Kampfpanzer Leopard, denumit ulterior Leopard 1 după introducerea succesorului Leopard 2, este un tanc principal de luptă proiectat de Porsche și fabricat de Krauss-Maffei în Germania de Vest, care a intrat în serviciu în 1965. Dezvoltat într-o perioadă în care se considera că focoasele HEAT limitau eficiența blindajului convențional greu, Leopard a fost conceput punându-se accentul pe puterea de foc și mobilitate, în detrimentul protecției grele. Dispunea de un blindaj moderat, eficient în principal împotriva tunurilor automate de calibru mic și a mitralierelor grele, ceea ce îi asigura un raport putere-greutate ridicat. Împreună cu suspensia și transmisia moderne, aceasta îi conferea o mobilitate și performanțe în teren accidentat superioare majorității celorlalte tancuri principale de luptă ale epocii, fiind comparabil în această privință doar cu francezul AMX-30 și suedezul Strv 103.
Armamentul principal al Leopardului este constituit dintr-o versiune construită sub licență în Germania a tunului ghintuit britanic Royal Ordnance L7 de 105 mm, unul dintre cele mai eficiente și răspândite tunuri de tanc ale epocii.
Proiectarea a început în anii 1950 ca un proiect comun al Germaniei de Vest și Franței, la care s-a alăturat ulterior Italia, însă cooperarea s-a încheiat la scurt timp, iar proiectul final a fost comandat de Bundeswehr, producția de serie începând în 1965. În total au fost construite 6.485 de vehicule Leopard, dintre care 4.744 de tancuri și 1.741 de variante utilitare și antiaeriene, fără a include cele 80 de prototipuri și vehicule de preserie.
Leopard a devenit rapid un model standard în numeroase armate europene și a ajuns să fie utilizat ca tanc principal de luptă în peste douăsprezece țări, Germania de Vest, Italia și Țările de Jos fiind cei mai mari operatori până la retragerea sa din serviciu. Începând din 1990, Leopard 1 a fost trecut treptat în roluri secundare în majoritatea armatelor. În Forțele Terestre Germane, Leopard 1 a fost retras complet în 2003 și înlocuit cu Leopard 2, în timp ce vehiculele derivate din Leopard 1 continuă să fie utilizate pe scară largă în roluri auxiliare.
Leopard 2 a înlocuit Leopard 1 și în serviciul multor altor țări, însă vehiculele derivate care utilizează șasiul Leopard 1 continuă să fie folosite. În prezent, cei mai mari operatori sunt Grecia, cu 520 de vehicule, Turcia, cu 397, Brazilia, cu 378, și Chile, cu 202. Majoritatea acestor vehicule au primit modernizări ale blindajului, puterii de foc și senzorilor pentru a-și menține capacitatea de a combate amenințări moderne.
Dezvoltare thumb|left|Un prototip Leopard 1 II thumb|left|Mai multe tancuri Leopard timpurii (prototipuri din seria 0), pregătindu-se pentru o paradă; acestea se disting prin proiectorul IR/lumină albă montat central și trapa dreptunghiulară a încărcătorului.
Proiectul Leopard a început în noiembrie 1956, cu scopul dezvoltării unui tanc modern, Standard-Panzer, destinat să înlocuiască tancurile americane M47 și M48 Patton ale Bundeswehrului, care, deși fuseseră livrate recent armatei vest-germane reînființate, deveneau rapid învechite. La 25 iulie 1957 au fost publicate specificațiile detaliate. Noul tanc trebuia să cântărească cel mult 30 de tone, să aibă un raport putere-greutate de 30 CP pe tonă, să reziste din toate direcțiile loviturilor tunurilor automate de 20 mm și să poată opera pe un câmp de luptă contaminat cu arme chimice sau precipitații radioactive, acestea fiind cerințele de bază ale epocii pentru un conflict cu Pactul de la Varșovia.Tanks and Armored Fighting Vehicles, Robert Jackson, 2007 Paragon Publishing, p. 189
Armamentul principal trebuia să fie constituit dintr-un tun de 105 mm, fiind ales noul tun britanic L7A3 de 105 mm, iar rezerva de muniție trebuia să fie cel puțin egală cu cea a tancurilor americane contemporane. Mobilitatea avea prioritate, urmată de puterea de foc. Blindajul era considerat mai puțin important, întrucât se aprecia că o protecție eficientă împotriva armelor cu încărcătură cumulativă nu era oricum posibilă. Se considera, de asemenea, că viitoarele conflicte ar putea implica arme nucleare, împotriva cărora niciun tanc al epocii nu putea oferi protecție directă.
thumb|left|Leopard 1 al Bundeswehrului în 1967 thumb|right|Leopard 1 vest-german timpuriu în 1968 thumb|right|Leopard 1 neerlandez din a patra serie de producție; Țările de Jos s-au numărat printre primele state care au introdus vehiculul în serviciu, în 1969.
Franța era foarte interesată de proiect, deoarece propriul program AMX 50 tocmai eșuase. În iunie 1957, Germania de Vest și A Patra Republică Franceză au semnat un acord pentru dezvoltarea unui tanc comun, denumit în germană Europa-Panzer. În competiție au participat trei echipe germane (Arbeitsgruppe A, B și C) și una franceză, fiecare urmând să construiască două prototipuri. În septembrie 1958, Italia s-a alăturat programului de dezvoltare. Mai multe prototipuri au fost supuse testelor în 1960. Printre acestea se aflau Model 734 al Porsche, realizat de echipa A și prevăzut cu turelă turnată, precum și proiectul echipei B (Rheinmetall), a cărui turelă turnată era ceva mai înaltă. Echipa C de la Borgward, care proiectase un tanc cu un aspect foarte futurist, nu a reușit să finalizeze un prototip la timp.
Încă înainte de finalizarea primelor prototipuri, în 1959 s-a hotărât începerea unei a doua etape, cu proiecte îmbunătățite: echipa A trebuia să construiască 26 de prototipuri pentru faza a II-a a testelor, iar echipa B șase. Echipa B a construit însă numai două dintre cele șase vehicule solicitate.
Prototipul II al Porsche a fost ales în cele din urmă câștigător al competiției în 1963. Decizia nu a fost neașteptată, deoarece încă din 1961 fusese hotărâtă construirea unei preserii de 50 de vehicule bazate pe acest proiect, iar producția începuse în același an. Această „serie 0” a primit o nouă turelă turnată și mai multe modificări ale carcasei, partea posterioară fiind înălțată pentru a crea mai mult spațiu în compartimentul motor și pentru mutarea unor radiatoare în partea superioară a lateralelor carcasei. Înainte de începerea producției de serie a versiunii standard s-a decis montarea unui sistem optic de determinare a distanței, pentru îmbunătățirea preciziei focului la distanțe mari. Acesta necesita o turelă ceva mai înaltă și proeminențe pe ambele laturi pentru montarea opticii necesare triangulației. Germania a exclus Franța din programul comun după ce partea franceză nu și-a respectat în mod repetat termenele de realizare a contribuției sale.
În februarie 1963, ministrul apărării Kai-Uwe von Hassel a anunțat că urma să solicite în curând comisiei pentru apărare a parlamentului aprobarea producerii tancului. La acel moment, vehiculul cântărea 40 de tone și costa 250.000 de dolari bucata. În iulie, Ministerul Apărării a comandat 1.500 de tancuri, producția urmând să se desfășoare între 1965 și 1970. Germania a anunțat, de asemenea, încheierea unui acord cu Statele Unite pentru dezvoltarea unui succesor. Programul, denumit MBT-70, nu a reușit să producă un proiect viabil, astfel încât Germania de Vest a dezvoltat independent Leopard 2 ca nou tanc principal de luptă, iar Statele Unite au dezvoltat M1 Abrams.
Producția a fost organizată la Krauss-Maffei din München începând de la începutul anului 1964, primul lot fiind livrat între septembrie 1965 și iulie 1966. Leopard a început curând să fie cumpărat de mai multe state membre NATO și alți aliați ai Germaniei, printre care, în ordine cronologică, Belgia (1968), Țările de Jos (1969), Norvegia (1970), Italia (1971), Danemarca (1976), Australia (1976), Canada (1978), Turcia (1980) și Grecia (1981). Germania aplica o politică strictă privind exportul echipamentelor militare. Grecia, Spania și Chile, aflate încă sub regimuri dictatoriale, au cumpărat în schimb tancul francez AMX-30.
Descriere Leopard 1 are o configurație convențională, comună multor tancuri construite după Al Doilea Război Mondial. Postul mecanicului conductor se află în partea din față, pe dreapta, fiind accesibil printr-o trapă din plafonul carcasei care se deschide spre stânga. Compartimentul de luptă, prevăzut cu o turelă rotativă, se află în centru. Comandantul și ochitorul ocupă jumătatea dreaptă a turelei și își accesează posturile printr-o trapă comună din plafonul turelei, în timp ce încărcătorul ocupă jumătatea stângă și dispune de propria trapă, care se deschide spre spate. Compartimentul motor se află în partea posterioară a carcasei și este separat de compartimentul echipajului printr-un perete despărțitor rezistent la foc.
thumb|right|Dispunerea compartimentului echipajului, armamentul principal și sistemele de ochire și observare pot fi observate în această fotografie a unui Leopard 1 neerlandez.
Armamentul constă dintr-un tun principal ghintuit L7A3 de 105 mm, produs sub licență de la Royal Ordnance Factory din Regatul Unit și nestabilizat pe prima serie de producție, precum și din două mitraliere MG 1, înlocuite ulterior cu MG3. Una dintre mitraliere este montată coaxial cu tunul principal și dispune de 1.250 de cartușe, iar cea de-a doua, destinată apărării antiaeriene, este montată pe un suport circular deasupra trapei încărcătorului. Pentru protecție, tancul are pe fiecare parte a turelei câte un grup de patru lansatoare de grenade fumigene cu acționare electrică, care pot fi lansate individual sau în salvă. În turelă era transportat un set de reîncărcare cu încă opt grenade fumigene. Tunul principal utilizează muniție NATO standard de 105 mm. Cea mai mare parte a acesteia, 42 de proiectile, este depozitată într-un compartiment de muniție din carcasă, în stânga postului mecanicului conductor; trei proiectile sunt păstrate într-un rastel de acces rapid în fața compartimentului principal, iar alte 15 sunt depozitate în turelă, pentru un total de 60 de proiectile.
Ochitorul este amplasat în fața și sub comandant și dispune de un periscop de observație orientat înainte și de aparatele principale de ochire. Acestea sunt un telemetru stereoscopic Turmentfernungsmesser (TEM) 1A cu baza de 1.720 mm și mod de coincidență, cu mărire selectabilă ×8 sau ×16 și conectat la tunul principal, precum și o lunetă telescopică coaxială TZF 1A cu mărire ×8 și reticul mobil pentru mai multe tipuri de muniție. Cele două capete optice ale TEM 1A sunt amplasate pe laturile opuse ale turelei, în carcase blindate, și sunt protejate prin obloane acționate de ochitor din interiorul turelei. Comandantul dispune de opt periscoape pentru observare circulară, unul dintre acestea putând fi înlocuit cu un aparat activ de vedere pe timp de noapte în infraroșu. Acesta dispunea și de un periscop independent rotativ Turmrundblick-Pankrat (TRP) 1A, cu mărire variabilă ×6–×20, montat în plafonul turelei în fața cupolei comandantului. Aparatul putea fi sincronizat cu tunul principal, permițând comandantului să preia controlul de la ochitor și să rotească turela. Proiectorul sistemului activ de vedere nocturnă în infraroșu, denumit XSW-30-U, era montat deasupra tunului principal, pe masca tunului, deplasat spre stânga. Când nu era utilizat putea fi demontat și depozitat în nișa posterioară a turelei. În condiții ideale, raza sa de acțiune era de până la 1.200 m în modul infraroșu, folosind un filtru IR special, și până la 1.500 m cu lumină albă. Variantele Leopard ulterioare au utilizat proiectorul ușor modificat XSW-30-V. Încărcătorul dispune de două periscoape pentru supravegherea sectorului repartizat în jurul vehiculului.
thumb|left|Grupul motopropulsor este format dintr-un motor diesel supraalimentat MTU MB838 Ca-M500 cu zece cilindri.