thumb|Le Sud-Est de l'Europe entre 1699 et 1739. Chestiunea Orientală (în ) a fost încercarea de rezolvare a problemelor diplomatice și politice generate de decăderea Imperiului Otoman. Expresia nu este aplicată unei probleme anume, ci include o varietate de chestiuni apărute între secolele al XVIII-lea și al XX-lea, în special cele care au generat instabilitate în regiunile europene aflate sub dominație otomană.
„Criza Orientală” are ca dată de declanșare anul 1774, când Imperiul Otoman a fost înfrânt la sfârșitul Războiul Ruso-Turc început în 1768. Disoluția Imperiului Otoman părea o certitudine, iar puterile europene au declanșat o luptă pentru putere pentru a-și proteja interesele militare, strategice și comerciale din regiune. Imperiul Rus era primul interesat în acapararea cât mai multor teritorii al căror control ar fi fost pierdut de turci. Pe de altă parte, Austro-Ungaria și Regatul Unit erau interesate în păstrarea puterii otomanilor, pentru apărarea intereselor lor în regiune. „Chestiunea Orientală” a încetat să mai existe la sfârșitul primei conflagrații mondiale, care a avut printre altele ca efect dezmembrarea Imperiului Otoman.
Contextul general
Chestiunea Orientală a apărut odată ce puterea Imperiului Otoman a intrat în declin după 1683, când forțele sale au fost înfrânte în bătălia de la Viena de către forțele aliate austriece și polono-lituaniene conduse de Ioan Sobieski. Prin tratatul de la Karlowitz semnat în 1699, Imperiul Otoman a fost obligat să cedeze o serie de posesiuni europene, printre care și Ungaria. Expansiunea otomană spre vestul Europei a încetat, iar turcii au încetat să mai fie o amenințare pentru Austria, care a devenit în schimb puterea dominantă în sud-estul Europei.
Chestiunea Orientală a devenit cu adevărat evidentă doar în timpul războaielor ruso-turce din secolul al XVIII-lea. Primul dintre aceste războaie din 1768 – 1774 s-a încheiat cu semnarea tratatului de la Kuciuk-Kainargi. Acest tratat a permis țarului să devină „protector” al creștinilor ortodocși aflați sub suzeranitatea sultanului și a asigurat Imperiului Rus statutul de putere navală la Marea Neagră. Un nou conflict ruso-turc a izbucnit în 1787. Împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei semnat o alianță cu împăratul Iosif al II-lea de Habsburg-Lorena. Cei doi au căzut de acord asupra împărțirii Imperiului Otoman, alarmând prin această alianță o serie de puteri europene – Regatul Unit, Franța și Prusia. Austria a fost forțată să se retragă din război în 1791. Tratatul de la Iași din 1792 a dus la creșterea dominației ruse în zona Mării Negre.
În aceeași perioadă, în rândul populațiilor supuse din cadrul Imperiului Otoman au început să apară mișcări locale doritoare de autonomie, iar ulterior, de independență. Printre primele locuri unde această instabilitate a început să se manifeste au fost Principatele Dunărene, care reprezentau grânarul Imperiului Otoman, dar care în același timp reprezentau un interes economic și pentru alte regiuni din Europa Centrală și de Est. Suprataxarea și exploatarea țăranilor prin intermediul clacăi și falsele reforme economice internaționale forțate otomanilor de ruși au dus la creerea unui sentiment local anti-otoman, pro-autonomist. Această instabilitatea timpurie a dus la creerea unei "probleme românești" în cadrul Chestiunii Orientale.Hitchins, p. 31
Poziția marilor puteri europene față de Imperiul Otoman a devenit clară la începutul secolului al XIX-lea. Rusia era cea mai interesată în Chestiunea Orientală. Imperiul Rus dorea să dețină controlul în Marea Neagră și să obțină accesul la Marea Mediterană (în principal prin ocuparea Constantinopolului și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele). Rusia dorea cu ardoare să își asigure drepturi de navigație liberă în regiune pentru vasele comerciale și militare, negând însă aceste drepturi altor puteri europene. Rusia se arăta interesată și de apărarea intereselor creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman, dat fiind faptul că era cea mai mare putere ortodoxă. Faptul că cea mai importantă patriarhie ortodoxă, cea a Constantinopolului era sub stăpânirea otomană, oferea rușilor un motiv în plus pentru acțiunile lor militare și politice împotriva otomanilor.
Austria era puterea care se opunea cel mai puternic intereselor rușilor în Imperiul Otoman. În ciuda faptului că habsburgii fuseseră cei mai mari inamici ai otomanilor în trecut, Austria considera că amenințarea turcilor la Dunăre era mai puțin importantă decât cea a rușilor. Austria se temea de asemenea că dezintegrarea Imperiului Otoman ar fi dus la crearea mai multor state naționale, ceea ce ar fi dus la creșterea naționalismului în rândul etniilor din imperiu. Din toate aceste motive, Austria și-a făcut un țel principal din menținerea unității Imperiului Otoman.
Pe de altă parte, Regatul Unit considera că limitarea puterii Imperiului Rus este vitală pentru asigurarea securității posesiunilor coloniale din India. De asemenea, britanicii considerau că în cazul în care Rusia ar deține controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, aceasta ar putea afecta dominația Londrei în estul Mediteranei și ar pune în pericol importanta rută navală prin Canalul Suez. Regatul Unit considera de asemenea că echilibrul puterilor ar fi fost grav afectat în cazul prăbușirii Imperiului Otoman.
Epoca napoleoniană
Atenția puterilor europene a fost îndreptată spre contracararea acțiunilor lui Napoleon Bonaparte la începutul secolului al XIX-lea. Napoleon a semnat în 1807 Tratatul de la Tilsit cu Rusia, prin care urmărea să-și asigure dominația în vestul Europei. Această alianță urma să-i asigure lui Napoleon sprijinul Rusiei în războiul cu Regatul Unit. În schimb, Rusia avea permisiunea să ocupe Moldova și Muntenia. În cazul în care sultanul s-ar fi opus ocupării acestor teritorii, Franța și Rusia urmau să îi atace pe otomani, iar posesiunile turcilor din Europa urmau să fie împărțite între cei doi aliați. Acest aranjament era o amenințare nu doar la adresa Imperiului Otoman, ci și la adresa Regatului Unit, Austriei și Prusiei, care erau aproape lipsite de capacitatea de reacție împotriva unei alianțe atât de puternice. Austriecii erau poate cei mai afectați de un posibil atac franco-rus împotriva turcilor, care ar fi dus la distrugerea Imperiului Otoman și de aceea au încercat să prevină o asemenea amenințare cu ajutorul manevrelor diplomatice. În cazul eșecului măsurilor diplomatice, Klemens Wenzel von Metternich a hotărât să sprijine împărțirea Imperiului Otoman, o soluție care dezavantaja Austria, dar era mai puțin defavorabilă decât cucerirea sud-estului european de către Imperiul Rus.
Plănuitul atac împotriva Imperiului Otoman nu a mai avut loc, alianța semnată la Tilsit a fost anulată practic de invadarea Rusiei de către Napoleon în 1812. După înfrângerea lui Napoleon de alianța marilor puteri în 1815, reprezentanții învingătorilor au negociat un nou aranjament european la Congresul de la Viena. În timpul acestor negocieri nu s-a reușit să se ia niciun fel de decizie în legătură cu soarta Imperiului Otoman. Neabordarea acestei probleme, ca și neinvitarea otomanilor să participe la Sfânta Alianță a fost interpretat de observatori ca o indicație a faptului că puterile europene considerau Chestiunea Orientală drept un subiect de politică internă a Rusiei, care nu putea să intereseze pe niciunul dintre aliați.
Revoluția Sârbă
Revoluția Sârbă este un termen folosit pentru prima oară de istoricul german Leopold von Ranke în cartea Die Serbische Revolution (1829) Leopold Ranke, A History of Serbia and the Serbian Revolution. Translated from the German by Mrs Alexander Kerr, London, John Murray, 1847) prin care se referă la revoluția națională și socială din 1804 – 1815, în timpul căreia sârbii au reușit să se emancipeze de sub dominația otomană și să fondeze un stat național suveran. După 1815 a urmat o perioadă de negocieri intense între sârbi și otomani, care a culminat cu fondarea Principatului Serbiei.L. S. Stavrianos, The Balkans since 1453, London, Hurst and Co., 2000, pp. 248-250 Dacă prima fază a revoluției (1804-1815) a fost în fapt un război de independență, cea de-a doua fază (1815-1833) a dus la recunoașterea oficială a suveranității Principatului Serbiei de către Înalta Poartă.Rados Ljusic, Knezevina Srbija, pp 483-485 În perioada de timp menționată mai sus, istoricii au identificat mai multe faze: Prima Revoltă Sârbă (1804-1813) condusă de Karađorđe Petrović, Revolta lui Hadži Prodanova (1814), a doua Revoltă Sârbă (1815) condusă de Miloš Obrenović și recunoașterea oficială a statului sârb de către Înalta Poartă (1815–1833). Proclamația din 1809 a lui Karađorđe Petrović făcută publică la Belgrad reprezintă cel mai important moment al revoluției. Acest document chema sârbii la unitate, sublinia importanța principiilor libertății religioase, respectarea istoriei Serbiei și a statului de drept, principii pe care Imperiul Otoman nu putuse, sau nu dorise să le respecte, datorită caracterului musulman nonsecular. Proclamația mai cerea sârbilor să înceteze să mai plătească taxe otomanilor, deoarece acestea erau în principal funcție de afilierea religioasă a contribuabililor.
Rezultatul final al răscoalelor sârbilor a fost câștigarea suveranității. A fost fondat Principatul Serbiei, cu propriul parlament, guvern, cu propria constituție și casă regală. Din punct de vedere social, revoluția a introdus valorile societății burgheze The History of Yugoslavia Serbia and Montenegro until 2006. Din acest motiv unii istorici consideră Revoluția Sârbă drept cea mai estică revoltă burgheză, care a culminat cu abolirea feudalismului în 1806 – la doar 15 ani de la Revoluția Franceză http://www.nb.rs/view_file.php?file_id=57, ГорданаСтокиђи, Библиотекарство и менаџмент: могућа паралела. Printre realizările importante ale acestei revoluții s-au numărat prima constituție și fondarea Universității din Belgrad (1808). Serbia a fost recunoscută în 1833 ca stat tributar Porții, condus de o monarhie ereditară. Independența Serbiei a fost recunoscută internațional de jure în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Independența Greciei
Chestiunea Orientală a revenit în prim-planul politicii europene în momentul în care Grecia și-a proclamat independența în 1821. Cu acest prilej a fost folosită pentru prima oară expresia „Chestiunea Orientală”. Încă de la înfrângerea lui Napoleon în 1815, au existat zvonuri cu privire la planurile rușilor cu privire la invadarea Imperiului Otoman, iar rebeliunea grecilor părea prilejul potrivit pentru o asemenea acțiune. Miniștrii de externe britanic, Robert Stewart, și austriac, Metternich, l-au sfătuit pe împăratul rus Alexandru I să nu intre în război. Ei au pledat pentru păstrarea conceptului „concertului european” (colaborarea extinsă în Europa existentă din timpul războaielor împotriva lui Napoleon). Alexandru I era la rândul lui un susținător al cooperării pașnice în Europa, el fiind cel care inițiase Sfânta Alianță, care avea ca deziderat tocmai păstrarea păcii pe continent. De aceea, împăratul Rusiei a amânat să ia o decizie și până la urmă nu i-a mai ajutat pe greci.
Alexandru I a murit în 1825, fiind urmat pe tronul Rusiei de Nicolae I. El a adoptat o poziție mai activă în politica externă și a decis că nu va mai tolera noi negocieri și conferințe, alegând în schimb să intervină în Grecia. Regatul Unit s-a văzut nevoit să se implice la scurtă vreme în conflict, fiind interesat să-și apere interesele într-un nou stat elen, pe care nu îl dorea în sfera de influență a Imperiului Rus. Spiritul romantismului care domina viața culturală în Europa Occidentală a asigurat de asemenea un sprijin important pentru ideea unei Grecii independente. Franța s-a declarat de partea elenilor, dar Austria, încă îngrijorată de expansiunea politică și teritorială a Rusiei, s-a plasat de partea otomanilor.