Statul modern Israel și-a declarat independența la 14 mai 1948, după aproape două mii de ani de când evreii au fost împrăștiați în jurul bazinului mediteranean de către Imperiul Roman. Începând cu secolul XIX, mișcarea sionistă a lucrat pentru recrearea unui nou stat pentru poporul evreu. Independența Israelului a fost marcată de o masivă imigrație a evreilor, de conflictul cu palestinienii și de războaiele cu statele arabe vecine. Începând cu 1970, Statele Unite ale Americii a fost principalul aliat al Statului Israel. În 1979, tratate de pace au fost încheiate cu Egiptul și în 1994 cu Iordania. În 1992 s-a încheiat un acord la Oslo între Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei, care reprezintă o bună parte a arabilor palestinieni. Între timp procesul de pace între Israel și palestinieni a ajuns la un impas prelungit. Aproape 42% din evreii din lume trăiesc astăzi în Israel.
Israelul modern este aproximativ situat pe teritoriul regatelor evreiești din antichitate care sunt locul de naștere al iudaismului, al creștinătății și conține locuri sfinte pentru toate religiile monoteiste principale din lume. Evreii au fost alungați din aceste teritorii în special de romani de-a lungul secolelor de conflict, deși unii evrei au rămas. În Evul Mediu, zona a fost unul din principalele locuri ale conflictului dintre creștinătate și islam. Expulzarea evreilor din Spania a condus la o creștere, deși mică a prezenței evreilor în Palestina. În perioada modernă, persecuțiile din Europa au condus la crearea mișcării sioniste, care a câștigat sprijin internațional pentru a înființa un nou stat majoritar evreu.
Istoria evreiască în Israel
În Biblia ebraică, tradiția exprimată în cartea Genezei (a Facerii) povestește despre Iacob(Yaakov), nepot al patriarhului Abraham (Avraham), și care a primit numele de Israel. El a avut doisprezece fii care au fost strămoșii celor douăsprezece triburi cunoscute ca „copiii (fiii) lui Israel”. Iuda (Yehuda) a fost cel de-al patrulea copil al lui Israel.
Primii israeliți (1200-950 î.Hr.)
Vezi de asemenea: Regatul Israel, Evrei, Triburile israelite.
Prima înregistrare a numelui Israel este în Stela lui Merneptah c. 1209 înaintea erei noastre și în care faraonul anunță cu mândrie că „Israelul este pustiit și sămânța lui nu mai este”. Wiliam Dever vede acest „Israel” ca o entitate culturală și probabil politică, dar mai degrabă un grup etnic decât un stat organizat.
Străbunii israeliților erau, după limbă, semiți, înrudiți cu canaaniții și probabil amestecați cu aceștia în cursul timpului. McNutt spune, „Este mai sigur să presupunem că cândva în epoca fierului, o populație a început să se identifice drept „israeliți”, astfel separându-se cultural de canaaniți prin diferențe precum interzicerea căsătoriilor inter-rasiale, un accent pe istoria familiei, genealogiei și a religiei.”
Așezările aveau o populație între 300 și 400 de oameni care trăiau din agricultură și din păstorit. Erau în mare parte auto-suficienți. Schimburile economice erau prevalente. Scrisul era cunoscut și accesibil pentru înregistrări chiar și în orașele mici. Dovezile arheologice indică o societate de așezări dar cu resurse mai limitate și cu populații mai mici.
Israel și Iudeea (cca. 1200-576 î.Hr.)
Biblia ebraică descrie frecvent războaiele dintre evrei și alte triburi, inclusiv filistenii, grup etnic din rândurile „popoarelor mării”, probabil de origine indo-europeană, care își aveau capitala la Gaza.
În jurul anului 930, regatul ebraic, ale cărui figuri fondatoare intrate în legendă, au fost Saul (Shaul), David și Solomon (Shlomó), s-a despărțit între Regatul Iuda și Regatul Israel. Existența monarhiei unite nu este acceptată pe larg.
O alianță între Ahab al Israelului și Ben Hadad al II-lea al Damascului a reușit să respingă invazia asiriană, prin victoria în Bătălia de la Qarqar (854). Oricum, Regatul Israel a fost în final distrus de regele asirian Tiglatpalasar al III-lea, în jurul anului 750. Regatul filistean a fost de asemenea distrus. Asirienii au trimis cei mai mulți din israeliții din regatul din nord în exil, astfel creându-se bazele legendelor în jurul soartei enigmatice a „triburilor pierdute ale lui Israel”. Samaritenii spun că ei sunt descendenții supraviețuitorilor triburilor pierdute, deși se crede că ar fi fost în mare parte urmași ai coloniștilor asirieni. O revoltă israelită (724-722) a fost învinsă după asediul și capturarea Samariei de către Sargon al II-lea.
Regele asirian Sennacherib a încercat, dar a nu a reușit, să cucerească Iudeea. Surse asiriene pretind că el i-a pedepsit pe iudei și apoi a plecat. (Herodot de asemenea descrie aceasta expediție militară asiriană).
Ocupația babiloniană, persană și greacă (586-2 î.Hr.) Imperiul Asirian a fost înfrânt de mezi și babilonieni în 612 î.Hr.. În 586 î.Hr., regele Nabucodonosor al II-lea (în ebraică - Nevuhadenetzar) al Babilonului a cucerit Iudea. Conform Bibliei Evreiești, a distrus Templul lui Solomon și a exilat o parte din evrei, mai cu seamă elita ebraică, în Babilon.
În 538, Cirus cel Mare al Perșilor a cucerit Babilonul și i-a ocupat imperiul. Cirus ar fi emis o proclamație acordând națiunilor subjugate (incluzând israeliții) libertatea; decretul este considerat legendar (închipuit, nu real). Conform Bibliei, 50.000 de israeliți, conduși de Zerubabel s-au întors în Iudeea și au reconstruit templul. Un al doilea grup de 5000, conduși de Ezra și Neemia (Nehemia) sau întors în Iudeea în 456, deși adversari ai evreilor i-au scris lui Cirus pentru a încerca oprirea întoarcerii lor.
În 333, Alexandru cel Mare a învins Persia și a ocupat regiunea. La un timp după aceea, prima traducere a Bibliei ebraice, în limba greacă, (Septuaginta) a fost realizată la Alexandria. După moartea lui Alexandru, generalii săi au luptat pentru teritoriul moștenit de la el. Iudeea a devenit frontiera dintre Imperiul Seleucid și Imperiul lui Ptolomeu, ulterior, devenind parte a Imperiului Seleucid.
În secolul al II-lea înainte de Hristos, Antiohus al IV-lea a încercat să elimine iudaismul în favoarea religiei politeiste elene. Aceasta a provocat revoltele maccabeene din 174-135 care au condus la întemeierea regatului ebraic al Macabeilor sau Hasmoneilor (victoriile răsculaților antiseleucizi sunt celebrate până azi prin sărbătoarea iudaică de Hanukka). Cartea Macabeilor descrie creșterea și apusul dominației grecești în Țara Israelului, denumită în acele vremuri și Iudeea. O grupare locală, numită a hasidimilor a luptat atât împotriva elenismului cât și a revoltei dar la urmă i-a sprijinit pe macabei.
Dominația romană
Roma pre-creștină (64 î.Hr. - 324)
thumb|left|Cneus Pompeius Magnus profanând Templul din Ierusalim.
thumb|left|Distrugerea templului din Ierusalim. thumb|left|Tezaurul din Ierusalim în procesiunea triumfală a luiTitus la Roma.
În anul 64 î.Hr., generalul roman Pompei a cucerit Iudea. Templul din Ierusalim a devenit singurul stabiliment religios din Imperiul Roman care nu conținea efigia împăratului.
Din 37 î.Hr. si până în 6 AD, regatul ebraic a fost condus de dinastia irodiană sau a Antipatrizilor de regi clienți, provenind din Edom. Irod cel Mare și urmașii săi au făcut ample lucrări de construcții la templul din Ierusalim (vezi: Templul lui Irod), făcându-l, după cât se crede, unul dintre însemnatele edificii religioase din lumea antică. În ciuda faimei sale, în perioada asta iudaismul rabinic, fariseu, condus de Hillel cel Bătrân a început să devină popular, chiar mai popular decât preoții Templului.
În 66 e.n., evreii din Iudea au pornit o revoltă contra dominației romane, încercând să restaureze regatul independent „Israel”. Evenimentele, cunoscute ca Războiul Iudeilor au fost descrise în limba greacă de către comandantul și istoricul evreu Iosephus Flavius, inclusiv disperata apărare a orașului Yodfat, asediul Ierusalimului (69-70 e.n.) și eroica rezistență de la Masada sub conducerea lui Eleazar ben Yair (72-73 e.n.). Cea mai mare parte din Ierusalim și din Templu a ajuns în ruine.
De-a lungul revoltei israelite, cei mai mulți iudeo-creștini, în acel moment o sub-sectă a iudaismului, au plecat din Iudea. Mișcarea rabinică condusă de Yohanan ben Zakai și având drept centru localitatea Jamnea (Yavne) a încercat sa se acomodeze la dominația romană, pentru a salva tradiția proprie, și astfel a supraviețuit. Din 115 până în 117, evreii din Libia, Egipt, Cipru, Kurdistan și Lod s-au revoltat împotriva Romei. Conflictul a fost acompaniat de masacre romane cât și evreiești. Ciprul a fost de câteva ori depopulat iar evreilor le-a fost interzis să locuiască acolo.
În 131, Împăratul Hadrian a redenumit Ierusalimul „Aelia Capitolina” și a construit un Templu al lui Jupiter pe locul fostului templu israelit. Evreilor le-a fost interzis să mai locuiască în Ierusalim (interdicția a durat până la ocuparea arabă) iar provincia romană cunoscută până atunci drept Iudea, a fost redenumită Palaestina. Nici o altă revoltă din imperiu nu a dus vreodată la schimbarea denumirii provinciei. Din numele „Palestina” provine și denumirea arabă a regiunii: Filistina, tradusă românește prin Palestina.
Din 132 până în 136, evreii conduși de Shimon Bar Kokhba s-au ridicat la o nouă mare revoltă împotriva romanilor și entitatea statală pe care au dorit să o constituie s-a numit „Israel”. Răscoala a cauzat romanilor probleme serioase, nu mai puțin decât mai cunoscuta (și mai documentata) revoltă din 70. Minoritatea creștină din țară, care asimilase tot mai multe elemente de origine greco-romană și alți credincioși non ebraici, a refuzat să participe la revoltă și din acest punct au considerat creștinismul ca o religie separată de iudaism. Revolta a fost în cele din urmă învinsă de Hadrian însuși.
Deși nu se știe precis, se apreciază că în timpul acestei răscoale, o adunare rabinică a decis care cărți pot fi considerate parte a canonului Bibliei ebraice, cărțile denumite apocrife fiind excluse.
Înainte de răscoala din 132-136, se apreciază că aproximativ 2/3 din populația Galileii și 1/3 din regiunea coastei erau evrei. Totuși, persecuțiile și crizele economice care au afectat și Imperiul Roman în secolul III au dus la o importantă emigrație a evreilor din Palestina către mult mai tolerantul Imperiu Persan Sassanid, unde exista deja o prosperă comunitate evreiască în zona Babilonului.
Dominația romana creștină și bizantină (324-636)
La începutul secolului IV, Constantinopol a devenit capitala Imperiului Roman de Răsărit iar creștinismul a devenit religia oficială. Numele Ierusalim a fost reinstaurat și a devenit un oraș creștin. Evreii aveau în continuare interdicție de a trăi în oraș, dar puteau să îl viziteze, iar în această perioadă Zidul Vestic al templului a devenit sacru.
În 351 a existat o altă revoltă evreiască împotriva guvernatorului roman corupt. În 362, ultimul împărat roman păgân, Iulian Apostatul a anunțat planul de a reconstrui Templul Evreu. El a murit luptând cu perșii în 363 iar proiectul a fost oprit.
Imperiul Roman s-a separat iar regiunea a devenit parte a Imperiului Roman de Răsărit, cunoscut ca Imperiul Bizantin. Sub bizantini, creștinătatea era dominată de Biserica Ortodoxă Greacă. În secolul V, Imperiul Roman de Apus a încetat se existe, cea ce a condus la o migrație a creștinilor în Palestina și dizolvarea majorității creștine. Evreii numărau 10-15% din populație. Iudaismul era singura religie ne-creștină tolerată, dar existau interdicții pentru construcția de noi locuri de rugăciune evreiești. Au existat două revolte samaritane în perioadă.
Textele sacre iudaice scrise în Israel în perioadă sunt Gemara (400) și Talmudul din Ierusalim (500).