„Crimele din Rue Morgue” (în ) este o povestire a scriitorului american Edgar Allan Poe, care a fost publicată inițial în revista Graham's Magazine din 1841. Ea a fost recunoscută ca prima povestire polițistă; Poe se referă la ea ca una dintre „poveștile de raționament”. Două lucrări care prezintă unele asemănări cu povestirea lui Poe sunt Das Fräulein von Scuderi (1819) de E.T.A. Hoffmann și Zadig (1748) de Voltaire.
C. Auguste Dupin este un bărbat din Paris care rezolvă misterul uciderii brutale a două femei. Numeroși martori au auzit un suspect, deși nimeni nu este de acord cu privire la limba vorbită de acesta. La locul crimei, Dupin găsește un fir de păr care nu pare a fi uman.
Fiind primul detectiv menționat în literatură, personajul Dupin a stabilit mai multe procedee literare care vor fi folosite în viitor de alți detectivi fictivi, inclusiv de Sherlock Holmes și Hercule Poirot. Multe personaje ulterioare, de exemplu, urmează modelul lui Poe al unui detectiv genial, al unui prieten personal care îi servește ca narator și prezentarea finală a indiciilor care au dus la rezolvarea cazului. Dupin reapare și în povestirile „Misterul lui Marie Rogêt” și „Scrisoarea furată”.
Rezumat
thumb|Ilustraţie de Aubrey Beardsley pentru „Crimele din Rue Morgue”, 1895 Povestirea se învârte în jurul uciderii inexplicabile a doamnei L'Espanaye și a fiicei ei în Rue Morgue, o stradă fictivă din Paris. Relatările din ziar arată că gâtul mamei era atât de tare tăiat încât capul ei abia se mai ținea de trup, iar fiica ei, după ce a fost ștrangulată, a fost vârâtă în deschizătura îngustă a hornului. Crima a avut loc într-o cameră inaccesibilă de la etajul al patrulea al clădirii, cameră care fusese încuiată pe interior. Vecinii care au auzit crima au oferit relatări contradictorii, fiecare susținând că el a auzit ucigașul vorbind într-o altă limbă decât a sa. Vorbele erau neclare, iar martorii au spus că ei nu cunosc limba în care pretind că au auzit vorbele.
Parizienii Dupin și prietenul său, naratorul anonim al povestirii, citesc cu interes aceste relatări din ziare. Cei doi trăiesc într-o stare de izolare și nu primesc niciun vizitator. Ei au tăiat contactul cu „foștii asociați” și ies afară din casă doar noaptea. „Existam doar pentru noi”, explică naratorul. Când un om pe nume Adolphe Le Bon a fost închis deși nu existau dovezi care să indice vinovăția acestuia, Dupin este atât de intrigat încât își oferă serviciile sale lui „G”, prefectul de poliție.
Deoarece martorii nu pot fi de acord asupra limbii în care a vorbit criminalul, Dupin concluzionează că ei nu au auzit deloc o voce omenească. El găsește un fir de păr la locul crimei, care este destul de neobișnuit; „acesta nu este păr uman”, a conchis el. Dupin dă un anunț în ziar în care întreabă dacă cineva a pierdut un „urangutan”. Un marinar răspunde la anunț și vine acasă la Dupin, afirmând că oferă o recompensă pentru restituirea urangutanului. În schimb, Dupin îi cere toate informațiile pe care le avea despre crimele din Rue Morgue. Marinarul afirmă că el ținea un urangutan captiv pe care-l prinsese atunci când vasul pe care lucra acostase în Borneo. Animalul scăpase din casa marinarului cu briciul de bărbierit al acestuia. Stăpânul a pornit în urmărirea lui, dar urangutanul a scăpat prin escaladarea unui zid și a unei sârme de paratrăsnet, intrând printr-o fereastră în apartamentul din Rue Morgue.
Surprinsă de această apariție neașteptată, doamna L'Espanaye nu s-a putut apăra în fața urangutanului care încerca să o bărbierească așa cum observase că făcea marinarul și i-a tăiat accidental gâtul femeii cu briciul. Fapta sângeroasă a întărâtat și înfuriat animalul și a strâns-o de gât pe fiică până când aceasta din urmă a murit. Observându-și stăpânul care privea pe fereastră, urangutanul s-a temut că va fi bătut cu biciul și a încercat să ascundă trupul tinerei femei, vârându-l în deschizătura hornului. Marinarul, conștient de „crimă”, a intrat în panică și a fugit, permițând urangutanului să scape. Prefectul de poliție, după auzirea acestei întâmplări, a menționat cu sarcasm că oamenii ar trebui să-și vadă de treaba lor. După plecarea lui, Dupin a răspuns că G este „prea viclean pentru a fi profund”, dar îi admiră abilitatea sa „de nier ce qui est, et d'expliquer ce qui n'est pas” (un citat din romanul Julie ou la Nouvelle Héloïse de Jean-Jacques Rousseau: „a nega ceea ce este și a explica ceea ce nu este”).
Teme și analiză thumb|left|Momentul în care Dupin îl întreabă pe marinar despre crime. Ilustraţie de Byam Shaw pentru o ediție londoneză din 1909 cu legenda „Marinarul se înroși la față, de parcă s-ar fi înăbușit. Sări în picioare și puse mâna pe bâtă.”
Într-o scrisoare către prietenul său Dr. Joseph Snodgrass, Poe a spus despre „Crimele din Rue Morgue” următoarele: „tema sa a fost exercitarea ingeniozității în depistarea unui criminal”. Dupin nu este un detectiv profesionist; el decide să investigheze crimele din Rue Morgue pentru amuzamentul personal. El are, de asemenea, dorința de a scoate adevărul la iveală și de a dovedi că un om nevinovat a fost acuzat pe nedrept. Interesele sale nu sunt de natură financiară și el chiar refuză o recompensă monetară de la proprietarul urangutanului. Descoperirea criminalului real elimină crima, pentru că nici urangutanul și nici proprietarul lui nu pot fi considerați responsabili. Domnul Le Bon, suspectul care este arestat, apare ca un țap ispășitor, deși Poe nu a dorit ca el să fie prezentat astfel.
Poe a scris „Crimele din Rue Morgue” într-un moment în care crima pătrundea tot mai puternic în mintea oamenilor ca urmare a dezvoltării urbane. La Londra se înființase recent prima forță de poliție profesionistă și orașele americane au început să se concentreze pe activitatea polițienească științifică, ziarele relatând despre crime și procese penale. „Crimele din Rue Morgue” stabilește o temă urbană care va fi reutilizată de mai multe ori în ficțiunea lui Poe, în special în „The Man of the Crowd”, probabil inspirată de perioada în care Poe a locuit la Philadelphia.
Povestea are o metaforă de bază pentru lupta creier vs. mușchi. Puterea fizică, reprezentată atât de urangutan, cât și de proprietarul acestuia, duce la violență: urangutanul este un criminal, în timp ce proprietarul recunoaște că și-a lovit animalul cu un bici. Puterea intelectuală a analistului învinge violența lor. Povestirea conține, de asemenea, tema des folosită de Poe a morții unei femei frumoase, pe care el a numit-o „subiectul cel mai poetic din lume”.
Metoda lui Dupin Poe definește metoda lui Dupin, raționament (în ), folosind ca exemplu un jucător de cărți: „măsura informației obținute; valoarea informației dobândite nu stă în trăinicia deducției, cât în calitatea observației”. Poe oferă atunci un exemplu de povestire în care Dupin explică modul în care știa că naratorul se gândea la actorul Chantilly. Dupin își aplică apoi metoda în rezolvarea acestor crime.
Metoda lui Dupin subliniază importanța de a citi și a cuvântului scris. Relatările din ziar îi stârnesc curiozitatea; el află despre urangutani dintr-o relatare scrisă de „Cuvier” - posibil zoologul francez Georges Cuvier. Această metodă angajează, de asemenea, cititorul, care îl urmează pe detectiv prin citirea indiciilor. Poe, subliniază, de asemenea puterea cuvântului rostit. Atunci când Dupin îi cere marinarului informații despre crime, marinarul reacționează ca în fața morții: „marinarul se înroși la față, de parcă s-ar fi înăbușit. Sări în picioare și puse mâna pe bâtă. Dar în clipa următoare căzu îndărăt pe scaun, tremurând din tot trupul și cu masca morții pe obraz”.
Semnificație literară și recepție Jeffrey Meyers, biograful lui Poe, a rezumat astfel semnificația povestirii „Crimele din Rue Morgue”: „[ea] a schimbat istoria literaturii mondiale”. Povestirea este citată adesea ca prima povestire de ficțiune polițistă, iar personajul Dupin a devenit prototip pentru mulți detectivi din literatura de mai târziu, inclusiv pentru Sherlock Holmes al lui Arthur Conan Doyle și Hercule Poirot al Agathei Christie. Genul literar al povestirilor polițiste este diferit de cel al altor povestiri cu mistere deoarece accentul este pus pe analiză. Rolul lui Poe în crearea literaturii polițiste este recunoscut de Premiile Edgar, acordate anual de către Mystery Writers of America.
„Crimele din Rue Morgue” a stabilit, de asemenea, mai multe aspecte de limbaj literar care vor deveni elemente comune în literatura polițistă: un detectiv excentric, dar genial, polițiști cu o gândire limitată, nararea la persoana întâi de către un prieten apropiat al personajului principal. Poe descrie poliția într-o manieră nesimpatetică ca un fel de element de contrast în comparație cu detectivul. Poe inițiază, de asemenea, procedeul narativ prin care detectivul își anunță soluția și explică apoi raționamentul care a condus la aceasta. Este, de asemenea, primul mister dintr-o cameră închisă în literatura detectivistică.
La publicarea sa, „Crimele din Rue Morgue” și autorul său au fost apreciate pentru crearea unei noutăți literare. Ziarul Inquirer din Pennsylvania a scris că povestirea „dovedește că domnul Poe este un om de geniu... cu o iscusință și o putere inventivă, despre care nu cunoaștem nicio asemănare”. Poe, cu toate acestea, și-a minimalizat realizarea într-o scrisoare către Philip Pendleton Cooke: Cititorii moderni sunt derutați de încălcarea de către Poe a unei convenții narative implicite: cititorii ar trebui să fie capabili să ghicească soluția poveștii pe care au citit-o. Finalul încurcat, cu toate acestea, este un semn de „rea credință” din partea lui Poe, deoarece cititorii nu ar include în mod rezonabil un urangutan pe lista lor de potențiali criminali.
Inspirație Cuvântul detectiv nu exista la momentul în care Poe a scris „Crimele din Rue Morgue”, deși au existat și alte povestiri similare în care apăreau personaje care rezolvau astfel de probleme. Das Fräulein von Scuderi (1819) de E.T.A. Hoffmann, în care Mlle de Scudery, un fel de Miss Marple din secolul al XIX-lea, stabilește nevinovăția suspectului favorit al poliției în uciderea unui bijutier, este uneori citată ca prima povestire cu detectivi. Printre alte precursoare sunt de menționat Zadig (1748) de Voltaire, cu un personaj principal care realizează fapte similare de analiză, împrumutate și ele din povestirea „Peregrinaggio di tre giovani figliuoli del re di Serendippo”, o versiune italiană a poemului „Hasht-Bihisht” al lui Amir Khusro.
Se poate ca Poe să fi dorit să extindă precedentele sale lucrări analitice, inclusiv eseul „Jucătorul de șah al lui Maelzel” și comedia „Three Sundays in a Week”. În ceea ce privește subiectul povestirii, Poe s-a inspirat probabil din reacția mulțimii față de un urangutan prezentat în iulie 1839 la Masonic Hall din Philadelphia. Numele personajului principal poate fi inspirat din personajul „Dupin” dintr-o serie de povestiri publicate pentru prima dată în 1828 în revista Burton's Gentleman's Magazine denumite „Unpublished passages in the Life of Vidocq, the French Minister of Police”. Se poate ca Poe să fi cunoscut povestirea care prezintă un om analitic ce descoperă un criminal, deși între cele două relatări există puține asemănări. Victimele crimelor din ambele povestiri, totuși, au gâtul tăiat atât de rău încât capul lor este aproape despărțit în întregime de trup. Dupin îl menționează, de fapt, pe Vidocq după nume, prezentându-l ca „un bun ghicitor”.
Istoricul publicării thumb|The Prose Romances of Edgar A. Poe, No. I, William H. Graham, Philadelphia, 1843.