Subcarpații Argeșului

Limitele Subcarpaților Argeșului

Situați între munți la nord și dealuri piemontane joase la sud, Subcarpații Argeșului reprezintă interfața acestor două unități de relief cu trăsături asemănătoare celor două formațiuni în special în zonele de contact. Contrastul cu regiunile învecinate este dat totuși de particularitățile morfo-pedo-litologice întâlnite numai în Subcarpați. În nord, limita cu zona cristalină a masivelor Ghițu și Albina se află la baza acestora, mai precis pe glacisul care acoperă nordul Depresiunii Arefului. În continuare spre est, după ce trece peste Vâlsan, limita subcarpatică este discutabilă deoarece unii autori o plasează la sud de depresiunea Bahna Rusului, pe Râul Doamnei, și la sud de Muscelele Plăticăi, excluzând aceste zone din domeniul subcarpatic. Peisajul unitar subcarpatic, geneza și alcătuirea geologică a depresiunii și muscelelor sunt elemente care argumenteză apartenența celor două unități la Subcarpații Argeșului și de aceea limita din această porțiune va avea o inflexiune spre nord începând din valea Vâlsanului pe sub poalele munților Strunga, Clăbucet și Plăișor, prin curmătura Bahnei pe sub muntele Șețu și Năpârteanu iar de aici limita coboară ușor spre sud, pe Râușor, ca apoi să urce din nou, pe nivelul cel mai înalt al limitei nordice, șaua Duvalmului (1200m), unde zona montană se continuă în zona subcarpatică. Alcătuirea geologică din conglomerate burdigalian-helvețiene, cutate, ale Muscelelor Râușorului, reprezintă factorul determinant în separarea acestora de masivul cristalin al Iezerului, reprezentat de prelungirea sa sud-vestică- Muntele Jupâneasa. Din Muchea Duvalmului limita coboară la nordul depresiunii Cândești, pe Râul Bratia, continuându-se spre est pe la poalele Iezerului, limita subcarpatică de aici reprezentând și limita nordică a Depresiunii Câmpulung, până la Lerești. Debușarea Râului Târgului în Depresiunea Câmpulung se face printr-un culoar de vale, lărgit, pe care ai tendința să-l asimilezi Subcarpaților, dar acest golf a rezultat din eroziunea laterală sau de adâncime exercitate de râul menționat precum și de depunerea materialelor transportate din zona montană limitrofă. Deci, de la Albești de sub dealurile Piscul Lat și Poiana Fetelor limita urmărește ca și în partea sa vestică glacisul de la poalele cristalinului trecînd peste râul Bughea, pe la nordul satului cu același nume, ocolind dealul Măgura iar în dreptul Voineștilor trece peste Râul Târgului și tot pe sub deal până la Nămăești sub Coasta Schitului. Din valea Argeșelului se continuă spre est ultima porțiune a limitei nordice, trasată în general pe criteriul geologic, ce urmărește glacisul Mateiașului până la izvoarele văii Stoenești de unde se abate spre sud-est pe sub klippa calcaroasă Piatra. Dacă limita estică va urmări linia de culme a Dealului Vâlnei-Groapa Oii, vom avea doar o separare a două bazine hidrografice iar dacă aceasta va fi trasată pe valea Argeșelului vom exclude Culmea Vâlnei-Groapa Oii din Subcarpații Argeșului. De aceea Valea Dâmboviței de la confluența acesteia cu valea Stoenești și până la Oncești este cea mai justificată limită deoarece include și versantul estic al culmii Cireșu-Vâlnău-Groapa Oii, culme cu peisaj tipic subcarpatic și zona din nordul Dealului Perilor (cuestă formată din depozite levantine prin care începe Platforma Piemontană Cândești). Limita sudică separă două unități deluroase asemănătoare în zona de contact dar cu evoluție și peisaj diferite. Deci, această limită nu este destul de tranșantă pentru a putea fi observată ușor în teren dar elementele care fac deosebirea sunt de natură: - geologică, deoarece limita urmărește contactul litologic dintre Pietrișurile de Cândești de vârstă Cuaternar inferior (Levantin) și formațiunile subcarpatice daciene și paleogene (eocen) constituite din gresii șistoase, microconglomerate, marne, argile cu cărbuni etc.; - pedologică, pentru că această limită corespunde cu limita sudică a faeoziomurilor clinohidromorfe și cea nordică a luvosolurilor albice stagnice caracteristice platourilor piemontane; - geomorfologică prin frontul de cuestă care marchează această limită dintre Subcarpații Argeșului și piemonturile Cândești și Gruiurile Argeșului. Sinuozitatea acestei limite se datorează prelungirii ei spre sud pe toate culoarele de vale și retragerii spre nord pe sub frunțile de cueste. De la nord de localitatea Oncești, din Valea Dâmboviței, spre vest, limita merge pe sub fruntea de cuestă a Dealului Perilor, coboară în valea Argeșelului, la sud de Lucieni, de unde urcă din nou sub o altă cuestă prelungă, pe sub Râpa Roșie, până la confluența Râului Târgului cu Bughea de la Lăzărești. Între Râul Târgului și Bratia limita ocolește dealul Prislop pe la nord de acesta iar între Bratia și Râul Doamnei de asemenea se abate spre nord pe sub Dealul Păcurarului. Spre vest situația se repetă în sensul că limita urmează baza frunții de cuestă a Dealului Goila dintre Râul Doamnei și Vâlsan și de aici pe sub fruntea prelungă de sub Dealul Boerului și Râpa cu Brazi ajunge în Valea Argeșului. Dacă în partea de est limita a urmărit un culoar de vale pentru a cuprinde și versantul estic al culmii Vâlnei-Groapa Oii, în partea vestică vom trasa limita pe cumpăna de ape dintre bazinele Argeș și Topolog pentru a nu împărți în două Depresiunea Arefului de asemenea emblematică pentru Subcarpații Argeșului. Deci din Valea Argeșului spre vest limita urcă pe sub cuesta cea mai sudică până în cumpăna de ape. Limita vestică umărește linia celor mai înalte puncte ale unei culmi puternic fragmentată de eroziunea torențială, trecând prin satul Blaju, dealul Lupoaiei (658 m), dealul Hoților și dealul Tamaș (1104 m) care dă și numele acestei culmi. La nord de Culmea Tamașului se face trecerea între Depresiune Arefului și Depresiunea Sălătrucului printr-o culme mai joasă și cu numeroase șei create prin împingerea izvoarelor cât mai aproape de cumpănă. La nord-vest de Dealul Priporul (934 m) limita nordică și cea vestică a Subcarpaților Argeșului se intersectează.

Particularități geologice

Structura geologică a Subcarpaților Argeșului pare complicată la prima vedere dar printr-o observare atentă a hărților geologice și printr-o documenatre bibliografică susținută precum și prin anumite observații în teren se pot descifra cauzele care au dus atât la alcătuirea petrografică sau la dispunerea generală a reliefului cât și la formarea principalelor materiale parentale ale solurilor. Astfel sunt ușor de observat variațiunile transgresiunilor și regresiunilor marine prin care au fost sedimentate pe rând depozitele caracteristice fiecărei perioade.

Dezvoltate la sud de creasta cristalină Cozia-Frunți-Ghițu, dealurile subcarpatice argeșene s-au format în Depresiunea premontană Getică, apărută în timpul mișcărilor laramice, ca urmare a ridicării sistemului montan de la nord. Depresiunea Getică a funcționat ca avanfosă și se întinde între orogenul carpatic și până în sud la Platforma Valahă (partea nordică a Platformei Moesice), de care o separă falia pericarpatică. Deși ocupă suprafețe foarte mici și acestea la contactul cu zona cristalină, cele mai vechi formațiuni geologice ale Subcarpaților Argeșului par a fi conglomeratele cretacice (Conglomerate de Bucegi) care apar la Nămăești pe dreapta Argeșelului și pe dreapta Văii Dâmboviței la Stoenești (Colții Doamnei), ele fiind alcătuite din pietrișuri rotunjite de cuarț, granit, șisturi cristaline, calcar și marne, cimentate de un material nisipos-calcaros puțin cloritos. Tot Cretacicului Superior îi aparțin și depozitele senoniene constituite din gresii marnoase care formează zona centrală înaltă a Culmii Vâlnei-Groapa Oii și mai apare insular între localitățile Albești și Cândești.

Din Paleogen și până la sfârșitul Pliocenului, Depresiunea Getică a funcționat ca bazin de sedimentare în care au fost acumulate depozite de molasă dar și evaporite, calcare sau cărbuni. Eocenul reprezintă perioada în care transgresiunea accentuată a dus la acoperirea marginilor de cristalin cu conglomerate, depuse în regim fluvio-torențial de tip piemontan. Acesta este dispus de la vest la est din Valea Argeșului și până în Valea Vâlsanului trecând ușor și pe partea stângă a acesteia iar la sud limita Eocenului trece de la Căpățâneni-Pământeni la Poenari de unde urcă spre nord și de aici se continuă spre sud-est până la Brădet. Depozitele eocene au grosimi mari și sunt alcătuite dintr-un orizont conglomeratic în bază cu roci cristaline, calcare și gresii, materiale ce provin din zona cristalino-mezozoică în curs de ridicare și un orizont superior, marnos, care are la partea superioară un pachet de depozite grezoase, gălbui, intercalate de marne, cu dezvoltare locală denumit „Gresia de Corbi”. Acest complex este atribuit Oligocenului, când, apele lagunei Getice s-au retras ușor spre sud și în ele au fost remaniate și sedimentate depozitele eocene. Astfel, în această regiune vom găsi Oligocenul la sud de fâșia eocenă, de-a lungul Râului Doamnei, din depresiunea Bahna Rusului până la Corbșori, în valea Argeșelului de la Nămăești până la Boteni și din culmea Mățăului până în Culmea Vâlnei-Groapa Oii. Oligocenul este reprezentat prin faciesul marno-disodilic și faciesul lagunar. Pe interfluviile dintre Topolog-Argeș și Argeș-Vâlsan, oligocenul este reprezentat doar de orizontul marnos dar de la Sboghițești la Bahna Rusului și Nucșoara, pe Râul Doamnei, la partea superioară a orizontului marnos apar gresiile gipsifere.Faciesul disodilic este alcătuit din șisturi marno-argiloase, bituminoase, care au la partea superioară plăci foioase, marnoase, de culoare vineție ce aflorează la Suslănești, pe versantul stâng al Argeșelului și conțin o bogată faună cu resturi de pești, fosile de păsări, insecte și resturi de plante. Gresiile gipsifere, gipsurile amorfe sau serpentiniforme și marnele nisipoase de la partea superioară a Oligocenului de la Nucșoara-Corbșori-Stănești-Galeșu-Corbi-Bucșenești reprezintă faciesul lagunar prin care se încheie sedimentarea Paleogenului.

Cel de-al doilea ciclu de sedimentare din Depresiunea Getică începe odată cu Neogenul printr-o importantă transgresiune datorită căreia se vor acumula noi depozite de facies lagunar sau litoral. Depozitele burdigalian-helvețiene (Miocen inferior-mediu) sunt tipic piemontane și ocupă cele mai mari suprafețe din această regiune, apărând la zi din Valea Argeșului și până în Culmea Mățăului. Ele sunt reprezentate de conglomerate constituite din șisturi cristaline, calcare și gresii prinse într-o matrice marno-nisipoasă de culoare roșietică sau verzuie. Deoarece din aceste conglomerate sunt clădite principalele masive subcarpatice argeșene: Chicera, Toaca, Muncelele Râușorului iar în cuesta Mățăului, stiva de pietrișuri cimentate este reprezentativă, au fost denumite ’’conglomerate de Mățău’’. Cel de-al doilea ciclu de sedimentare se încheie în Sarmațianul inferior cu o alternață de gresii calcaroase și marne ce sunt probabil acoperite de sedimentele pliocene deoarece ele nu au fost identificate în muscelele argeșene.