Emilia (d. ianuarie 1036) a fost ducesă de Gaeta, mai întâi ca soție a ducelui Ioan al III-lea (984–1008), iar apoi ca regentă pentru nepotul ei, Ioan al V-lea (1012–1032) până cel puțin în 1029.
În momentul căsătoriei sale cu ducele Ioan al III-lea de Gaeta, Emilia purta titlul roman de senatrix, de unde rezultă probabilitatea de a fi fost de origine romană, membră a uneia dintre puternicele familii din Roma a Crescenzilor sau Tusculanilor. Căsătoria sa a putut fi o alianță matrimonială între casa conducătoare a Gaetei și aristpcrația romană, în vederea asigurării favorizării orașului de către Statul papal. Cununia a avut loc înainte de ianuarie 998, moment în care Emilia apare alături de Ioan la mănăstirea Sfântului Nilus cel Tânăr. Ioan a murit înainte sau chiar în anul 1008, iar Emilia a fost pentru scurtă vreme regentă pentru fiul ei, Ioan al IV-lea.
Atunci când Ioan al IV-lea a murit între aprilie și august 1012, Emilia a preluat regența asupra nepotului ei, care era copil. Imediat după aceea, ei și lui Ioan i s-a opus Leon I, probabil văr al lui Ioan al IV-lea. Până în luna octombrie, susținătorii săi au reușit să îl alunge pe acesta, însă curând ea a trebuit să facă față pretențiilor propriului ei fiu, Leon al II-lea, care se aștepta ca lui să îi fie încredințată regența minorului Ioan al V-lea. Cei doi și-au disputat regența și au co-semnat actele oficiale până în ianuarie 1025, atunci când Leon apare pentru ultima dată în Codex Caietanus.
Politica romană a Emiliei a fost puternic înclinată către susținerea papalității și a longobarzilor împotriva Bizanțului și a posesiunilor acestuia în Italia de sud. În 1012, Emilia a permis lui Dattus, un rebel longobard anti-bizantin din Bari, să fortifice un turn din Garigliano, în teritoriul gaetan, beneficiind de trupe papale trimise de papa Benedict al VIII-lea. În 1014, la Castro Argento (de asemenea, în posesiunile ducatului Gaetei), Emilia și episcopul Bernard de Gaeta (cumnat al său) au găzduit câțiva conducători locali: Daufer de Traetto, principele Pandulf al II-lea de Capua, ducele Sergiu al IV-lea de Neapole, abatele Atenulf de Montecassino și arhiepiscopul de Capua. Întrunirea a căzut de acord să urmeze o politică antibizantină.
În 1027, cînd ducele Sergiu al IV-lea de Neapole a fost nevoit să părăsească Napoli, Emilia i-a acordat refugiu, mai ales că Ioan al V-lea era nepot al acestuia. Pe parcursul șederii sale la Gaeta, Sergiu a negociat cu Emilia obținerea sprijinului gaetan în preluarea ducatului său, ducele acordând gaetanilor anumite drepturi în traversarea ținutului napolitan. Un acord între acești conducători a fost semnat în februarie 1029.
Nu este cunoscut când a luat sfârșit regența Emiliei. Se știe că a murit în 1036, atunci când fiul ei, Leon al II-lea (fostul regent) a donat o locuință mănăstirii San Giovanni di Felline în memoria ei.
Bibliografie Ferdinand Chalandon, Histoire de la domination normande en Italie et en Sicilie, Paris, 1907. Mario Caravale (ed.), Dizionario Biografico degli Italiani LXII Dugoni – Enza, Roma, 1993.
Categorie:Decese în 1036 Categorie:Italia bizantină