thumb|Filă din manuscrisul "Cartea regilor" de Firdousi, deținut de Biblioteca Academiei Române Șah-Namé (sau Šāhnāmeh), adică „Cartea regilor” sau „Cronica șahilor”, este un poem epic scris de către poetul persan Firdoùsi între 977 și 1010. Este epopeea națională a Iranului și a societăților înrudite. Constă din 50.000 distihuri și povestește miturile și trecutul istoric al Iranului (Imperiul Ahemenid), de la întemeierea acestuia până la cucerirea islamică a Persiei în secolul al VII-lea. Iranul, Azerbaidjanul, Afganistanul, Tadjikistanul și marea regiune influențată de cultura persană, cum ar fi Armenia, Daghestanul, Georgia, Turcia, Turkmenistanul și Uzbekistanul sărbătoresc această epopee națională.
Firdousi era un musulman devotat care, iritat de influența arabă, a scris timp de 30 de ani, în limba persană, în versuri în care a folosit cât mai puține cuvinte derivate din limba arabă, alcătuind o adevărată istorie epică a Iranului. Denumită Cartea regilor, aceasta este o trecere în revistă a conflictelor și a aventurilor pe parcursul succesiunii a 50 de monarhii, prezentând venirea la tron, moartea, frecventele abdicări și detronări silite. Cartea se încheie cu descrierea cuceririi arabe, care e considerată un dezastru.Cultul lui Firdousi
Lucrarea joacă un rol central în cultura și limba persană, fiind privită ca o capodoperă literară definitorie a identității culturale etno-naționale a Iranului. De asemenea, în prezent, este importantă pentru adepții zoroastrismului.
Șah-Namé este cel mai lung poem scris vreodată de un singur autor. Rolul lui Firdoùsi în formarea limbii persane și a culturii literare este similar cu cel al lui Johann Wolfgang von Goethe pentru literatura germană, al lui Aleksandr Pușkin pentru literatura rusă sau al lui William Shakespeare pentru literatura engleză.
Prezentare generală Marele poem epic al poetului persan Firdoùsi, Șah-Namé sau Cartea Regilor sau Shahnama, început în 977 și finalizat în 1010 d.Hr., documentează miturile formative, legendele și istoria timpurie a Iranului la fel cum poveștile lui Homer o fac pentru civilizațiile antice mediteraneene. Ambele au multe trăsături comune și sunt la fel de cruciale în modelarea culturii literare și a imaginii de sine a Europei de Vest și a lumii iraniene. Shahnama este de două ori mai lungă decât Iliada și Odiseea lui Homer puse împreună, constând din ceva între 40.000 și 60.000 de versuri, ceea ce îl face cel mai lung poem scris vreodată de o singură persoană. Shahnama spune povestea gloriei regale investite în regii Iranului de către Dumnezeu. miniatura|Placă cu o scenă de vânătoare din povestea lui Bahram Gur și Azadeh. Imaginile de pe această placă reprezintă cea mai veche reprezentare cunoscută a unui episod binecunoscut din povestea lui Bahram Gur, care pare să fi fost popular timp de secole, dar a fost înregistrat doar în Shahnameh, la secole după ce această placă a fost creată. Iran, secolul al V-lea. Aflat la Muzeul Metropolitan de Artă Sursele pentru majoritatea secțiunilor timpurii ale poemului sunt extrem de vechi, fiind recunoscută în Avesta, cartea sacră a Zoroastrienilor, care păstrează mituri și legende mult mai vechi, pre-zoroastriene. Firdousi ar fi avut acces la aceasta doar indirect. A extras din multe surse diferite, care acum nu pot fi identificate cu certitudine, dar printre ele se numărau versiuni persane noi și arabe ale cronicilor sasanide ale regilor iranieni, cum ar fi dihtjan Danishvars Khwadaynamag, compuse în Pahlavi și echivalentele lor populare.
Poemul povestește istoria omenirii de la crearea lumii, cu Iran în centru, până la distrugerea Imperiului Persan la începutul secolului al VII-lea d.Hr. de către cuceritorii arabi musulmani; este prin definiție o carte regală, dedicată domniilor vechilor regi ai Iranului. Nu numai că povestește istoria lor, ci este și o poveste morală despre manierele regilor și regulile etice ale comportamentului curtenesc. Copii au fost comandate frecvent și regulat de prinții numeroaselor dinastii care au condus Iranul de-a lungul istoriei sale lungi.
Autorul poemului, Firdoùsi este numit Homer al Persiei în scrierile lui Sir William Jones, care plănuia să scrie o poezie despre Rostam și Sohrāb, după modelul tragediei grecești, iar Charles Augustin Sainte-Beuve l-a numit „l'Homère de son Pays”.
Contextul istoric miniatura|„Ciclul Rostam ” - fragment din picturile murale Penjikent din Muzeul Ermitaj. Secolele VII-VIII Așa cum este cazul epopeii majore din alte tradiții, apariția poemului Șah-Namé marchează un moment de tranziție. Este, pe de o parte, o compilare și o rezumare a ceea ce se crede că s-a întâmplat înainte și, în acest sens, marchează în mod conștient sfârșitul unei epoci, astfel încât poetul scrie cu un sentiment de întârziere, de a trăi iremediabil după epoca de aur pe care o înregistrează. Dar este și un început, prin aceea că din ea derivă o nouă tradiție; imaginea de sine a oamenilor ai căror presupuși strămoși sunt celebrați în lucrare este turnată, prin lucrarea însăși, într-un nou tipar. miniatura|Pahar (ceramică mina'i) ilustrând povestea lui Bijan și Manijeh. Iran, sfârșitul secolului al XII-lea. Galeria de artă Freer Autorul poemului, Firdoùsi, a trăit într-o perioadă în care o astfel de reformare a tradiției persane era aproape în mod unic posibilă - puțin mai devreme sau mai târziu și nu ne putem imagina că poemul său ia existență într-o formă atât de emfatică și de redefinire culturală. Prin urmare, pentru a înțelege Șah-Namé, este necesar să cunoaștem ceva din timpul în care a fost produs.
Punctul de cotitură al istoriei persane este reprezentat de cucerirea arabă/islamică din secolul al VII-lea a sasanizilor, ultima dinastie preislamică care a condus Iranul. Din perspectiva secolului al XXI-lea, acest lucru s-a întâmplat aproape exact la jumătatea istoricului: există aproximativ 1300 ani de civilizație persană înregistrată înainte de acest moment (din secolul al VI-lea î.e.n. și întemeierea Imperiului Ahemenid) și există aproximativ 1300 ani din acest moment până în prezent. Longevitatea și caracterul distinctiv al civilizației persane în timpul erei pre-islamice au fost factori majori în lumea antică și, deși în Occident puterea politică s-a mutat de la greci la romani, Persia a rămas mai mult sau mai puțin constantă ca centrul unei continue și specifice civilizații. miniatura|Pagina din Florence Shahnameh, cel mai vechi manuscris Shahnameh cunoscut. Probabil din Anatolia, 1217. Aflat în Biblioteca Națională Centrală din Florența Cucerirea arabă din secolul al VII-lea e.n. a venit, așadar, ca un șoc copleșitor, mai ales că trebuie să fi părut pentru o vreme ca și cum civilizația persană va dispărea ca entitate care se distinge de cultura altor țări cuprinse în Califat. Un savant iranian a numit consecințele amorțite ale cuceririi din Iran drept „cele două secole de tăcere”.
Au urmat o serie de revolte, în special în regiunea Fars, și multe orașe au trebuit să fie recucerite din nou și din nou.
Dinastia Omeiadă (661-750) avea puțină atenție față de civilizația și sensibilitățile persane și i-a tratat chiar și pe convertiți la islam ca cetățeni de clasa a doua dacă nu erau arabi.
Dinastia a fost succedată de Dinastia Abbasidă în anul 750 e.n., urmare a revoltei care a început în Khorasan. Capitala s-a mutat la Bagdad, iar califul al Ma'mun a fost cunoscut pentru simpatia acestuia față de cultura persană, mama acestuia și ministrul șef fiind de origine persană. Iranienii au devenit proeminenți în serviciul civil și perioada Abbasidă a însemnat o puternică persanizare a culturii de curte, însă începutul perioadei a fost marcat și de existența mai multor revolte în Persia împotriva regulilor de la Bagdad. miniatura|Bahram Gur ucide un dragon în India, in-folio din First Small Shahanama. Posibil din Tabriz, c. 1300. Biblioteca Chester Beatty O slăbire treptată a puterii califului a însemnat că, în secolul al X-lea, dinastiile locale controlau o mare parte din Iran, deși încă dețineau nominal puterea sub autoritatea califului. În vest, inclusiv în însuși Bagdadul pentru o vreme, au domnit Buyizii; aceasta a fost o dinastie care a pretins descendența din sasanizi, a reînviat pentru sine titlul sasanid de „rege al regilor” și, în credințele ei culturale, părea gata să îmbrățișeze orice ar distinge-o de abbasizi. Avea simpatii șiite puternice (abasizii fiind suniți) și curtea de la Buyid a celebrat, de asemenea, vechile festivaluri zoroastriene; acest amalgam sincretic și cvasi-naționalist este o prefigurare curioasă a unei perioade mult mai târzii a culturii iraniene, începând cu secolul al XVI-lea. În nord-est, samanizii au condus pe tot parcursul secolului al X-lea; această dinastie foarte talentată, energică și sofisticată din punct de vedere cultural a pretins descendența din Bahram Chubineh, un general sasanid pe care Firdoùsi îl tratează îndelung. A promovat în mod activ interesul pentru cultura antică iraniană (deoarece pretențiile sale de legitimitate a guvernării proveneau în mare parte din această sursă), comandând traduceri și încurajând un interes anticar în trecutul țării. Cel mai important lucru pentru dezvoltarea ulterioară a literaturii persane a fost că dinastia a folosit ca limba de curte noua persană (persana modernă, limba care s-a dezvoltat de la cucerire).
Temele poemului miniatura|Sicriul lui Iskandar, in-folio din Marele manuscris mongol Shahnameh. Tabriz, c. 1330. Galeria de artă Freer Shahnama spune povestea gloriei regale investite în regii Iranului de către Dumnezeu.
Șah-Namé este, în general, împărțit în:
mitic, legendar și în secțiuni istorice.
Temele universale ale poemului au lovit o coardă rezonantă în inimile și mințile generațiilor în curs de desfășurare. Poveștile sale despre ascensiunea și căderea marilor dinastii, disputele dintre regi și eroi și conflictele dintre tați și fii tratează luptele omului împotriva naturii, a sorții și a propriei sale conștiințe. Ele reflectă atât tradiții de lungă durată, cât și realități de actualitate. miniatura|Rostam îl ucide pe eroul turanian Alkus cu Lancea sa, In-Folio din Jainesque Shahnama. Vestul Indiei, c. 1425–1450. Colecția David Poemul este în esență o cronică a regilor, cu secțiunile mai mari împărțite în funcție de încoronările și decesele monarhilor individuali. Acoperă domnia a cincizeci de regi, de la primul, Kiyumars, până la cel lipsit de noroc Yazdegerd, ucis în timp ce fugea de arabii înaintați. Regii și eroii lui Firdoùsi sunt implicați în mod constant în bătălii, vânătoare și recepții la curte – sărbătoare și lupte.
Diferitele roluri ale femeilor în poem indică părerile lui Firdoùsi asupra ordinii sociale. Un bun exemplu este povestea lui Bahram Gur care și-a pedepsit cu cruzime iubita, Azadeh, pentru îndrăzneala ei. Azadeh era o muziciană bună, dar inferioară din punct de vedere social – era o sclavă, în timp ce Bahram Gur urma să devină regele sasanid Bahram V, celebrat în literatură și artă ca fiind unul dintre ultimii eroi epici. Unirea unui prinț și a unei sclave a fost, conform concepției sociale a Shahnameh, la fel de absurdă precum numele lui Azadeh, care înseamnă „liber, nobil”.
Pe de altă parte, Ferdousi a susținut că femeile de descendență regală aveau drepturi egale cu bărbații atunci când era vorba de problemele inimii. Tahmineh, frumoasa fiică a regelui Samangan, a venit la eroul Rostam, care stătea noaptea în castelul tatălui ei, și s-a oferit ca mamă pentru copilul său.
Structura poemului
Prima secțiune miniatura|O bătălie între Kai Khusrau și Aila, Folio din Baysunghuri Shahnameh, care face parte din Registrul Memoriei Lumii al UNESCO. Herat, 1426–1430. Biblioteca Palatului Golestan