Agnes de Poitou sau Agnes de Aquitania (), aparținând Casei Poitiers, a fost regină consoartă din 1043 până în 1046 prin căsătoria cu regele german Henric al III-lea. În 1046 a fost încoronată împărăteasă și odată cu soțul ei, iar după moartea soțului ei, din 1056 până în 1061 a fost regentă în Sfântul Imperiu Roman pentru fiul ei minor, Henric al IV-lea.
Biografie
Familia Agnes a fost fiica ducelui Wilhelm al V-lea de Aquitania și a soției sale, Agnes de Burgundia.Barbara Beck 2013, p. 48. De asemenea, ea a fost soră cu ducii de Aquitania Wilhelm al VI-lea, Eudes, Wilhelm al VII-lea și Wilhelm al VIII-lea. Bunicii ei pe linie maternă au fost Otto-Wilhelm de Burgundia și Ermentruda de Reims.
Căsătoria cu Henric al III-lea Agnes s-a căsătorit la Ingelheim în noiembrie 1043 cu regele german Henric al III-lea, deja văduv după moartea primei sale soții, Gunhilda de Danemarca.Gerhard Hartmann, Karl Schmidt 2006, p. 192. Agnes a fost încoronată regină la Mainz în același an, iar încoronarea imperială a celor doi a avut loc pe 25 decembrie 1046 la Roma. Căsătoria regelui Henric cu Agnes a fost dictată de interese dinastice și politice. Căsătoria celor doi a consolidat relația Imperiului romano-german cu spațiul francez. Legătura cu una dintre cele mai puternice case princiare franceze îmbunătățea poziția lui Henric în Burgundia deoarece soția sa era foarte bogată. Agnes era o tânără educată și foarte credincioasă. Abația Cluny a fost fondată de familia ei, iar starețul Hugo de Cluny a fost nașul de botez al moștenitorului tronului, Henric, și apropiat de încredere al familiei imperiale.
Cuplu regal, cu o profundă conștiință a datoriei religioase, detesta risipa și distracțiile de la curte, la nunta lor nefiind invitați cântăreți și jongleri cum se obișnuia în acele vremuri. Henric, entuziasmat de ideea pacificării lumii creștine, o mișcare apărută în Franța și numită „Pacea lui Dumnezeu”, a încercat să interzică aplicarea „legii celui mai puternic” și răfuielile private. Agnes i-a întărit ideea sacralității puterii lui regale și i-a susținut concepțiile privind reformarea Bisericii. Ca regentă, Agnes a fost foarte activă politic, numele ei aparând în numeroase documente. Ea a avut relații bune cu papa Leon al IX-lea precum și cu episcopii de Passau.
Preluarea regenței după moartea lui Henric al III-lea După moartea lui Henric al III-lea în octombrie 1056, Agnes a preluat regența pentru fiul ei în vârstă de 6 ani care fusese deja încoronat rege german sub numele Henric al IV-lea. La începutul regenței, Agnes a continuat politica soțului ei fiind susținută de abatele Hugo de Cluny, nașul fiului ei, și de papa Victor al II-lea. Acesta, ca episcop de Eichstätt și susținător al dinastiei Saliene, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru ca Agnes să preia regența fără a întâmpina opoziție. Ca și soțul ei, Agnes a fost de partea reformatorilor Bisericii și a dus o politică de reconciliere și menținere a păcii.
Împreună cu fiul său, Agnes vizita anual toate regiunile imperiului, ținea diete, era prezentă la adunările de judecată și făcea donații episcopiilor, bisericilor și mănăstirilor. Cel mai important eveniment din timpul regenței ei a fost sfințirea Domului din Speyer la finalizarea construcției în 1061.
Agnes a început curând să atragă nobilii de partea ei înfeudându-i cu ducate. Rezultatul a fost renunțarea la drepturile ei de guvernare directă. Agnes a acordat în 1056 lui Conrad al III-lea din familia Ezzonilor, Ducatul Carintia, rămas de un an fără conducător. În 1057 Rudolf de Rheinfelden a fost înfeudat cu Ducatul de Suabia fiindu-i dată și administrarea Burgundiei. Cronicarul contemporan Frutolf din Michelsberg relatează că Rudolf de Rheinfelden ar fi primit feuda după ce o răpise pe fiica lui Agnes, Matilda, în vârstă de nouă ani, cu care s-a căsătorit în 1059. Berthold de Zähringen, care revendicase același ducat, s-a simțit nedreptățit, dar a fost înfeudat în 1061 cu Ducatul de Carintia după moartea ducelui Conrad al III-lea.
Dificultățile pe planul politicii externe au forțat-o pe împărăteasă să renunțe în 1061 la Ducatul de Bavaria, ultimul ducat important aflat sub autoritatea directă a familiei regale. Agnes i-a dat acest ducat contelui saxon Otto de Northeim care a devenit astfel responsabil pentru apărarea părții de sud-est a imperiului. Vecinii din est, în special ungurii, reprezentau pentru imperiu un pericol care nu trebuia subestimat. Deși era regentă, fiind femeie, Agnes nu putea conduce ea însăși campanii militare. Prin urmare, trebuia să aibă de partea sa nobili puternici și experimentați în lupte, ca Otto de Northeim și Rudolf de Rheinfelden.
În trecut cercetătorii istorici (Meier-Knonau, Giesebrecht și Buhlst-Thiele) au pus pe seama lui Agnes accelerarea declinului puterii dinastiei Salienilor și reducerea bazei puterii regatului datorate acordării ducatelor menționate. Totuși, acești duci înfeudați de Agnes au devenit ulterior cei mai mari adversari ai fiului ei, Henric al IV-lea. La momentul înfeudării, Otto de Northeim acționa cu siguranță în spiritul dinastiei Salienilor. Așa cum și-a dorit Agnes, el a protejat eficient imperiul împotriva amenințărilor externe și a ajuns la un compromis cu ungurii instalându-l pe Solomon ca rege al Ungariei, ceea ce nu-i reușise lui Henric al III-lea în timpul vieții. Această relație a fost consolidată în 1063 prin căsătoria lui Solomon cu Iudita, fiica lui Agnes.
Imperiul a fost inițial asigurat intern și extern. Agnes era respectată. Concesiile ce i-au fost făcute au fost destul de mari dându-i-se și asigurări că va putea ea însăși desemna un urmaș dacă tronul rămânea vacant în cazul morții premature a lui Henric al IV-lea (fratele său mai mic, Conrad, murise deja în 1055). Faptul că Agnes avea dreptul să propună un candidat la tron, a cărui alegere urma să fie obligatorie, demonstrează că ea era considerată o conducătoare legitimă în imperiu. Fără acordul ei, principii nu puteau alege un nou rege german. Seriozitatea acestui jurământ a fost demonstrată de scrupulele principilor la alegerea antiregelui împotriva lui Henric al IV-lea în 1076.
Conflictul privind alegerea papei În 1057 moartea papei Victor al II-lea, consilierul și prietenul ei, a reprezentat un punct de cotitură pentru Agnes, strânsa legătura dintre papalitate și curtea regală germană fiind foarte afectată. Epoca papilor loiali împăratului se apropia de sfârșit, iar familia imperială germană s-a trezit tot mai mult prinsă între fronturile partidelor interesate de alegerea papei. În rândul clericilor, oponenții și susținătorii reformei s-au confruntat. Nobilimea Romei a recunoscut o nouă oportunitate de a-și exercita influența, iar normanzii și-au întărit poziția angajându-se să plătească tribut papei, să apere scaunul episcopal din Roma și să garanteze alegeri papale libere.
Printr-un decret emis de Paști în Conciliul Lateranului din 1059, papa Nicolae al II-lea a stabilit că alegerea papei va fi făcută de cardinali, iar împăratul urma să fie doar informat asupra rezultatului alegerii.Barbara Beck 2013, p. 49. Acest decret era îndreptat atât împotriva imperiului, cât și împotriva aristocrației Romei.
Astfel, după moartea papei Nicolae al II-lea la 19 iulie 1061, cardinalii l-au ales papă la 30 septembrie 1061 pe episcopul Anselm de Lucca aparținând partidei reformatoare, papă sub numele Alexandru al II-lea. Agnes a refuzat să recunoască această alegere opunându-i propriul candidat, episcopul Cadalus de Parma, care a devenit antipapă sub numele Honoriu al II-lea la 28 octombrie 1061 în Basel.Barbara Beck 2013, p. 50. Situația a escaladat și a dus la o schismă rezolvată abia în mai 1064 la Sinodul de la Mantua prin destituirea lui Honorius.Gerhard Hartmann, Karl Schmidt 2006, p. 206.
După evenimentele din Basel a urmat o pauză în regența împărătesei. Curtea germană devenise un oponent al papalității reformatoare, iar împărăteasa era considerată parțial vinovată de scindarea bisericii. Faptul că Honorius al II-lea nu a putut să se impună la Roma și a trebuit să se întoarcă în dieceza de Parma, a fost o lovitură politică pentru Agnes. A fost întâia dată când un papă numit de curtea imperială nu reușise să se impună. Papalitatea reformatoare se emancipase de imperiu și acționase împotriva intereselor acestuia.
Intrarea în viața monahală Sprijinul dat oponenților reformei a provocat împărătesei de-a lungul vieții sentimente de vinovăție și neliniște. Agnes pare să nu fi văzut altă opțiune decât propria retragere din politică pentru a le oferi celorlalți posibilitatea de a rezolva problema papală fără deciziile ei. Potrivit istoricului Mechthild Black-Veldtrup, retragerea împărătesei la Mănăstirea din Speyer ar fi avut loc imediat după conflictul privind alegerea papei, probabil la 21 noiembrie 1061. Cronicarul Berthold din Reichenau descrie faptul astfel: „ÎÎn această vreme, împărăteasa Agnes, luând vălul sfânt, și-a consacrat viața lui Hristos după ce renunțase la straiele regale”.Berthold din Reichenau Chronik, p. 53
Aceasta a presupus retragerea din politica activă. În consecință, Agnes l-a numit „subregent” pe confidentul ei, episcopul Henric al II-lea de Augsburg.Mechthild Black-Veldtrup 1995, p. 357. Astfel, retragerea lui Agnes nu trebuie văzută ca o urmare a oboselii de a guverna, ci trebuie înțeleasă în context ca o consecință a aprecierilor sale greșite în politica ei privitoare la Roma și ca o expresie a acceptării propriei responsabilități în criza alegerilor papale.
Lovitura de stat din Kaiserswerth miniatura|Ruinele palatului imperial din Kaiserswerth „Subregentul” Henric al II-lea de Augsburg nu a fost acceptat de majoritatea principilor fiind acuzat că are „un mod stângace și prezumțios de a guverna”.Mechthild Black-Veldtrup 1995, p. 360. Pentru abatele Lampert din Hersfeld împărăteasa însăși a adăugat la acestea „suspiciunea unei iubiri indecente [cu Henric de Augsburg] datorită zvonului că o relație atât de apropiată nu ar fi putut apărea fără o legătură imorală”.Lampert din Hersfeld Annalen, p. 73.
Mai mult, ea avea din ce în ce mai multă încredere în funcționarii regali, așa-numiții ministerialis. Astfel, ea l-a însărcinat pe Kuno, funcționar al curții, să se ocupe de educația fiului ei. Faptul că tânărul Henric al IV-lea a fost instruit de funcționari regali, de „oameni fără origini”, părea foarte dubios nobilimii și clerului.
Unii principi au început să-și urmărească propriile interese. La începutul lunii aprilie 1062 un grup de principi ecleziaști și laici s-au unit sub conducerea arhiepiscopului de Köln, Anno al II-lea și l-au răpit pe regele Henric al IV-lea în vârstă de doisprezece ani, din palatul imperial Kaiserswerth. Acest eveniment a intrat în istorie ca „Lovitura de stat din Kaiserswerth”.Walter Kleindel 1984, p. 72.
Motivele acestei acțiuni nu sunt suficient de clare sursele oferind informații foarte contradictorii. Opinia contemporanilor timpului este împărțită. Relatarea lui Lampert din Hersfeld pare relativ obiectivă atunci când scrie că răpitorii, mai ales Anno, au căutat „să-l îndepărteze pe fiu de sub influența mamei sale și să preia administrația imperiului”. Lampert nu îndrăznește să speculeze cu privire la motivele conspiratorilor și, deși vorbește de posibilitatea ca Anno „să fi acționat din ambiție politică”, el admite că ar fi putut acționa și spre binele imperiului.Lampert din Hersfeld Annalen, p. 75.
Totuși, concluzia din cronica Vita Heinrici este subiectivă și devine de înțeles dacă se presupune că autorul ei anonim era foarte apropiat de familia regală. Aici, principalul motiv al acțiunii este teama de „maturitatea, înțelepciunea și morala strictă” a lui Agnes.Vita Heinrici, cap. 2. Motivul oficial a fost faptul că era nepotrivit ca imperiul să fie condus de o femeie ceea ce autorul nu aprobă total și pretinde chiar că tânărul rege a fost răpit doar pentru ca principii să-și poată extinde netulburați propria putere.