Diicu Buicescu, cunoscut și ca Diicul sau Dicul Buicescul și Diicu din EpoteștiStoicescu, p. 129-130 (d. 1659) a fost mare dregător care a ajuns mare spătar al domnitorului muntean Matei Basarab. Era nepotul domnitorului, soția sa era jupâneasa Dumitra, iar mama sa era jupâneasa Mara.
A participat la Bătălia de la Focșani la 22 mai 1653, la Bătălia de la Finta din 27 mai 1653, conducând trupe muntene în campania de ajutorare a domnitorului Gheorghe Ștefan ca să reocupe tronul Moldovei.
Biografie Buicescul era probabil originar din Buicești, domeniul familiei situat în actualul județ Olt. Prenumele său provine din bulgarul Dikov. Se știe că a avut cel puțin o soră, din care s-a născut nepotul său favorit, Tudor.Stoicescu, p. 130 Tatăl lor a fost Ioan Buicescu, iar mama, Maria sau Mara, era rudă, fie nepoată, fie verișoară, a agăi Matei Basarab.
Într-o prezentare a politicii muntene, călătorul melkit Paul de Alep consemnează că Buicescu era, sau era perceput ca fiind, un ibn fellah, termen tradus prin „fiu de țărani”Paul de Alep & Bulgaru, p. 133-134 sau „fiu al nimănui”.Ionașcu, p. 14–17 Genealogistul Constantin Gane apreciază că Buiceștii erau oameni de rând, cu origini neclare, primul membru atestat al familiei fiind bunicul patern al lui Diicu, jupânul Mitre. Potrivit aceluiași autor, moșia Buicești ar fi fost de fapt moștenită pe linie maternă, aparținând vechii familii a Craioveștilor, din care descindeau atât Diicu, cât și aga Matei Basarab.Gane, p. 240-241
Ionașcu a remarcat absența oricăror surse care să documenteze tinerețea lui Diicu, însă a presupus că l-a însoțit pe aga Matei în conflictele sale repetate cu domnul Leon Tomșa. Potrivit aceleiași ipoteze, Buicescu și-ar fi urmat unchiul sau vărul în exil în Principatul Transilvaniei, refuzând ofertele de împăcare ale lui Leon.Ionașcu, p. 8-10 În 1632, Matei a ocupat tronul Țării Românești, iar după urcarea sa la domnie, rudele sale apropiate, inclusiv Buicescu, au fost numite în dregătorii înalte.
La 6 iulie 1635, a devenit cupar, echivalent cu paharnic sau ajutor de paharnic, la curtea din București, funcție pe care a deținut-o până la 20 octombrie 1638. Din noiembrie 1638 a fost mare șufar, cu atribuții de intendent al curții domnești. Între 3 iulie 1639 și 30 ianuarie 1644 a îndeplinit dregătoria de aga, supraveghind o parte a forțelor militare muntene. Principala sa responsabilitate a fost controlul și administrarea fortificațiilor orașului Târgoviște, refăcute sub coordonarea sa.
Deși funcția nu era încă integrată Sfatului domnesc, aceasta îi asigura venituri constante, inclusiv din plăți informale, ceea ce i-a permis să-și extindă proprietățile funciare. În anii 1641 și 1642 a fost confirmat ca proprietar al moșiei Priseaca, în apropiere de Buicești, deținând totodată acte de proprietate în Vitănești și în alte sate din Olt. În 1644 a cumpărat jumătate din Arcești, în fostul județ Romanați.Tüdős & Barbu, p. 243 În ianuarie 1645, locuitorii satului Bârzoteni (astăzi parte din orașul Horezu), din nordul județului Vâlcea, s-au vândut ca iobagi lui Buicescu.Cioarec, p. 86
După cum rezumă istoricul Andrea Fehér, „Buicescul a dat dovadă de serioase defecte de caracter, defecte care nu au putut fi șterse din cronici, nici măcar prin întemeierea a numeroase mănăstiri. A fost, de asemenea, infam pentru intrigile sale, precum și pentru influența negativă exercitată asupra domnitorului”.Fehér, p. 698
Diicu a devenit mare spătar, comandant principal al oștirii, la 8 ianuarie 1645, funcție pe care a deținut-o până la 10 aprilie 1654. L-a înlocuit pe Preda Brâncoveanu, retrogradat într-o dregătorie mult mai puțin importantă. În această perioadă s-a remarcat și ca ctitor al bisericii, ridicând Mănăstirea Clocociov, în jurul anului 1645, precum și, împreună cu domnitorul Matei Basarab, Mănăstirea Pantocrator din Drăgănești-Vlașca, în 1647.
Până în 1649 dezvoltase deja un comerț cu lână cu sașii transilvăneni din Brașov, cunoscut în izvoare sub numele de Corona, iar prin intermediul acestora și cu piețele din Uniunea Polono-Lituaniană.
Domnitorul l-a trimis pe boier în mai multe misiuni diplomatice, inclusiv într-un sejur în Transilvania. În Moldova, Buicescu a participat la nunta Mariei, fiica domnului Vasile Lupu, cu Janusz Radziwiłł. Această vizită oficială s-a înscris în seria tentativelor de reconciliere dintre Țara Românească și Principatul Moldovei, aflate în conflict după urcarea lui Lupu pe tron, în 1634.Costin, p. 118
Întrucât demersurile diplomatice au eșuat, Buicescu, în calitate de mare spătar, s-a implicat din nou în acțiuni menite să-l înlăture pe Lupu. În 1650 a coordonat expediția munteană în Moldova, sprijinindu-l pe generalul transilvănean Ioan Kemény. Trupele au pătruns în țară pe valea Râbnei și au ocupat orașul Focșani.Costin, p. 140–145
Campania a dus la înlocuirea lui Lupu cu favoritul transilvănean Gheorghe Ștefan. În cronica sa ulterioară, Miron Costin, partizan al lui Lupu, nota că, sprijinindu-l pe noul domn, Kemény l-ar fi marginalizat pe Buicescu, despre care se credea că urmărea pentru sine domnia Moldovei.Costin, p. 148
Ajutat de trupe din Hetmanatul Căzăcesc, Lupu a învins o forță munteană numeroasă, de aproximativ 9.000 de oameni, comandată de Buicescu. Aici, sugerează Miron Costin, Buicescu s-ar fi dovedit un comandant slab, permițând desfășurarea deficitară a trupelor sale, care au fost apoi decimate de-a lungul râului Milcov.Stoicescu, p. 130Costin, p. 159–161
Invazia lui Lupu a fost totuși respinsă. Trupele lui Buicescu au fost din nou împrăștiate în urma unei confruntări directe cu cavaleria lui Timofi Hmelnițki la Șoplea, însă domnitorul Matei Basarab a reușit să compenseze înfrângerea prin victoria de la Finta. Moldovenii au fost învinși, iar Gheorghe Ștefan a fost reconfirmat ca domn.Costin, p. 161–175Gane, p. 241–242Xenopol, p. 39–41
Conspirațiile din anii 1650 În 1652, domnitorul Matei Basarab și soția sa, Elena Năsturel, își pierduseră fiul adoptiv, Mateiaș. Această situație a declanșat căutarea unui nou moștenitor. Au fost luați în considerare Mihai, fiul lui Nicolae Pătrașcu, și Istratie Golescu, însă Matei l-a preferat în cele din urmă pe Buicescu, deși acesta era deja de vârstă mijlocie.Ionașcu, p. 12–14
O parte a boierimii a primit cu nemulțumire alegerea, considerându-l pe Buicescu frivol și arogant, și l-a sprijinit pe serdarul Constantin Șerban, fiu nelegitim al fostului domn Radu Șerban. Între Buicescu și serdar a existat o rivalitate deschisă, accentuată după desemnarea sa ca moștenitor prezumtiv.
Potrivit relatării lui Paul de Alep, Șerban ar fi refuzat să-i acorde onorurile cuvenite și nu își scotea niciodată pălăria în prezența lui Buicescu. Conflictele dintre cei doi s-au intensificat, determinându-l pe Matei să-l aresteze pe Șerban, posibil în urma amenințării lui Buicescu cu demisia. Rivalul său a fost mutilat, „cioplit la nas”, fapt care, potrivit practicilor epocii, îl descalifica juridic de la orice pretenție la domnie. Istoricii nu sunt de acord dacă această mutilare s-a produs în tinerețea lui Șerban sau a fost consecința arestării ordonate de Matei.Theodorescu, p. 21–22Paul de Alep & Bulgaru, p. 144-145
Rănit la Finta, Matei Basarab nu și-a mai revenit complet și, treptat, a rămas imobilizat la pat. Odată cu preluarea unei regențe informale de către Elena Năsturel, Constantin Șerban a coordonat o răscoală a mercenarilor seimeni, reușind să slăbească regimul Basarab. Deși puterea a fost menținută temporar, atât domnița Elena, cât și domnul au murit până în aprilie 1654.Gane, p. 242–244, 318
Situația a declanșat o competiție acerbă pentru tron. Potrivit istoricului Gábor Kármán, Buicescu s-a remarcat ca favorit al principelui Transilvaniei, George al II-lea Rákóczi. Totuși, marele spătar fusese chemat la moșia sa din cauza bolii fiului său, în timp ce Șerban se afla la Dobreni, fapt care i-a permis să profite de împrejurări și să se îndrepte spre Târgoviște, unde seimenii l-au impus ca domn.
Paul de Alep consemnează un rol important al marelui spătar la învestirea lui Constantin Șerban, deși nu este clar dacă relatarea se referă la Buicescu sau la succesorul său cunoscut, Hrizea de la Bogdănei. Același autor notează că „bătrânul spătar” a fost readus de la Buicești și reconfirmat în mod solemn în dregătorie.
Totuși, Buicescu ar fi revenit curând la intrigile sale, „din trufie și aroganță”, fapt care l-ar fi determinat pe domn să-l înlăture. Constantin l-a arestat în cele din urmă și a poruncit să fie mutilat prin aceeași „cioplire la nas”. După cum relatează Paul de Alep, Diicu a scăpat cu greu de pedeapsa capitală, doar pentru că „unii au vorbit în favoarea lui”. Același autor susține că mutilarea nu mai constituia un impediment real pentru domnie, întrucât propriul nas al lui Șerban „se vindecase”.
La sfârșitul anului 1654 sau la începutul lui 1655, o nouă revoltă a seimenilor i-a pus pe boieri în pericol de moarte. Buicescu și familia sa au scăpat fugind în Transilvania, stabilindu-se la Brașov. Istoricul Alexandru D. Xenopol susține că George Rákóczi al II-lea și-ar fi extins protecția personală asupra Buiceștilor.Xenopol, p. 135
La 20 mai, Diicu a semnat o scrisoare adresată principelul Rákóczi, prin care boierii solicitau intervenția sa împotriva seimenilor, considerați „străini”. Totuși, aceștia nu i-au susținut pretențiile la domnie, acuzându-l că delapidase vistieria Țara Românească, precum și fondurile private aflate în administrarea sa. O altă scrisoare către Rákóczi, semnată și de mitropolitul Ignatie al Țării Românești, afirma că cei 30.000 de taleri depuși de Buicescu la Sibiu, menționat în izvoare ca Hermannstadt, ar fi fost însușiți în mod fraudulos, în complicitate cu nepotul său Tudor. Rákóczi a dat câștig de cauză boierilor și a confiscat suma, reținând jumătate pentru propriile cheltuieli.Tüdős & Barbu, p. 244–247
Diicul s-a întors în Țara Românească la un moment dat înainte de decembrie 1655. Seimenii, care îl așezaseră pe spătarul Hrizea pe tronul Țării Românești, fuseseră până atunci învinși și masacrați de trupele transilvănene și moldovenești. Această manevră a sporit considerabil influența lui Rákóczi în politica Țării Românești. După ce și-a asigurat coroana sub tutela Transilvaniei, Constantin Șerban a devenit și mai tolerant față de familia Buicescu. La 30 iunie 1656, l-a numit pe Diicu mare clucer al său, permițându-i să ocupe această funcție până la 18 august 1657. Cam în acea perioadă, a emis un act de recunoaștere a Buiceștilor ca moșieri ai Arceștiului.
Un nou domn, Mihnea al III-lea, a preluat tronul la începutul anului 1658. După o scurtă întrerupere, Buicescu a fost numit din nou mare clucer la 9 decembrie același an, funcție pe care a deținut-o până la 12 iunie 1659. Până atunci intrase însă în conflict cu noul domn, care a ordonat o epurare a boierimii. Buicescu a fost capturat și ucis înainte de sfârșitul anului 1659.
Mai mulți cercetători apreciază că execuția a reprezentat o represalie pentru colaborarea sa cu familia Cantacuzino și pentru legăturile matrimoniale cu aceasta. Potrivit istoricului Constantin Rezachevici, Buicescu și rudele sale se integrau, într-un sens larg, în tabăra Cantacuzinilor, considerați „o facțiune boierească reală”.Rezachevici, p. 105 Unele surse menționează că fostul mare spătar ar fi fost executat prin decapitare.Drăghiceanu, p. 13
Ion Ionașcu descrie contextul general al represiunii și sugerează că Buicescu ar fi putut avea aceeași soartă ca alți boieri, strangulați sau linșați la Curtea Veche, dar notează totodată varianta decapitării sau a „sfâșierii”. Rezachevici consideră că Buicescu și marele spătar Udriște Năsturel au fost uciși împreună la Curtea Veche, în iulie 1659, iar în dregătoria de mare clucer i-a urmat Mihai Argetoianu.Rezachevici, p. 103
Moștenire