin eliminarea celei mai mari părți din aristocrația de origine latină, ocuparea de pământuri și achiziționarea de bunuri ale acesteia. Totuși, Cleph a căzut și el victima unui regicid în 574, fiind ucis de către un personaj din propriul său anturaj, probabil mituit de către bizantini.

După asasinarea lui Cleph, nu a mai fost numit un nou rege, așa încât vreme de un deceniu Sau chiar 20 de ani, potrivit Origo gentis Langobardorum și cronicii lui Fredegar. ducii au condus ca monarhi absoluți în ducatele lor, dar nefiind scutiți de dispute interne, care au indus o stare de anarhie. Această stare de instabilitate a condus la prăbușirea definitivă a structurii politico-administrative romano-italice, care se menținuse de la invazia longobardă, dat fiind că aceeași aristocrație romano-italică (este și cazul lui Cassiodor) răspundea de administrația civilă.

În Italia, longobarzii s-au impus în primul rând ca fiind casta dominatoare, iar produsele pământului erau alocate supușilor romani care le produceau, pentru a oferi longobarzilor o treime (tertia) dintre ele.Jarnut, p. 46-48.

Ultimele colonizări: Autari, Agilulf și Theodelinda

După 10 ani de interregnum, nevoia unei monarhii centrale puternice a devenit limpede chiar și pentru cei mai independenți dintre duci; francii și bizantinii presau tot mai mult, iar longobarzii nu își mai puteau permite o structură de putere prea fluidă, folositoare doar pentru efectuarea de incursiuni de pradă. Ca urmare, în 584 ducii au căzut de acord să îl încoroneze ca rege pe fiul lui Cleph, Authari, și să acorde noului monarh jumătate din proprietate.Jarnut, cit., p. 37. Authari (584-590) s-a dovedit capabil să se implice în reorganizarea statului longobard și să îi așeze pe longobarzi într-o formă stabilă în Italia. Ca și regii ostrogoți de odinioară, el s-a autointitulat Flavio, titlu cu care inteționa să se proclame protector al tuturor romanilor de pe teritoriul său, devenind clară intenția de a fi privit ca moștenitor al Imperiului occidental și totodată de a descuraja pretențiile bizantine.Paul Diaconul, cit., III, 16.

Sub aspect militar, Authari a reușit să înfrângă atât pe bizantini cât și pe franci, îndeplinindu-și astfel mandatul pe care ducii i-l încredințaseră. Astfel, în 585 el i-a respins pe franci în teritoriul de astăzi ale Piemontului și, totodată, i-a silit pe bizantini să solicite, pentru prima dată de la sosirea longobarzilor în Italia, încheierea unui armistițiui. În cele din urmă, regele a ocupat ultimul punct întărit deținut de bizantini în nordul Italiei: Isola Comacina din Lacul Como. Pentru a asigura menținerea unei păci stabile cu francii, Authari a căutat să încheie o alianță matrimonială prin căsătoria sa cu o prințesă francă, însă acest proiect a eșuat. După aceea, într-o manevră care mai târziu va influența soarta Regatului longobard, regele s-a apropiat de inamicii tradiționali ai francilor, bavarezii, pentru a se căsători cu prințesa Theodelinda. Această nouă alianță a condus la o apropiere între franci și bizantini, însă Authari a reușit să respingă atacurile francilor, în 588 și, în ciuda unor severe înfrângeri inițiale, în 590). Perioada de domnie a lui Authari a marcat, potrivit lui Paul Diaconul, atingerea primei stabilități interne a Regatului longobard:

Authari s-a stins în 590, probabil otrăvit într-un complot de palat și, potrivit legendei consemnate de Paul Diaconul,Ivi, III, 35. succesiunea tronului a fost stabilită printr-o metodă inedită. Urma ca tânăra văduvă, regina Theodelinda, originară din neamul bavarilor, să îl aleagă pe moștenitorul tronului și, implicit, noul ei soț: acesta a fost ducele de Torino, Agilulf. În anul următor, (591), Agilulf a primit învestitura oficială din partea Gairethinx (adunarea longobarzilor), ținută la Milano. Influența reginei asupra politicii urmate de Agilulf a fost puternică și deciziile majore sunt atribuite amândurora.Jarnut, cit., p. 44.

După ce o răscoală a câtorva dintre duci din anul 594 a fost înăbușită din fașă, Agilulf și Theodelinda au promovat o politică de întărire a dominației longobarde în teritoriul italian, în paralel cu securizarea frontierelor prin tratate de pace încheiate cu francii și cu avarii. Armistițiul cu Bizanțul era în mod sistemativ încălcat, iar deceniul de până la 603 a fost marcat de o notabilă reluare a avansului longobard împotriva stăpânirilor bizantine din Italia. În Italia de nord, Agilulf a ocupat, printre alte orașe, Parma, Piacenza, Padova, Monselice, Este, Cremona și Mantova, însă și ducatele din sud, Spoleto și Benevento își extindeau aria de stăpânire în detrimentul bizantinilor, în special prin ducele Arechis I de Benevento (591-641).

Întărirea puterilor regelui, începută sub Authari și continuată de Agilulf, a marcat totodată și trecerea către un nou concept bazat pe divizarea teritorială stabilă a regatului în ducate. Fiecare duce era nu numai conducător, ci și oficial regal, reprezentant al puterii publice centrale. Localizarea ducatelor a fost stabilită în centrele importante sub aspect strategic, urmând astfel dezvoltarea multelor centre urbane plasate pe principalele căi de comunicație ale timpului: (Cividale del Friuli, Treviso, Trento, Torino, Verona, Bergamo, Brescia, Ivrea, Lucca).

Noua organizare a puterii, bazată mai puțin pe relații de clan și mai mult pe organizarea pământului, a marcat un punct de cotitură în consolidarea Regatului longobard din Italia, care treptat și-a pierdut caracterul de strictă ocupație militară și a îmbrățișat un mai adecvat model statal.Ibidem. Includerea în societate a romanilor devenea un pas inevitabil, iar Agilulf a luat câteva decizii simbolice în favoarea acestora, cu scopul întăririi puterii și al creditării sale în fața poporului cu descendența latină. Ceremonia asocierii la tron a fiului său, Adaloald din 604 a urmat ritualul bizantin; totodată, ea nu a mai avut loc la Pavia, ci în vechiul oraș roman Milano, în vreme ce Monza devenea un fel de rezidență de vară. De asemenea, Agilulf însuși se numea Gratia Dei rex totius Italiae ("Prin harul lui Dumnezeu, rege al întregii Italii", iar nu numai Langobardorum rex, "Rege al longobarzilor").Ivi, p. 43.

Mișcarea în această direcție s-a îmbinat și cu puternica presiune exercitată de Theodelinda de a se trece la convertirea longobarzilor romano-catolicism, majoritatea fiind la acel moment fie păgână, fie ariană. Agilulf și Theodelinda s-au implicat de asemenea în rezolvarea schismei dintre Patriarhatul de Aquileia și Roma, au menținut o relație directă cu papa Grigore cel Mare (conservată în corespondența acestuia cu Theodelinda) și au promovat întemeierea de mănăstiri, precum cea fondată de călugărul Columban de Luxeuil (abația Bobbio).