miniatura|Craniul de cristal de la British Museum, similar ca dimensiuni cu craniul mai detaliat Mitchell-Hedges. Craniile de cristal sunt sculpturi în piatră dură de cranii umane realizate din cuarț alb lăptos sau alte tipuri de cuarț (numit și „cristal de stâncă”), despre care presupușii lor găsitorii au afirmat că sunt artefacte mesoamericane precolumbiene; cu toate acestea, aceste afirmații au fost respinse la toate specimenele puse la dispoziție pentru studii științifice. Rezultatele acestor studii au demonstrat că cele examinate au fost fabricate la mijlocul secolului al XIX-lea sau mai târziu, aproape sigur în Europa, într-o perioadă în care interesul pentru cultura antică abunda.Jenkins (2004, p. 217), Sax et al. (2008), Smith (2005), Walsh (1997; 2008). Craniile par să fi fost lucrate în Germania, destul de probabil în atelierele din orașul Idar-Oberstein, care era renumit pentru realizarea de obiecte din cuarț brazilian importat la sfârșitul secolului al XIX-lea.Craddock (2009, p. 415).
În ciuda unor afirmații prezentate într-un sortiment de literatură de popularizare, legendele despre cranii de cristal cu puteri mistice nu apar în mitologiile și relatările spirituale autentice mesoamericane sau ale altor nativi americani.Aldred (2000, passim.); Jenkins (2004, pp. 218–219). În această din urmă lucrare, Philip Jenkins, fost profesor distins de istorie și studii religioase și ulterior profesor de științe umaniste la PSU, scrie că craniile de cristal sunt printre cele mai evidente dintre exemplele în care asocierea cu spiritualitatea nativă este o sinteză „recentă istoric” și „artificială”. Acestea sunt „produse ale unei generații de antreprenori spirituali creativi” care nu „[reprezintă] practica vreunei comunități istorice”. Deseori se pretinde că aceste cranii prezintă fenomene paranormale, pretenții emise de către unii membri ai mișcării New Age; acestea au fost adesea descrise ca atare în ficțiune. Craniile de cristal au devenit un subiect popular, acestea au apărut în numeroase seriale de televiziune științifico-fantastice, romane, filme și jocuri video.
Colecții Comerțul cu artefacte precolumbiene false s-a dezvoltat la sfârșitul secolului al XIX-lea, în măsura în care, în 1886, arheologul Institutului Smithsonian William Henry Holmes a scris un articol în Science numit „Comerțul cu antichități false mexicane”.Holmes (1886) Deși muzeele achiziționaseră cranii mai devreme, Eugène Boban, un comerciant de antichități care și-a deschis magazinul la Paris în 1870, este cel mai asociat cu colecțiile de muzeu de cranii de cristal din secolul al XIX-lea. Cea mai mare parte a colecției lui Boban, inclusiv trei cranii de cristal, a fost vândută etnografului Alphonse Pinart, care a donat colecția Muzeului Trocadéro, care mai târziu a devenit Musée de l'Homme din Paris.
Cercetări Se pretinde că multe cranii de cristal sunt precolumbiene, de obicei atribuite civilizațiilor aztece sau maya. Arta mesoamericană are numeroase reprezentări de cranii, dar niciunul dintre craniile din colecțiile muzeului nu provine din săpături documentate.Walsh (2008) Cercetările efectuate pe mai multe cranii de cristal la Muzeul Britanic în 1967, 1996 și 2004 arată că liniile care marcau dinții (aceste cranii nu aveau maxilar separat, spre deosebire de craniul Mitchell-Hedges) au fost sculptate folosind echipamente de bijutier (unelte rotative) care s-au dezvoltat în secolul al XIX-lea, făcând incertă o origine precolumbiană a acestora.Craddock (2009, p. 415)
Tipul de cristal a fost determinat prin examinarea incluziunilor de clorit. Se găsește doar în Madagascar și Brazilia și, prin urmare, era de neobținut sau necunoscut în Mesoamerica precolumbiană. Studiul a concluzionat că [aceste] cranii au fost lucrate în secolul al XIX-lea în Germania, destul de probabil la atelierele din orașul Idar-Oberstein, care era renumit pentru realizarea de obiecte realizate din cuarț brazilian importat la sfârșitul secolului al XIX-lea. Craddock (2009, p. 415).
S-a stabilit că [aceste] cranii de cristal din Muzeul Britanic și Musée de l'Homme din Paris The specimen at the Musée de l'Homme is half-sized. au fost vândute inițial de către comerciantul francez de antichități Eugène Boban, care opera în Mexico City între 1860 și 1880. See "The mystery of the British Museum's crystal skull is solved. It's a fake", in The Independent (Connor 2005). See also the Museum's issued public statement on its crystal skull (British Museum (n.d.-c). Craniul de cristal al British Museum a fost tranzitat prin Tiffany & Co. din New York, în timp ce craniul de cristal al Musée de l'Homme a fost donat de Alphonse Pinart, un etnograf care îl cumpărase de la Boban.
În 1992, Institutul Smithsonian a investigat un craniu de cristal oferit de o sursă anonimă; sursa a susținut că l-a cumpărat din Mexico City în 1960 și că era de origine aztecă. Ancheta a concluzionat că și acest craniu a fost făcut recent. Conform Institutului Smithsonian Boban a achiziționat craniile de cristal din Germania, în conformitate cu concluziile Muzeului Britanic. See the account given by Smithsonian anthropologist Jane Walsh of her joint investigations with British Museum's materials scientist Margaret Sax, which ascertained the crystal skull specimens to be 19th century fakes, in Smith (2005). See also Walsh (1997).
Journal of Archaeological Science a publicat un studiu detaliat al Muzeului Britanic și al Institutului Smithsonian în mai 2008. Sax et al. (2008) Folosind microscopul electronic și cristalografia cu raze X, o echipă de cercetători britanici și americani a descoperit că [acel] craniu al Muzeului Britanic a fost șlefuit cu o substanță abrazivă aspră, cum ar fi corindonul sau diamantul, și modelat folosind o unealtă cu disc rotativ realizat dintr-un metal adecvat. Specimenul Smithsonian a fost prelucrat cu un abraziv diferit, și anume carbură de siliciu (carborundum), un compus siliciu-carbon care este o substanță sintetică fabricată folosind tehnici industriale moderne.Carborundum occurs naturally only in minute amounts in the extremely rare mineral moissanite, first identified in a meteorite in 1893. See summary of the discovery and history of silicon carbide in Kelly (n.d.) Deoarece sinteza carborundumului datează doar din anii 1890 și disponibilitatea sa mai largă până în secolul al XX-lea, cercetătorii au concluzionat că „sugestia este că a fost produs în anii 1950 sau mai târziu”. See reportage of the study in Rincon (2008), and the study itself in Sax et al. (2008).
Cranii individuale
Craniul Muzeului Britanic miniatura|Craniul de cristal al Muzeului Britanic Craniul de cristal al Muzeului Britanic a apărut pentru prima dată în 1881, în magazinul anticarului din Paris, Eugène Boban. Originea sa nu a fost menționată în catalogul său al vremii. Se spune că el a încercat să-l vândă muzeului național al Mexicului ca artefact aztec, dar nu a reușit. Boban și-a mutat mai târziu afacerea în New York, unde craniul a fost vândut lui George H. Sisson. A fost expus la reuniunea Asociației Americane pentru Avansarea Științei din New York City în 1887 de către George F. Kunz. A fost vândut la licitație și cumpărat de Tiffany and Co., care mai târziu l-a vândut Muzeului Britanic în 1897. Acest craniu este foarte asemănător cu craniul Mitchell-Hedges, deși este mai puțin detaliat și nu are maxilar inferior mobil.Digby (1936)
Muzeul Britanic a catalogat proveniența craniului drept „probabil europeană, secolul al XIX-lea d.Hr.” și afirmă ca „nu este un artefact precolumbian autentic”. See also articles on the investigations which established it to be a fake, in Connor (2005), Jury (2005), Smith (2005), and Walsh (1997, 2008). S-a stabilit că acest craniu a fost realizat cu unelte moderne și că nu este autentic. Rincon (2008), Sax et al. (2008)
Craniul Mitchell-Hedges Probabil cel mai faimos și enigmatic craniu este cel descoperit în 1924 de Anna Mitchell-Hedges, fiica adoptivă a aventurierului britanic și a popularului autor F. A. Mitchell-Hedges. Este subiectul unui documentar realizat în 1990, Crystal Skull of Lubaantun. A fost examinat și descris de cercetătorii de la Smithsonian ca fiind „foarte aproape o replică a craniului British Museum – aproape exact aceeași formă, dar cu modelarea mai detaliată a ochilor și a dinților.”Walsh (2008). See also the 1936 debate on its resemblance to the British Museum skull, in Digby (1936) and Morant (1936), passim. Mitchell-Hedges a susținut că a găsit craniul îngropat sub un altar prăbușit în interiorul unui templu din Lubaantun, în Hondurasul britanic, acum Belize.See Garvin (1973, caption to photo 25); also Nickell (2007, p. 67). Din câte se poate constata, însuși F. A. Mitchell-Hedges nu a făcut nicio mențiune despre presupusa descoperire în niciuna dintre scrierile sale despre Lubaantun. Alții martori din momentul săpăturilor nu au înregistrat nici descoperirea craniului, nici prezența Annei acolo. Nickell (2007, pp. 68–69) Dovezi recente au arătat că F. A. Mitchell-Hedges a cumpărat craniul la o licitație Sotheby's din Londra, la 15 octombrie 1943, de la comerciantul de artă londonez Sydney Burney. În decembrie 1943, F. A. Mitchell-Hedges a dezvăluit într-o scrisoare către fratele său că a cumpărat craniul de la Burney. National Geographic Society, "The Truth Behind: The Crystal Skulls" (2011), a broadcast which includes an interview with Dr. Jane Walsh, Smithsonian Institution: "It was sold at auction, at Sotheby's, to Frederick Mitchell-Hedges, so he didn't get it at Lubaantun, he didn't dig it up. "
Craniul este făcut dintr-un bloc de cuarț transparent de dimensiunea unui craniu uman mic, măsurând aproximativ înălțime, lungime și lățime. Maxilarul inferior este desprins. La începutul anilor 1970, a intrat în grija temporară a restauratorului de artă independent Frank Dorland, care a susținut, la inspectarea sa, că a fost „cioplit” fără unelte metalice. Dorland a raportat că nu a putut găsi niciun semn de zgârietură, cu excepția urmelor de șlefuire mecanică pe dinți și a speculat că a fost cizelat mai întâi în formă grosieră, probabil folosind diamante, iar modelarea, șlefuirea și lustruirea mai fine au fost realizate prin utilizarea nisipului pe o perioadă de la 150 până la 300 de ani. El a spus că ar putea avea o vechime de până la 12.000 de ani. Deși de-a lungul anilor au fost făcute diverse afirmații cu privire la proprietățile fizice ale craniului, cum ar fi o temperatură presupusă constantă de 70 °F (21 °C), Dorland a raportat că nu a existat nicio diferență de proprietăți între acesta și alte cristale naturale de cuarț. Dorland, in a May 1983 letter to Joe Nickell, cited in Nickell (2007, p. 70).
În timp ce se afla în grija lui Dorland, craniul a intrat în atenția scriitorului Richard Garvin, care lucra la o agenție de publicitate unde supraveghea contul de publicitate al lui Hewlett-Packard. Garvin a aranjat ca [acest] craniu să fie examinat în laboratoarele de cristale Hewlett-Packard din Santa Clara, California, unde a fost supus mai multor teste. Laboratoarele au stabilit că nu era un compozit așa cum a presupus Dorland, ci că era modelat dintr-un singur cristal de cuarț.See Garvin (1973, pp. 75–76), also Hewlett-Packard (1971, p. 9). The test involved immersing the skull in a liquid (benzyl alcohol) with the same diffraction coefficient and viewing it under polarized light. Testul de laborator a stabilit, de asemenea, că maxilarul inferior a fost modelat din același cristal ca și restul craniului. Garvin (1973, pp. 75–76); Hewlett-Packard (1971, p. 9). Hewlett-Packard nu a făcut nicio investigație cu privire la metoda de fabricare sau datare.Hewlett-Packard (1971, p. 10).