„Douăsprezece mii de capete de vite” este o nuvelă fantastică a lui Mircea Eliade. Ea a fost scrisă în decembrie 1952 la Paris și publicată în anul 1963 în volumul Nuvele, tipărit de Cercul de Studii «Destin» din Madrid.Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, 2008, p. 865. Nuvela a fost inclusă apoi în volumul La țigănci și alte povestiri, tipărit în anul 1969 de Editura pentru literatură din București.

Subiectul acestei nuvele îl reprezintă o stranie călătorie în timp trăită de un comerciant de vite pe o stradă din București în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.Al. Piru, Istoria literaturii române de la început pînă azi, Editura Univers, București, 1981, p. 462.Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, 2002, p. 227.Eugen Simion, Mircea Eliade: nodurile și semnele prozei, 2006, p. 186. Auzind o sirenă ce anunța un raid aerian, Iancu Gore se refugiază într-un adăpost antiaerian, unde se aflau deja trei persoane, pentru ca mai târziu să afle că adăpostul fusese distrus într-un bombardament ce avusese loc cu mai mult de o lună în urmă.Alex. Ștefănescu, „Mircea Eliade – Evadarea din timp”, în România literară, anul XXXVI, nr. 3, 22–28 ianuarie 2003, pp. 10–11. ()Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane: 1941–2000, Editura Mașina de scris, București, 2005, p. 126.Mircea Opriță, Istoria anticipației românești, Editura Feed Back, Iași, 2007, p. 77. Experiența sa tulburătoare nu este crezută însă de nimeni.Carmen Mușat, „Despre fantastica alcătuire a realului”, în Observator Cultural, anul III, nr. 131, august 2002; reprodus ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci, Editura Cartex 2000, 2006, pp. 5–10.

Nuvela prelucrează o legendă urbană bucureșteană despre întâlnirea unui bărbat cu două femei bătrâne, despre care află mai târziu că muriseră cu mult timp în urmă. Atmosfera în care irumpe fantasticul are la început, potrivit criticului Alex Ștefănescu, un aer prozaic, caragialian. Bucureștiul descris cu nostalgie de Eliade este un spațiu imaginar, toropit de căldură, ca în Momentele și schițele lui Caragiale, în care personajele par narcotizate și se agită steril.Eugen Simion, „Nuvelele textului mitic”, 1981, p. 621.Eugen Simion, „Eliade, Mircea”, în Eugen Simion (coord. gen.), Dicționarul General al Literaturii Române, vol. III (E–K), Editura Univers Enciclopedic, București, 2005, pp. 26–27.

Rezumat

thumb|200 px|Bombardarea Bucureştiului de către avioane americane la 4 aprilie 1944.

Pe la jumătatea lunii mai a anului 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, comerciantul Iancu Gore, „om de încredere și de viitor” care venise de la Pitești la București pentru obținerea unei autorizații de export din partea Ministerului de Finanțe, intră într-o cârciumă.Al. Piru, Varia: Studii și observații critice, vol. 2, Editura Eminescu, București, 1973, p. 470.Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, p. 159. El încearcă să afle informații despre un funcționar ministerial pe nume Păunescu, care locuia într-o casă de pe strada Frumoasei nr. 14, aflată în apropierea cârciumii.Ovidiu Ghidirmic, Proza românească și vocația originalității, 1988, p. 158. Gore îl mituise anterior cu trei milioane de lei pentru a-i facilita emiterea unui permis de liberă trecere peste graniță pentru 6.000 de vite.Ali Shehzad Zaidi, „Timpul sacru și teroarea istoriei în «Douăsprezece mii de capete de vite» de Mircea Eliade”, în Viața Românească, nr. 7–8, 2010, articol tradus în limba română de Rodica Grigore.Gore menționează în nuvelă două numere diferite ale vitelor pe care urma să le exporte: el spune de două ori interlocutorilor (cei trei refugiați din adăpost și apoi cârciumarul) că permisul de export era pentru 12.000 de capete de vită, probabil pentru a se lăuda, în timp ce în gândurile sale se referă de cinci ori la 6.000 de capete de vită. Vezi Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade (Editura Corint, București, 2002), pp. 141–142, și Ali Shehzad Zaidi, „Timpul sacru și teroarea istoriei în «Douăsprezece mii de capete de vite» de Mircea Eliade”, în Viața Românească, nr. 7–8, 2010. Cârciumarul îl informează pe Gore că funcționarul se mutase imediat după bombardamentul din 4 aprilie 1944, casa în care locuise fiind în prezent pustie.Ovidiu Ghidirmic, Proza românească și vocația originalității, 1988, pp. 158–159.Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, 2002, pp. 227–228.

Trecând de ora 12, după care nu mai aveau loc de obicei bombardamente aeriene asupra capitalei, Iancu Gore iese din cârciumă și merge pe strada Frumoasei.Ovidiu Ghidirmic, Proza românească și vocația originalității, 1988, p. 159. El se duce la casa lui Păunescu și sună la sonerie, zadarnic și fără oprire. La un moment dat aude o sirenă ce anunța apropierea unor avioane de luptă inamice și pornește în fugă în susul străzii, găsind într-un sfârșit un adăpost antiaerian în care se aflau deja două femei și un bărbat. Gore se adăpostește acolo, dar cei trei necunoscuți (o femeie de condiție bună, madam Popovici, o servitoare pe nume Elisaveta și un chiriaș bătrân, judecătorul Protopopescu) par să îl ignore și continuă să discute între ei, ca și cum nu ar remarca prezența lui.Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 142.

După încetarea alarmei Gore iese din adăpost și se întoarce la cârciuma pe care o părăsise cu o oră în urmă. El îi relatează cârciumarului scena la care asistase, dar află consternat că vecinii lui Păunescu muriseră de fapt în timpul bombardamentului aerian din 4 aprilie 1944, adică cu mai mult de 40 de zile în urmă, după ce o bombă căzuse exact deasupra adăpostului aflat în fundul curții. În plus, Gore află că nu avusese loc nicio alarmă în această zi.Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXXIV.

Nedumerit și fiind convins că nu a visat, Gore pune rămășag cu un grup de muncitori, pe o damigeană de rachiu, că le va arăta adăpostul și pe cele două femei care locuiau în casa în a cărei curte se afla adăpostul. Ei pornesc împreună în susul străzii, iar comerciantul se simte dezorientat, nemairecunoscând zona pe unde alergase cu câteva minute mai înainte. Pe o porțiune de câțiva zeci de metri toate casele erau dărâmate, fiind transformate într-un morman de cărămizi și moloz, iar trotuarul era spart în mai multe locuri.Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, 2002, p. 228.Gheorghe Glodeanu, Mircea Eliade. Poetica fantasticului și morfologia romanului existențial : eseuri, 1997, p. 128. Un tânăr îi arată casa lui madam Popovici, care fusese dărâmată de suflul exploziei produsă de căderea bombei pe adăpostul antiaerian. Nefiind convins de ceea ce vede și crezând că toți ceilalți oameni sunt nebuni, Gore încearcă să treacă strada, dar, la strigătele muncitorilor, se întoarce furios și le plătește pariul pierdut. În acel moment, drumul este traversat de Ionică, un copil pe care o femeie tânără îl căuta de o oră, imediat după ce Gore auzise sunând alarma de bombardament.

Personaje Iancu Gore — comerciant de vite din Pitești, sosit la București pentru a obține o autorizație de export, care se recomandă a fi „un om de încredere și de viitor”. Este un individ lăudăros și plin de sine, pe care-l deranjează nu atât paguba, cât faptul că a fost înșelat de un escroc.Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, 2002, pp. 228–229.Eugen Simion, Mircea Eliade: nodurile și semnele prozei, 2005, p. 187. domnul Costică — cârciumar bucureștean ușor șchiop,Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXXIII. care lucrează într-un local de pe strada Frumoasei.Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 141. madam Popovici — o femeie de condiție bună, văduvă, cam la vreo 50 de ani, proprietara casei de pe strada Frumoasei nr. 74 Elisaveta — servitoare în casa lui madam Popovici, femeie sperioasă și bigotă venită de la Constanța cu 12–13 ani în urmăMircea Eliade, „Douăsprezece mii de capete de vite”, 1969, p. 386. Protopopescu — judecător bătrân, chiriaș al lui madam Popovici un grup de muncitori — intrați să bea o țuică în cârciuma lui Costică. Ei au curățat strada Frumoasei de dărâmăturile produse de bombardamentul din 4 aprilie. Îl însoțesc pe Gore în locul unde acestea din urmă credea că stătuse ascuns. copilul Ionică și tânăra sa mamă — doi locuitori de pe strada Frumoasei, care apar în niște circumstanțe stranii

Scriere și publicare

Surse de inspirație Acțiunea nuvelei se petrece în zilele de panică trăite de bucureșteni în timpul bombardamentelor aeriene anglo-americane din perioada aprilie–august 1944. În primăvara anului 1944 avioanele militare ale Aliaților au bombardat intens zonele petroliere ale României, care furnizau combustibil armatei germane. Raidurile aeriene anglo-americane vizau adesea și capitala României, unde se aflau numeroase obiective militare, producând numeroase pierderi în rândul populației civile. În această nuvelă Eliade evocă un spațiu postapocalipticPaul Cernat, „Schimbarea la față a prozei lui Mircea Eliade”, 2009, p. 31. și sugerează încă de la început distrugerile cauzate de bombardamentele aeriene ale aliaților: „Un camion supraîncărcat trecu prin fața cârciumii făcând să-i tremure singura fereastră care mai avea geam.”Mircea Eliade, „Douăsprezece mii de capete de vite”, 1969, p. 380. Scriitorul nu s-a aflat la București în timpul acelor bombardamente, dar a fost, în schimb, martorul bombardării capitalei britanice de către Luftwaffe în anul 1940, pe când lucra ca atașat cultural pe lângă Legația României de la Londra. Senzațiile claustrofobe și presimțirea morții de către Elisaveta în adăpostul antiaerian sunt asemănătoare cu cele trăite de autor.

thumb|280 px|Interiorul unui adăpost antiaerian din Londra în 1940 Scriitorul mărturisește în memoriile sale groaza provocată de un raid aerian german și senzațiile claustrofobe trăite într-un adăpost antiaerian:Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), 1997, p. 331.

O posibilă sursă de inspirație o constituie o legendă, ce a circulat o perioadă în folclorul orășenesc bucureștean, despre întâlnirea unui bărbat cu două femei bătrâne despre care va afla un pic mai târziu că muriseră și fuseseră îngropate de mult timp. Această legendă a fost repovestită și de prozatorul Dumitru Radu Popescu.

Scrierea și publicarea nuvelei Nuvela fantastică „Douăsprezece mii de capete de vite” a fost scrisă la Paris în decembrie 1952, după cum menționează însuși autorul la sfârșitul scrieriiMircea Eliade, „Douăsprezece mii de capete de vite”, 1969, p. 390.Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXXII.Alex. Ștefănescu, „La o nouă lectură: Mircea Eliade”, în România literară, anul XXXVI, nr. 1, 8–14 ianuarie 2003, pp. 10–11. () și mai târziu în memoriile sale.Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), 1997, p. 452. Scriitorul și soția sa, Christinel, locuiau de la sfârșitul lunii noiembrie într-un apartament amplasat pe rue de la Tour nr. 62 bis, care le fusese pus la dispoziție de către soții Delia și René Laforgue pentru o perioadă de patru luni, cât timp proprietarii erau plecați la Casablanca. Apartamentul avea cinci camere, inclusiv un salon care li se părea uriaș; scriitorul a transformat cabinetul izolat fonic al psihanalistului Laforgue (confrate și corespondent al lui Sigmund Freud) într-un birou de lucru.Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), 1997, p. 437.