Colonia și protectoratul Kenyei

Colonia și protectoratul Kenyei a luat naștere, în mod oficial, ca parte din Imperiul Britanic în 1920, când Protectoratul Africii de Est devine colonie a coroanei britanice. Ea ocupa în mare parte teritoriul actual al Kenyei, cu excepția unei fâșii de coastă (concesionată de la sultanul din Zanzibar) numită Protectoratul Kenyei care avea „de facto” aceeași administrație. Odată cu dobândirea statutului de colonie, activitatea economică se intensifică, în special în agricultură, datorită creșterii numărului de ferme ale europenilor (britanici, dar și de alte naționalități) axate pe culturile de cafea și ceai."We Want Our Country" . Time. 05 noiembrie 1965. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial Kenya devine o importantă bază militară britanică, în special pentru operațiunile împotriva italienilor din Somaliland și Etiopia. Încă de la înființarea coloniei, odată cu creșterea numărului așezărilor europene, se înmulțesc și conflictele cu populația locală, care se acutizează în timp, dând naștere la conflicte care vor duce, în final, la retragerea administrației britanice și la nașterea unui nou stat independent în 1963: Kenya. Demografie Nairobi a fost capitala coloniei, în timp ce Mombasa era cel mai mare oraș în anul 1921, cu 32 000 de locuitori. Populația totală era în acel an estimată la 2 376 000, dintre care 9 651 erau europeni, 22 822 indieni și arabi 10 102. Restul de 2 333 000 erau localnici africani, iar dintre aceștia cei mai numeroși erau etnicii kikuyu (aprox. 25%), care se vor dovedi și cei mai activi, atât din punct de vedere economic, cât și politic. Premize Dominația britanică în zonă are însă o istorie mai veche. Compania Britanică a Africii de Est (BEAC) concesionează în 1888, de la sultanul din Zanzibar, o fâșie de aproximativ 15 km pe coastă, intrând astfel în conflict cu Germania imperială, care ocupase această zonă și stabilise un protectorat încă din 1885. Conflictul imperial mocnit se stinge în 1890, odată cu retragerea Germaniei de pe coastă, în schimbul controlului cedat de britanici asupra coastei Tanganyicăi. Forța colonială se lovește ocazional de rezistență locală, astfel că Waiyaki Wa Hinga, un șef kikuyu care stăpânea Dagoretti și care semnase un tratat cu Frederick Lugard de la BEAC, se răzvrătește și arde fortul lui Lugard în 1890. Waiyaki a fost prins și ucis doi ani mai târziu.Maxon and Ofcansky, Historical Dictionary of Kenya (2nd ed. 2000)

În 1895, guvernarea britanică se extinde spre interiorul Africii de Est până la Lacul Naivasha, luând astfel naștere Protectoratul Africii de Est. Începând cu colonizarea din 1895, Valea Marelui Rift și înălțimile dimprejur devin o enclavă a coloniștilor albi angajați în cultivarea cafelei, care se bazau însă pe munca, în special, a localnicilor kikuyu. Granița se extinde spre Uganda în 1902, iar din 1920 protectoratul mărit, cu excepția unei fâșii de coastă, devine colonie a coroanei. Un factor important al vitezei cu care s-au înmulțit așezările albilor în Kenya l-a avut construcția Căii Ferate Uganda, începută în 1895 și finalizată în 1903, care lega Protectoratul Britanic al Ugandei de Mombasa, străbătând Kenya.John M. Mwaruvie, "Kenya's 'Forgotten' Engineer and Colonial Proconsul: Sir Percy Girouard and Departmental Railway Construction in Africa, 1896-1912." Canadian Journal of History 2006 41(1): 1-22. Activitatea politică până în Al Doilea Război Mondial Înainte de Primul Război Mondial activitatea politică nu a fost una de amploare, dar după război și în special, după 1920, activitatea politică se intensifică pe fondul noilor taxe impuse de administrația colonială, a salariilor mici și a valului de coloniști care își înființează noi așezări. Experiența acumulată de către africanii în război, împreună cu înăsprirea dominației britanice după proclamarea Kenyei ca și Colonie a Coroanei, a dat naștere la o activitate politică considerabilă în anii 1920, care a culminat cu mișcarea condusă de arhidiaconul Owen "Piny Owacho" (Vocea Poporului) și înființarea „Asociației tinerilor Kikuyu” (redenumită „Asociația Africii de Est”) în 1921 de către Harry Thuku (1895-1970), care a dat un sentiment de naționalism pentru mulți kikuyu și a pledat pentru nesupunere civilă. Activitatea politică între cele două războaie a avut un caracter local, cu o manifestare mai energică în triburile luo, unde tineri cu vederi progresiste devin lideri. Prin anii 1930 guvernul a început să intervină impunând controale mai stricte asupra activităților comerciale ale africanilor, o supraveghere mai strictă în învățământ, precum și asupra migrațiilor tribale pe anumite terenuri. Tineri comunicatori formați la bisericile misionare îi înlocuiesc pe șefii tradiționali, iar alții se înrolează în serviciul public. Aceștia constituie și nucleul mișcărilor politice ale acestei perioade.J. M. Lonsdale, "Some Origins of Nationalism in East Africa." Journal of African History 1968 9(1): 119-146. Issn: 0021-8537 Fulltext: in Jstor Kenya a devenit, după război, locul favorit de retragere a tinerilor ofițeri britanici din înalta societate, care au imprimat o rezonanță aristocratică colonizării. Cei care dețineau un capital de 1000 ₤ primeau gratuit 1000 de acri (4 km²), obiectivul guvernului fiind acela de a accelera modernizarea și creșterea economică. Astfel, guvernul îi încuraja să înființeze plantații de cafea, care necesitau mașini scumpe și o forță de muncă stabilă, trebuind patru ani pentru a obține prima recoltă. Acești veterani vor avea și o importantă influență politică, chiar dacă reprezentau o minoritate.C. J. Duder, "'Men of the Officer Class': The Participants in the 1919 Soldier Settlement Scheme in Kenya," African Affairs, Vol. 92, No. 366. (Jan., 1993), pp. 69-87.in JSTOR; Dane Kennedy, Islands of White: Settler Society and Culture in Kenya and Southern Rhodesia, 1890-1939, (1987). Puterea era concentrată în mâinile guvernatorului, chiar dacă un Consiliu Legislativ și unul executiv fuseseră create încă din 1906. După stabilirea coloniei, în 1920, coloniștilor albi li se permite să-și aleagă reprezentanți în Consiliul Legislativ. Coloniștii europeni au păstrat acest drept doar pentru ei înșiși și s-au opus cererilor similare ale comunităților indiene sau arabe mult mai numeroase. De asemenea, guvernul a numit un european care să reprezinte interesele africanilor în Consiliu. În "Declarația Devonshire" din 1923, Guvernul Colonial a declarat că reprezentarea intereselor africanilor (peste 95% din populație) au o importanță capitală, însă realizarea acestui obiectiv a durat patru decenii. Al Doilea Război Mondial În al Doilea Război Mondial (1939-1945), Kenya a devenit o importantă bază militară britanică pentru campanii de succes împotriva Italiei în Somalia și Etiopia. Războiul a adus bani și o oportunitate pentru serviciul militar pentru 98.000 de africani, numiți "askaris". Aceștia erau înrolați în corpul de Pușcași Africani ai Regelui Războiul King's African Rifles (KAR). Războiul a stimulat naționalismul african. Cu toate acestea, acești militari nu își vedeau interesele în afara forței coloniale. Participarea africanilor în KAR a creat o nouă societate africană modernizată, cu interese și aspirații noi, care se va dovedi o forță după război.Hal Brands, "Wartime Recruiting Practices, Martial Identity and Post-world War II Demobilization in Colonial Kenya." Journal of African History 2005 46(1): 103-125. Issn: 0021-8537; Meshack Owino, "'For Your Tomorrow, We Gave Our Today': A History of Kenya African Soldiers in the Second World War." PhD dissertation Rice U. 2004. 671 pp. DAI 2004 65(2): 651-A. DA3122519 Fulltext: ProQuest Dissertations & Theses Schimbări în mediul rural Oficialii britanici au încercat să modernizeze agricultura kikuyu în districtul Murang'a în perioada 1920-1945. Bazându-se pe noi concepte de management științific și pe tipuri noi de recolte, au impus o serie de schimbări în producția vegetală și în tehnica agricolă, cu pretenția de a îmbunătăți agricultura în rezervațiile tribale din colonie. Deși criticată ca fiind înapoiată de către oficialii britanici și coloniștii albi, agricultura din Africa s-a dovedit rezistentă, iar agricultorii kikuyu s-au angajat pe scară largă în reformele agrare ale statului colonial.A. Fiona D. Mackenzie, "Contested Ground: Colonial Narratives and the Kenyan Environment, 1920-1945." Journal of Southern African Studies 2000 26(4): 697-718. Issn: 0305-7070 Fulltext: Jstor

Modernizarea a fost accelerată de al Doilea Război Mondial. Cele mai importante exploatări agricole ale africanilor au fost cele ale comunităților luo, printre acestea și a patriarhului care a format echipe conduse de soțiile sale, care împreună cu copii lor au lucrat pământul în mod regulat. Chiar dacă nu mai poate fi considerată agricultură tradițională, era totuși în mare măsură de auto-suficiență și acest mod de producție a avut un impact nesemnificativ pe piață. Presiunea suprapopulării și perspectivele muncii plătite, deja evidente către 1945, a făcut ca acest sistem de subzistență economică să fie din ce în ce mai învechit și să accelereze dezvoltarea agriculturii comerciale și a emigrării către orașe. O lege din 1968 a încercat să modernizeze tipul de proprietate și modul de utilizare a terenurilor tradiționale, însă actul a produs consecințe nedorite, cu conflicte noi.Amos O. Odenyo, "Conquest, Clientage, and Land Law among the Luo of Kenya." Law & Society Review 1973 7(4): 767-778. Issn: 0023-9216 Fulltext: in Jstor Uniunea Africană din Kenya Ca o reacție la excluderea lor de la reprezentarea politică, grupul kikuyu, cel mai supus la presiuni de către coloniști, a fondat în 1921 prima mișcare africană de protest politic din Kenya, Asociația Tinerilor Kikuyu, condusă de Harry Thuku. Ulterior, Asociația a fost interzisă de către guvern, iar în locul ei a luat naștere Asociația Centrală Kikuyu, în 1924. În 1944, Thuku a fondat și a fost primul președinte al organizației multi-tribale „Uniunea de Studiu African din Kenya” (KASU) Kenya, care în 1946 a devenit Uniunea Africană din Kenya (KAU). A fost o organizație naționalistă africană, care a cerut accesul la terenurile deținute de albi. KAU a acționat ca o asociație de circumscripție pentru primul negru membru al Consiliului Legislativ din Kenya, Eliud Mathu, care a fost nominalizat în 1944 de către guvernator, după consultarea opiniei elitei africane. KAU a rămas dominată de grupul etnic kikuyu. În 1947, Jomo Kenyatta, fostul președinte al moderatei Asociații Centrale Kikuyu, a devenit președinte al mai agresivei KAU și cere drepturi politice sporite pentru africani. Ca răspuns la presiunile crescânde, Biroul Colonial Britanic a crescut numărul de membri în Consiliul Legislativ și i-a sporit rolul. Astfel că, din 1952, Consiliul era format din 14 europeni, un arab și 6 asiatici aleși, la care se adaugă membrii numiți de guvernator: 6 africani și un arab. Consiliul de Miniștri a devenit principalul instrument de guvernare în 1954. Revolta Mau Mau