„Un om mare” este o nuvelă fantastică scrisă de Mircea Eliade în februarie 1945 la Cascais (Portugalia) și publicată în numărul din noiembrie 1948 al revistei literare Luceafărul din Paris.Magdalena Filary, „Mircea Eliade and the first Romanian literary magazine in exile”, 2016, pp. 665, 669. Ea a fost inclusă apoi în volumul Nuvele, tipărit în 1963 de Cercul de Studii «Destin» din Madrid, și în volumul La țigănci și alte povestiri, tipărit în anul 1969 de Editura pentru literatură din București.Magdalena Filary, „Mircea Eliade and the first Romanian literary magazine in exile”, 2016, pp. 665–670.
Nuvela relatează cazul de macrantropie al inginerului Eugen Cucoaneș, un prieten apropiat al naratorului.Al. Piru, Istoria literaturii române de la început pînă azi, Editura Univers, București, 1981, p. 462.Ovidiu Ghidirmic, Proza românească și vocația originalității, 1988, p. 162.Mircea Opriță, Istoria anticipației românești, 2007, p. 77. Personajul principal începe să crească, fără niciun motiv aparent, spre disperarea lui și a logodnicei sale, Lenora.Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXXVIII.Alex. Ștefănescu, „Mircea Eliade – Evadarea din timp”, în România literară, anul XXXVI, nr. 3, 22–28 ianuarie 2003, pp. 10–11. () În cele din urmă, ca urmare a neputinței medicilor de a opri procesul de creștere și a dimensiunilor enorme la care a ajuns, Cucoaneș se retrage în munți.Ovidiu Ghidirmic, Proza românească și vocația originalității, 1988, pp. 162–163. Evoluția lui îl face să depășească condiția umană și-l proiectează într-o condiție mitică, transformându-l, împotriva voinței lui, într-un uriaș din miturile primordiale sau într-un personaj fabulos din basmele populare românești.Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, p. 179. Nuvela se inspiră, în opinia criticului Eugen Simion, din mitul uriașilor existenți în basme.Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, 2002, p. 240.Eugen Simion, Mircea Eliade: nodurile și semnele prozei, 2006, p. 200.
Deși debutează ca o narațiune științifico-fantastică, „Un om mare” se transformă ulterior într-o legendă mitologică de inspirație folclorică.
Rezumat
Într-o seară tristă din iulie 1933 naratorul primește vizita unui fost coleg de liceu, Eugen Cucoaneș.Ali Shehzad Zaidi, „Revrăjind lumea”, în Viața Românească, anul CIII, nr. 8–9, august–septembrie 2008; articol tradus în limba română de Rodica Grigore.Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, p. 178. Cei doi se cunoscuseră în primele clase de liceu, dar nu se împrieteniseră niciodată.Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 128. Cucoaneș absolvise Politehnica și devenise inginer, obținând apoi un post bine retribuit într-un oraș din Ardeal. El fusese transferat apoi la București și locuia cu chirie într-un apartament de pe strada Lucaci.Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții, 2002, p. 75.
Deși nu se văzuseră de 5-6 ani, naratorul îl găsește pe Cucoaneș schimbat în mod neobișnuit față de cum îl cunoscuse. Inginerul îi mărturisește că era neliniștit pentru că în ultima săptămână crescuse în înălțime cu 6–7 cm și se temea să nu sufere de o boală a oaselor.Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 129. La plecare, inginerul îl roagă pe narator să-l viziteze la domiciliu. În zilele următoare Cucoaneș a consultat un profesor specialist în tuberculoză osoasă care i-a spus că suferă de macrantropie, un fenomen cunoscut în analele medicinei, dar care se manifesta în cazul său cu un ritm neobișnuit. Profesorul susținea că inginerul posedă o glandă dispărută în pleistocen, „pe care mamiferele doar ar fi încercat-o și apoi (...) ar fi abandonat-o pentru că mai mult le încurca”.Mircea Eliade, „Un om mare”, 1969, p. 358.
Vizitându-l pe Cucoaneș după câteva zile, naratorul constată că ritmul de creștere al acestuia s-a accelerat.Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 130. Dimensiunile sale se măresc în mod armonios, el păstrându-și în continuare proporțiile de om. Cucoaneș își dă seama că evoluția sa depășește limita de înțelegere științifică a medicinii actuale și nu se mai duce să-și facă analizele medicale. În jurul casei sale încep să se adune gazetari și alți oameni curioși, care încearcă să-l vadă și să-l fotografieze.Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 133. În următoarele zile inginerul nu mai mănâncă aproape nimic, dar, cu toate acestea, continuă să crească. Hainele încep să-i fie mici, foamea parcă nici nu o simte, iar auzul începe să-i slăbească.Carmen Mușat, „Despre fantastica alcătuire a realului”, în Observator Cultural, anul III, nr. 131, august 2002; reprodus ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci, Editura Cartex 2000, 2006, pp. 5–10. În schimb, el afirmă că aude sunete nepercepute de oamenii obișnuiți cum ar fi pulsul unor obiecte de mobilier.Mircea Eliade, Încercarea labirintului, convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, traducere de Doina Cornea, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 155.
Înțelegând că nu mai poate trăi ca un om normal, Cucoaneș îl roagă pe narator să-l ajute să scape de medici, de gazetari și de alți oameni curioși, intenționând să se ascundă în Munții Bucegi unde să trăiască ca un sihastru, pentru a vedea până la ce nivel va avea loc evoluția sa. Cei doi pleacă cu un camion în munți, iar fostul inginer este lăsat în apropiere de vârful Păduchiosul. La acel moment, naratorului i se pare că prietenul său avea înălțimea de cel puțin trei metri și jumătate. Vocea lui Cucoaneș se transformase în niște sunete incomprehensibile, iar mâna lui devenise „grea, rece, inumană”.Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, 2002, pp. 240–241.Mircea Eliade, „Un om mare”, 1969, p. 366.
În a patra noapte de la despărțirea de Cucoaneș, naratorul se duce să-i aducă scule de tâmplărie pentru ca „uriașul” să-și construiască o cabană în munte, precum și pături. Alături de el vine și Lenora, logodnica inginerului.Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, 2002, p. 241.Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 135. Cucoaneș devenise de nerecunoscut, având o înălțime de 6-7 metri. El nu-i mai auzea ce vorbeau, iar vorbele sale nu mai puteau fi înțelese. Cu ajutorul unei bucăți de cretă, Cucoaneș scrie pe o tablă că „e bine” și le arată apoi cerul.Ion Negoițescu, Analize și sinteze, 1976, p. 200. Naratorul și Lenora pleacă, lăsându-l în urmă pe uriaș, „cu soarele care-l lovea deasupra, ca pe un munte”.Mircea Eliade, „Un om mare”, 1969, p. 374.
În săptămânile următoare au fost organizate potere în Munții Bucegi, iar un miliardar sud-american a oferit un premiu celor care-l vor prinde viu. Mai mulți oameni afirmau că-l văzuseră și dădeau amănunte fanteziste (că era asemenea unui munte, că avea mai mulți ochi și mai multe brațe și că rostogolea stânci uriașe la vale).Ovidiu Ghidirmic, Proza românească și vocația originalității, 1988, p. 163. Naratorul afirmă că l-a văzut pe Cucoaneș pentru ultima oară două săptămâni mai târziu când mergea pe un drum de munte (între Moroeni și Dobrești), iar mașina sa a fost oprită de un grup de muncitori care se întorcea de la lucru. Uriașul s-a ivit din pădure, având doar niște pături zdrențuite în jurul coapselor, s-a uitat către luminile mașinii și apoi și-a văzut de drum.Mircea Opriță, Istoria anticipației românești, 2007, p. 78. Martorii la această întâlnire opinau că el avea la acea vreme între 15 și 30 de metri înălțime. Potrivit zvonurilor, el ar fi fost văzut în luna octombrie în Câmpia Bărăganului, distanța între pașii săi fiind de 40-50 metri. Uriașul umbla numai noaptea și pe vreme ploioasă pentru a nu călca oamenii aflați la muncă și pentru a i se pierde urmele. La sfârșitul aceleiași luni, unii oameni au afirmat că l-ar fi zărit la nord de Constanța, intrând în Marea Neagră și înotând în larg. Soarta sa rămâne necunoscută.
Personaje naratorul — fost coleg de școală al inginerului Cucoaneș, care-l ajută să se refugieze în Munții Bucegi. Martor al transformării lui Cucoaneș, încearcă să afle de la el răspunsuri la întrebările existențiale ale omenirii. Eugen Cucoaneș — inginer, fost coleg de liceu al naratorului. Începe brusc să crească în înălțime și se transformă într-un uriaș, asemănător personajelor fabuloase din basme. Lenora — logodnica lui Cucoaneș, martoră a transformării macrantropice a personajului.Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții, 2002, p. 77. Vrea să-și revadă logodnicul care se refugiase în munți și-l însoțește pe narator în ultima lui expediție. Ea înțelege cu acest prilej că fostul ei logodnic nu mai era un om, ci se transformase în percepția umană într-un monstru care împietrea sufletul privitorului precum Gorgona Medusa. profesorul — specialist în tuberculoză osoasă, care diagnostichează cazul medical al lui Cucoaneș.Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții, 2002, p. 76. șoferul camionetei
Scrierea și publicarea nuvelei Context biografic
În februarie 1941 Mircea Eliade a fost numit în postul de consilier cultural la Legația Română de la Lisabona, părăsind astfel Anglia, ca urmare a ruperii relațiilor diplomatice între România și Marea Britanie.Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), 1997, p. 370.Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, 2004, p. 258. Scriitorul a locuit în această perioadă la Lisabona, dar în vara anului 1941 a închiriat casa de vacanță a avocatului Costa Pinto de la Cascais, un fost sat pitoresc de pescari de lângă Estoril transformat într-o stațiune luxoasă la Oceanul Atlantic.Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), 1997, p. 377. Frumusețea stațiunii și clima răcoroasă de pe malul oceanului îi erau prielnice activității literare. Și-a stabilit cabinetul de lucru în camera cea mai spațioasă a căsuței, ale cărei ferestre dădeau către o grădină interioară. Acolo se aflau doar o masă simplă de lemn cu câteva etajere, pe care Eliade și-a aranjat o mică bibliotecă alcătuită din cărți scrise în limbile portugheză și spaniolă.
Scriitorul a mărturisit în Jurnalul portughez că își dorea să promoveze cultura românească în străinătate, dar simțea în același timp că viața culturală din România este marcată de mediocritate și de un complex al periferiei.Paul Cernat, „Jurnalul unui om mare”, în Observator cultural, anul VII, nr. 338, 14 septembrie 2006. „M-am suspectat o vreme că frica mea de dezastrul neamului e o formă a egotismului; aș pierde biblioteca, gloriola mea, publicul meu etc. Dar cred că nu e aceasta. În America, după trei-patru ani, aș dobândi o glorie, un public și o avere considerabilă, dacă aș avea inima destul de împietrită ca să renunț la românism pentru o altă cultură. Dar nu pot. Fără neamul meu, nimic nu mă mai interesează în istorie”, scria el în 10 august 1943.Mircea Eliade, Jurnalul portughez, 2010, p. 183. El a înțeles însă că succesul demersului său de propagare a culturii românești necesita abandonarea condiției provinciale a operei sale și pătrunderea într-un spațiu de receptare universală. „Adevărul este, de asemenea, că nu mă mai interesează să vorbesc și să scriu pentru un public care, chiar de m-ar înțelege, nu poate crea nici o rezonanță universală ideilor mele. La Paris, am aflat un lucru hotărâtor: că nu poți fructifica pe planul universal al științelor activând în cadrul limitat al unei culturi minore. Cred că am de spus ceva mare”, notează în 25 noiembrie 1943.Mircea Eliade, Jurnalul portughez, 2010, p. 192.