(în traducere literală, Noua Înțelegere) a fost o serie de programe, , reforme financiare și reglementări adoptate de președintele Franklin D. Roosevelt în Statele Unite între 1933 și 1939. Printre principalele agenții de programe federale s-au numărat Corpul Civil de Conservare (CCC), (WPA), (CWA), (FSA), (NIRA) și (SSA). Ele au oferit sprijin fermierilor, șomerilor, tinerilor și vârstinicilor. a cuprins noi constrângeri și garanții asupra industriei bancare, precum și eforturi pentru creșterea economiei după ce prețurile scăzuseră brusc. Programele au cuprins atât legi adoptate de Congres, cât și ordonanțe executive prezidențiale din timpul primului mandat al președinției lui Franklin D. Roosevelt.
Programele s-au concentrat pe ceea ce istoricii numesc „Cei 3 R”: și pentru cei săraci (), redresarea economiei la niveluri normale () și reforma sistemului financiar pentru a preveni repetarea crizei (). a produs o realiniere politică, făcând din Partidul Democrat partid majoritar (și partidul care a deținut Casa Albă timp de șapte din cele nouă mandate prezidențiale din 1933 până în 1969) sprijinindu-se pe idei progresiste, pe Sud, pe mașinile politice din marile orașe, precum și pe sindicatele recent devenite puternice și diverse grupuri etnice. Republicanii au fost împărțiți, cei progresiști sprijinind , dar conservatorii opunându-i-se în ansamblu, deoarece îl considerau ostil față de mediul de afaceri și față de creșterea economică. Această realiniere s-a cristalizat în care a dominat alegerile prezidențiale din deceniul anilor 1960, în timp ce aflată în opoziție a controlat în mare măsură Congresul în afacerile interne din 1937 până în 1964.
Roosevelt susținea ideea creării unui Partid Democrat progresist care să-i ademenească pe progresiștii din Partidul Republican. El făcuse, într-adevăr, apel la republicanii progresiști să susțină programele . După cum observa un istoric însă, existau niște limite la „cât de departe va merge Roosevelt pentru a forma un partid progresist unificat. El nu a susținut activ candidații progresiști pentru Senat și Cameră dacă progresistul era republican.Corporatism and the Rule of Law A Study of the National Recovery Administration By Donald R. Brand, 2019, P.62-63
Rezumatul primului și celui de al doilea program Primul New Deal (1933–1934) trata presanta criză presantă prin legea de urgență a băncilor și legea bancară din 1933. Administrația Federală pentru Ajutoare de Urgență (FERA) a oferit 500 de milioane de dolari ( de dolari astăzi) pentru operațiuni de ajutorare a statelor și orașelor, în timp ce efemera CWA le-a oferit localnicilor bani pentru a derula proiecte de creare de locuri de muncă din 1933 până în 1934. Securities Act din 1933 a fost adoptată pentru a preîntâmpina o nouă prăbușire a bursei de valori. Controversata activitate a Administrației Naționale de Recuperare (NRA) a făcut și ea parte din primul .
Al doilea New Deal din 1935–1936 a cuprins Legea națională a relațiilor de muncă menită să protejeze organizarea sindicală, programul de ajutorare al Works Progress Administration (WPA) (care a făcut din guvernul federal cel mai mare angajator din țară), Legea asigurărilor sociale și noi programe de ajutorare a fermierilor și a lucrătorilor migranți. Ultimele elemente majore ale legislației au fost înființarea Autorității pentru Locuințe a Statelor Unite ale Americii și a FSA, ambele în 1937; și Legea privind standardele echitabile de muncă din 1938, care a stabilit programe maxime de lucru și salarii minime pentru majoritatea categoriilor de angajați. FSA a fost și una dintre autoritățile de supraveghere ale Administrației de Reconstrucție din Puerto Rico, care a administrat eforturile de ajutorare a cetățenilor portoricani afectați de Marea Criză.
și puternicele disensiuni dintre Federația Americană a Muncii (AFL) și sindicatele Congresului Organizațiilor Industriale (CIO) au dus la mari victorii ale republicanilor în Congres în 1938. Republicanii și democrații conservatori din Congres s-au alăturat informalei coaliții conservatoare. Până în 1942–1943, ei au închis programe de ajutorare precum WPA și CCC și au blocat principalele propuneri progresiste. Consemnând compoziția noului Congres, un studiu a susținut că:
„Congresul care s-a întrunit în ianuarie 1939 era destul de diferit de oricare din cele cu care trebuise Roosevelt să se confrunte până atunci. Deoarece toate pierderile democraților surveniseră în nord și vest, și în special în state precum Ohio și Pennsylvania, sudiștii au dobândit o poziție mult mai puternică. Camera conținea 169 de democrați nesudiști, 93 de democrați sudiști, 169 de republicani și 4 reprezentanți ai altor partide. Pentru prima dată, Roosevelt nu putea forma o majoritate fără ajutorul unor sudiști sau republicani. În plus, președintele s-a văzut nevoit să se confrunte cu mai mulți senatori care, după ce reușiseră să reziste epurării, nu-i mai datorau nimic. Majoritatea observatorilor au fost de acord, așadar, că președintele ar putea în cel mai bun caz să spere să consolideze, dar cu siguranță nu să extindă . James Farley credea că cea mai înțeleaptă cale a lui Roosevelt ar fi „să cizeleze detaliile, să întărească și să îmbunătățească lucrurile pe care le are deja, dar să nu încerce să înceapă ceva nou”. În orice caz, Farley a prezis că Congresul va renunța la mare parte din programul lui Roosevelt.”The New Deal Volume One Edited by John Braeman, Robert H. Bremner, and David Brody, P.260
Cu toate acestea, Roosevelt și-a îndreptat atenția asupra efortului de război și a câștigat realegerea în 1940–1944. În plus, Curtea Supremă a declarat neconstituționale NRA și prima versiune a (AAA), dar AAA a fost rescrisă și apoi adoptată. Președintele republican Dwight D. Eisenhower (1953–1961) a lăsat în mare parte intact, extinzându-l chiar în unele zone. În anii 1960, a lui Lyndon B. Johnson a folosit ca inspirație pentru o dramatică extinderea programelor progresiste, pe care republicanul Richard Nixon le-a păstrat în general. Cu toate acestea, după 1974, solicitările de dereglementare a economiei au câștigat sprijin bipartizan., Martha Derthick, The Politics of Deregulation (1985), pp. 5–8. Reglementările în domeniul bancar () a durat până când a fost suspendată în anii 1990.
Mai multe organizații create de programele rămân active, printre cele care operează sub numele originare numărându-se Federal Deposit Insurance Corporation (FDIC), Federal Crop Insurance Corporation (FCIC), Federal Housing Administration (FHA) și Tennessee Valley Authority (TVA). Cele mai mari programe care încă există astăzi sunt și Comisia pentru Valori Mobiliare și Schimb (SEC).
Originile
Colapsul economic (1929–1933)
Din 1929 până în 1933 producția industrială a scăzut cu o treime, ceea ce economistul Milton Friedman a numit . Prețurile au scăzut cu 20%, provocând o deflație care a făcut mult mai dificilă rambursarea datoriilor. a crescut de la 4% la 25%. În plus, o treime din toți angajații au fost retrogradați la muncă cu normă parțială pe salarii mult reduse. În total, aproape 50% din forța de muncă umană din țară rămânea nefolosită.
Înainte de , depozitele bancare din SUA nu erau „garantate” de guvern. Când mii de bănci s-au închis, deponenții au pierdut temporar accesul la banii lor; cele mai multe dintre fonduri au fost în cele din urmă restaurate, dar au existat incertitudine și panică. Statele Unite nu aveau nicio plasă națională de siguranță, nicio asigurare publică de șomaj și nicio formă de asistență socială. Ajutorul pentru săraci era responsabilitatea familiilor, a organizațiilor de caritate private și a guvernelor locale, dar pe măsură ce condițiile s-au înrăutățit de la an la an, cererea a crescut vertiginos, iar resursele lor combinate au scăzut din ce în ce mai mult sub necesar.
Criza devastase psihologic țara. În ziua când Roosevelt depunea jurământul la prânz, pe , toți guvernatorii de stat autorizaseră oprirea lucrului băncilor cu publicul sau restricționarea retragerilor mulți americani aveau puțin sau deloc acces la conturile lor bancare.Robert L. Fuller, "Phantom of Fear" The Banking Panic of 1933 (2011) pp. 156–157Ziua de 4 martie a căzut într-o sâmbătă, și băncile nu erau deschise în weekend. Luni, Roosevelt a închis oficial toate băncile. Arthur Schlesinger, Jr. The Coming of the New Deal (1959), p. 3; Brands, Traitor to his class (2008) p. 288. Veniturile fermelor scăzuseră cu peste 50% din 1929. Între 1930 și 1933, au fost executate datoriile din 844.000 de credite ipotecare neagricole, dintr-un total de cinci milioane.Jonathan Alter, The Defining Moment: FDR's Hundred Days and the Triumph of Hope, esp. ch. 31. (2007); Bureau of the Census, Historical Statistics of the United States (1977) series K220, N301. Liderii politici și de afaceri se temeau de revoluție și anarhie. , care rămăsese bogat în timpul Crizei, a declarat după mulți ani că „în acele zile am simțit și am spus că aș fi dispus să mă despart de jumătate din ceea ce aveam dacă aș putea fi sigur că voi păstra, în lege și ordine, cealaltă jumătate”.
Campania Sintagma „” a fost inventată de un consilier al lui Roosevelt, , care a folosit ca titlu pentru un articol publicat în revista progresistă cu câteva zile înainte de discursul lui Roosevelt. Redactorul de discursuri Rosenman a adăugat-o în proiectul său de discurs al lui FDR în ultimul moment.Michael Hiltzik, The New Deal: A modern history (Free Press, 2011) online pp 1-2
După ce a acceptat nominalizarea pentru președinte din 1932, Roosevelt a promis „o nouă înțelegere pentru poporul american”, spunând:
Primul (1933–1934) Roosevelt a preluat funcția fără un set specific de planuri pentru a face față Marii Crize așa că a improvizat pe masură ce Congresul asculta o varietate foarte mare de voci. Printre consilierii lui Roosevelt, cei mai celebri consilieri a fost un „” (trust al creierelor) informal, un grup care avea tendința de a vedea cu ochi buni intervenția pragmatică a guvernului în economie. Alegerea sa pentru funcția de , , a influențat foarte mult inițiativele sale. Lista de priorități pe care a enunțat-o dacă ar accepta postul ilustrează: „săptămâna de muncă de patruzeci de ore, salariu minim pe economie, , , o lege federală care interzice munca copiilor, ajutor federal direct pentru reducerea șomajului, , revitalizarea angajărilor în serviciul public și asigurări de sănătate”.
Politicile s-au bazat pe multe idei diferite propuse la începutul secolului al XX-lea. Procurorul general adjunct a condus eforturile care făceau apel la o tradiție anti-monopol înrădăcinată în politica americană de figuri precum Andrew Jackson și Thomas Jefferson. Judecătorul de la Curtea Supremă Louis Brandeis, un consilier influent al multor newdealeri, a susținut că „mărimea” (referindu-se, probabil, la corporații) este o forță economică negativă, care dă naștere la risipă și ineficiență. Cu toate acestea, grupul anti-monopol nu a avut niciodată un impact major asupra politicii . Alți lideri precum de la NRA au preluat idei de la administrația Woodrow Wilson, susținând tehnici folosite pentru mobilizarea economiei pentru Primul Război Mondial. Ei au adus idei și experiență din controalele guvernamentale și din alocările bugetare din anii 1917–1918. Alți planificatori au reînviat experimentele sugerate în anii 1920, cum ar fi TVA. „Primul ” (1933–1934) a cuprins propunerile oferite de un spectru larg de grupuri (nu însă și ale , a cărui influență a fost aproape distrusă). Această primă fază din s-a caracterizat și printr-un conservatorism fiscal și prin experimentarea cu mai multe remedii diferite, uneori contradictorii, pentru bolile economiei.
Roosevelt a creat zeci de noi agenții. Ele sunt în mod tradițional și de obicei cunoscute americanilor după inițialele lor alfabetice.
Primele 100 de zile (1933)