Valeriu Pantazi, pe numele său real Valeriu Pantazie Constantinescu, ()Dinu Petrescu și Gabriel Petrescu: Moartea calului Andrei, capitolul In memoriam Valeriu Pantazi - de Gabriel Petrescu, Print ATU Srl, Sibiu, ISBN 978-973-0-27494-3, pag. 112 a fost un poet, scriitor, topograf și pictor român, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din București și al Uniunii Scriitorilor din România. Valeriu Pantazi a fost un apropiat al lui Nichita Stănescu, Sorin Dumitrescu, Ștefan Agopian„Pãțanii” literare în comunism - articol semnat de Dorin Mureșan, Revista Tribuna, Cluj, nr. 281 • 16 - 31 mai 2014, pag. 4, al graficianului Valentin Popa, al pictorului Radu DarângaRadu Dărânga - poetul imaginii , Lista artistilor plastici din Romania, Artindex.ro și l-a avut ca profesor pe Octavian Angheluță. Cel mai bun prieten al său a fost pictorul piteștean Gheorghe Pantelie. Valeriu Pantazi a fost căsătorit cu arhitecta și autoarea de literatură pentru copii Francisca Stoenescu.<ref>Pentru Nichita - colecție de amintiri (în „Amintiri din scriitorie”), Ștefan Agopian, Academia Cațavencu, 06.08.2008-24.12.2008 (preluare de la www.catavencu.ro: amintiri-pagina2])</ref>
În pictura sa, printr-o tematică bogată ancorată în operele înaintașilor români și internaționali, Valeriu Pantazi a probat a fi un adept al picturii clasice. Asemenea înaintașilor săi Dărăscu, Petrașcu și Pallady, maeștri ai impresionismului și postimpresionismului, Valeriu Pantazi a reușit să integreze stiluri, tehnici și abordări din opere clasice, fără a le frauda.
„... Eu îmi permit doar să afirm că nu există nici un fel de „alchimie” între cuvânt și culoare (ocolesc fascinantele revelații ale unor Rimbaud, Bacovia) în ceea ce mă privește. Fiind modalități de expresie total diferite, cu o „semiotică și semantică” aparte, mă rezum la gândul că există o minunată „școală” a poeziei române și universale, așa cum există și pentru pictură și că la acestea se mai adaugă „ingredientele” numite temperament, aptitudine, voință și inteligență artistică, și nu altfel. Sigur că există un albastru evocator în pictură, care nu are nicio legătură cu cuvântul „albastru”, că există un verde plin de vitalitate sau ofilit, dar cuvântul „verde” poate fi „de albastru”, cum spunea Nichita Stănescu; există fel de fel de roșuri în pictură, dar niciunul nu este „Roșu vertical” !Și totuși... atât pagina nescrisă cât și pânza neîncepută sunt infinit de albe și de imaculate și de aici, dacă vreți, poate începe o „alchimie” care le unește etern.”--- Interviu cu Valeriu Pantazi în „Jurnalul de Argeș”, 1992 - rubrica „Dialoguri de Argeș”
Împătimit pescar în Delta Dunării și foarte atașat de Dobrogea, Valeriu Pantazi a pictat satele de pescari unde a poposit, vegetația, bărcile, casele și siluetele umane specifice. El a abordat și tematici abstracte pe pânze unde se poate observa interferența liniilor cu tăieturi geometrice cu culori și tușe apăsate, luxuriant de luminoase și vii. Aceste lucrări se alătură stilistic expresionismului. Deși opera sa în domeniul expresionismului abstract l-a atras, el a rămas fidel figurativului.
Biografie Anii timpurii
Valeriu Pantazi (Constantinescu) s-a născut la 17 mai 1940 în localitatea Urechești, județul Vrancea, în acei ani județul Râmnicu Sărat. Mama lui era tânăra Maria Oprescu, absolventă a Pensionului de fete din Focșani, iar tatăl ofițerul de gardă (absolvent de Filozofie) Octavian Constantinescu (Perianu) de 28 de ani, ce avea să plece în curând pe front, la Odessa. Tradiția orală spune că Valeriu Pantazi ar fi fost botezat cum era obiceiul în armata română de un triumvirat de înalți ofițeri, coloneii Codreanu, Haină-Roșie și generalul Pantazi. Familia s-a refugiat din Focșani pe dealurile de la Faraoanele, unde bunicul dinspre mamă avea o mică moșie cu vie nobilă, pădure și terenuri de vânătoare. Acolo a crescut Valeriu Pantazi cu mama și fratele lui Nicolae până la întoarcerea tatălui din cel de-al Doilea Război Mondial. Spre sfârșitul războiului, tatăl lui Valeriu s-a întors pe jos de la Odessa rătăcind mii de kilometri, înfometat și rănit. Epurat din armată, urmărit de sovietici, s-a refugiat în Școala de Șefi de Gară CFR, apoi și-a luat familia și cu serviciul s-a mutat din gară-n gară (Mărășești, Focșani, Nehoiu, Buzău, Râmnicu Sărat, Galați, Ulmeni), până la pensie. Tânărul Valeriu Pantazi a făcut școala „pe bucățele” prin toate aceste orașe, iar liceul la „B.P. Hașdeu”, un liceu de băieți din Buzău. Valeriu Pantazi învățase să scrie și să citească de la 4 ani. Mama lui așteptându-și soțul de pe front, l-a învățat scrisul, cititul și limba franceză învățată la Pension. Încă de pe atunci copilul citea din biblioteca bunicului „Misterele Parisului”, „Aventurile submarinului Dox”, „Viața lui Alexandru cel Mare” și alte cărți de istorie. Adolescent fiind a scris două romane și câteva poezii pe niște caiete care s-au pierdut.Personalități române și faptele lor, 1950 - 2010, Dârțu, 2013, pag. 442 La liceu s-a remarcat la istorie, limba română, științele naturale și matematică. Tot atunci a scris un amplu poem: Răspuns la Scrisoarea a III-a a lui Eminescu, care a fost dezbătut prin cenaclurile bucureștene, dar care s-a pierdut deoarece (pe atunci poetul Pantazi) s-a mutat de 17 ori prin subsoluri, mansarde și camere de închiriat în București.Personalități române și faptele lor, 1950 - 2010, Dârțu, 2013, pag. 443
Studii
Când a venit în București, la 18 ani, avea de ales între matematică, arte plastice sau filologie. A ales Institutul Nicolae Grigorescu, secția de pictură, unde a făcut doar două luni pregătire de specialitate cu maeștrii Corneliu Baba și Alexandru Ciucurencu. A obținut nota generală 7,22 cu patru zecimi sub ultima notă de intrare. De frica armatei (2 ani și 4 luni) s-a înscris la examenele Școlii de Drumuri și Poduri din București, unde a reușit cu note de bursier. După absolvire a dat din nou examen la proaspăt înființata Facultate de Arte Plastice a Institutului Pedagogic, Universitatea București, unde a reușit de data aceasta cu nota 10 și a fost pregătit de către Octavian Angheluță. Între timp se pregătise, făcând mult desen în cărbune, crochiuri, naturi statice și nuduri în ulei. Era fericit pentru că noul Institut era supranumit „Mica Sorbonă” iar acolo a întâlnit colegi care aveau să devină renumiți. I-a avut colegi de an pe Eugen Stănculescu, Barbu Nițescu (Paris), Augustin Costinescu, Radu Darânga, sculptorița Valentina Boștină, Doru Covrig, Ion Dumitriu și Horia Bernea. La sfârșitul anului întâi a deschis împreună cu Eugen Stănculescu, fără voia Decanatului, o expoziție pe holul Institutului, cu picturi mari, cubiste, în stilul Picasso. Pantazi a expus și un nud pictat cu cremă de ghete. Amândoi studenți au fost exmatriculați pentru „huliganism” și trimiși un an la „munca de jos”. Eugen Stănculescu s-a angajat ca vitrinier la „OCL Alimentara” iar Pantazi, care avea o diplomă de absolvire a Școlii de Drumuri și Poduri București, pe un șantier de Drumuri și Poduri. Adeseori, Valeriu Pantazi s-a lăudat că el a mers cu mașina pe un drum făcut chiar de el pe valea Mureșului. Despre studiile sale a vorbit Ștefan Agopian astfel:
„... Avea 30 de ani în 1970, când ne-am cunoscut, și nu lucra nicăieri. Considera că un scriitor nu trebuie să muncească decât la opera lui, asta ocupându-i tot timpul. Așa că nu muncea și gata. Făcuse liceul la Buzău, apoi Școala de Drumuri și Poduri din București, o instituție foarte serioasă, cu o veche tradiție, fiind înființată în 1851 de Știrbei Vodă. După aceea a făcut trei ani la Institutul Pedagocic, secția de pictură, dar n-a apucat să-și dea diploma, fiind exmatriculat pentru huliganism, un cuvânt care pe vremea aia putea să însemne orice.”Ștefan Agopian: Scriitor în comunism - accesat 16 iunie 2022---Ștefan Agopian: Scriitor în comunism, Editura Polirom, București, 14 ian. 2014 - 229 pagini
În vremea studenției a debutat și ca poet în revista „Luceafărul” (1961) la „Poșta Redacției”. Apoi a publicat frecvent și a luat chiar și un premiu al revistei în anul 1972. Tot în acea perioadă a cunoscut și s-a împrietenit cu maeștrii Dumitru Ghiață, Lucian Grigorescu, Henry Catargi, critici de artă Eugen Schileru, Nicolae Argintescu-Amza, Radu Ionescu și viitorul profesor și istoric al artei George Oprescu, cu care era vecin pe b-dul Republicii. Frecventând Cenaclul literar de la Universitate și de la Casa Scriitorilor, a asistat la debutul lui Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Virgil Mazilescu, Gabriela Melinescu, Leonid Dimov, Paul Goma și Tudor Octavian. La Cenaclul lui Miron Radu Paraschivescu lua mereu cuvântul, devenise „un critic de temut” (după cum scrie Eugen Barbu în a sa „Istorie a literaturii”). Atunci l-a cunoscut pe Ștefan Agopian (cu care a legat o strânsă prietenie), pe Iolanda Malamen (poetă, prozatoare și critic de artă), pe Daniel Turcea, Adi Cusin, Ion Mircea, Eva Lendvay (poetă de limbă maghiară care scria poezii în limba română), Gabriela Melinescu și poeta Violeta Zamfirescu, pe Sânziana Pop, Ilie Constantin și Gigi Astaloș (dramaturgul), pe Alexandru (Alecu) Paleologu, Ștefan Augustin Doinaș, Nicu Filip, pe criticii Nicolae Ciobanu și Eugen Negrici, pe Pâcă și Pucă, Mircea Ciobanu poetul și Mircea Ciobanu pictorul și pe Corneliu Vadim Tudor.Personalități române și faptele lor, 1950 - 2010, Dârțu, 2013, pag. 444http://www.romaniamare.info: Jurnalul (R)evoluției lui Corneliu Vadim Tudor, de la naștere pînă în zilele noastre (72) - de Corneliu Vadim Tudor în Revista România Mare, accesat 30 aprilie 2017
Debut literar
Debutul literar l-a avut în anul 1961 cu o poezie publicată în revista Luceafărul, intitulată „Poem către bunicul din Faraoanele”, de pe urma căreia a câștigat o sumă de bani. Acest eveniment i-a schimbat viața ca urmare a deciziei de a se face poet. Ca orice poet boem, Valeriu Pantazi s-a mutat în anul 1970 într-o cămăruță de 3 m x 4 m în subsolului unui bloc de pe strada Sfinților nr.8, pentru a-și urma destinul alături de iubita sa, Iolanda Malamen. În această perioadă a legat o strânsă prietenie cu Ștefan Agopian.dilemaveche.ro: Dileme de altădată: Strada Sfinților nr. 8 - articol de Iolanda Malamen, apărut în Dilema veche, nr. 535, 4-10 iul. 2003, la tema "Boemii", accesat 14 februarie 2019
Cartea de debut a fost volumul de poezii „Estimp” (1972) publicat la Editura Cartea Românească.Personalități române și faptele lor, 1950 - 2010, Dârțu, 2013, pag. 445
Carieră