Palatul lui Dioclețian (în ) este reședința imperială fortificată construită de împăratul Dioclețian pe coasta Dalmației pentru a-și petrece viața după abdicarea sa în anul 305. Este unul din cele mai bine conservate edificii ale Antichității târzii. Vestigiile sale se păstrează în centrul istoric al orașului Split, Croația. Contrar unei legende populare, orașul (denumit în latină Spalatum) își trage numele de la cel al cetății grecești vecine Aspalathos (în traducere, «tufiș alb») și nu de la termenul latinesc pentru palat (în ). Împăratul Dioclețian și-a petrecut cea mai mare parte din ultimii săi ani aici și, la moartea sa, a fost înmormântat într-un sarcofag plasat în mausoleul pe care l-a construit.
Palatul este o excepțională rămășiță a culturii anilor Tetrarhiei care nu a supraviețuit fondatorului său. În același timp reședință de prestigiu, templu dinastic și mausoleu, este prototipul unui model de palat al vremii sale luat de exemplu de alte două palate mai puțin grandioase, cel de la Romuliana al lui Galerius și cel de la Šarkamen al lui Maximinus Daia.
După dispariția ctitorului său, palatul a continuat să funcționeze până în secolul al VI-lea, fiind reședință oficială a administrației provinciale și a unor personalități aflate în exil, dar și, temporar, manufactură de textile. După invaziile slavilor, între zidurile sale s-a dezvoltat un mic oraș care avea să-i succeadă Salonei ca scaun episcopal și centru administrativ al autorităților bizantine. A sfârșit prin a trece sub control venețian, devenind cetate întărită a Republicii până la dizolvarea ei în 1797. În secolul al XVI-lea, vestigiile palatului au atras atenția arhitecților și învățaților europeni, și au avut o anumită influență asupra curentului neoclasic.
Reședință pentru Dioclețian
După două decenii de apogeu al puterii, longevitate nemaivăzută de Roma de la sfârșitul secolului al II-lea,Trebuie mers înapoi până la Antoninus Pius pentru a mai găsi un împărat care a domnit mai mult de douăzeci de ani. împăratul Dioclețian părea obosit și măcinat de responsabilități: la 20 noiembrie 304, cu exact un an după ce a sărbătorit vicennalia (noiembrie 303), a leșinat la ceremonia de inaugurare a circului din Nicomedia.Lactance, De la mort des persécuteurs, p. 7. Reîntors bolnav din campania sa pe Dunăre împotriva carpilor, starea lui s-a înrăutățit și a slăbit foarte mult. A rămas imobilizat în palatul său pe parcursul întregii ierni care a urmat, iar prin oraș au început să circule zvonuri că ar fi murit. Când a reapărut în fața publicului la 1 martie 305, om bolnav și vlăguit, era de nerecunoscut. Galerius a venit la el și, conform lui Lactantius, l-a presat să abdice în favoarea lui. Credibilitatea acestei surse nefiind cea mai bună, este la fel de probabil că Dioclețian însuși să fi hotărât să abdice și să pună în aplicare un proiect pe care probabil l-a conceput încă din 295 și în care s-a întâlnit cu al doilea August, Maximian, la ultima lor întrevedere din 303: dacă boala a dictat calendarul exact al execuției, hotărârea privind construirea sa corespunde unui plan mai vechi. T. Barnes, Constantine and Eusebius, Harvard University Press, 1981, p. 25-27 La 1 mai 305, pe un deal aflat la câțiva kilometri de Nicomedia, chiar în locul unde fusese proclamat împărat, Dioclețian s-a adresat soldaților, anunțându-le abdicarea sa și transferul puterii supreme către noii împărați auguști Galerius și Constantius, asistați de doi cezari, Maximinus Daia și Flavius Valerius Severus. În aceeași zi, colegul său Maximian a abdicat la Milano și și-a cedat puterile lui Constantius.
Această abdicare a fost un act politic nemaivăzut care i-a uimit pe contemporani: Dioclețian a redevenit simplu cetățean (deși și-a păstrat demnitatea de August) și s-a retras în regiunea sa natală unde-și construise o reședință la Split în exact acest scop. Cu puțin trecut de 60 de ani, el a trăit aici încă vreo 10 ani, suficient pentru a vedea prăbușirea sistemului politic imaginat de el pentru garantarea sănătății imperiului. El a respins totuși solicitările de a reveni pentru a pune capăt războiului civil în care se înfruntau succesorii săi. Doar în 308, a redevenit consul și a acceptat, la propunerea lui Galerius, să meargă la întrevederea de la Carnuntum din 11 noiembrie: acolo, l-a obligat pe Maximian să pună capăt tentativei de revenire la putere, în vreme ce Licinius a fost numit August în locul lui Severus ucis de către Maxentius.Lactantius, Despre moartea persecutorilor, p. 29, 1-2Zosimos, Historia Nova, II, p. 10, 4. Aceasta a fost însă ultima sa intervenție în afacerile politice ale imperiului: acolo i s-a cerut să reia purpura pentru a pune capăt uzurpării lui Maxentius, el a răspuns textual că preferă să cultive varză în palatul său din Dalmația. Aurelius Victor, Liber de Caesaribus, 39.6. Nu a mai plecat din Split în anii care au urmat, nici măcar pentru a încerca să-și salveze soția Prisca și fiica Galeria Valeria, pe care moartea soțului ei, Galerius, în 311, le-a lăsat la mila lui Maximinus și a lui Licinius: el s-a mulțumit să trimită mesaje și soli celor doi împărați care să intervină în favoarea lor. Retragerea sa a fost atât de totală încât nu se cunosc cu siguranță nici cauza și nici data exactă a morții sale — probabil la 3 decembrie 311.
Dacă Dioclețian a locuit astfel la Spalato aproape permanent între 305 și 311, data construcției palatului nu este cunoscută cu certitudine. Faptul că deja exista în 305 (deși nimic nu spune că era complet terminat) este considerat a fi o dovadă că abdicarea lui Dioclețian fusese planificată încă de la demararea proiectului Tetrarhiei, în care caz construcția ar fi început pe la 295. Ar putea fi însă și mai târziu. O dată posibilă a demarării construcției palatului mai este și anul 298, în care imperiul a cunoscut un mic răgaz între războaie după mai multe victorii răsunătoare, în special cea a lui Galerius împotriva perșilor și a lui Dioclețian însuși în Egipt: din toamna lui 297 până în vara lui 298, Dioclețian a înăbușit rebeliunile uzurpatorilor Lucius Domitius Domitianus, mai întâi, și apoi a lui Aurelius Achilleus, în Thebaida, astăzi în Fayyum. Cu această ocazie, el a fondat noi orașe, Diocletianopolis și Maximianopolis. Perioada petrecută de Dioclețian în Egipt a durat aproape un an și jumătate, timp în care el s-a ocupat în special cu planificarea construcțiilor de la Roma, cum ar fi termele care îi poartă numele. O scrisoare a procuratorului Thebaidei, Aurelius Isidorus, datată 28 ianuarie 300, privind transportul de la Syene la Alexandria a coloanelor destinate unui monument al lui Dioclețian. P. Beatty, Panopolis, 2.50 Palatul din Split este remarcabil prin abundența materialelor de origine egipteană: cele douăsprezece statui ale sfinxului, sutele de coloane de granit roșu, roz sau gri, de porfir, unele tipuri de marmură provenite din Egipt. Această particularitate poate fi pusă pe seama trecerii împăratului prin Egipt, în care caz construcția palatului nu ar fi putut fi anterioară anului 298. Rămâne în tot cazul o singură ipoteză: nicio dată arheologică sau documentară nu permite precizarea exactă a datei construcției sau măcar dacă palatul era terminat în 305.
Planul și vestigiile Reședința lui Dioclețian combină aspecte ale mai multor tipuri de construcții: este în același timp o cetate cu turnuri de pază, un oraș cu străzi și sanctuare, și o mare vilă luxoasă cu apartamente private. Este reprezentativă pentru cele trei principale forme arhitectonice care caracterizează epoca fondatorului său.
Situl pe care a fost construit palatul conține o pantă dublă, cu o înălțime de mai mult de opt metri, de la nord la sud, către muchie, și de mai puțin de în direcția sud-vest. Aria întărită este mai mare de și formează un dreptunghi oarcum neregulat: dimensiunile exterioare și interioare ale fiecărei muchii sunt respectiv de și pentru cea de est și cea de vest, și pentru nord, și pentru sud. Palatul ocupă circa o șesime din suprafața unei cetăți standard a unei legiuni romane de 5400 de soldați, și dublul suprafeței unui fort de . În 1926, dată la care habitatul medieval și modern instalate în cetate încă mai existau, populația intra muros era de ce trăiau în .
Întăriturile
Zidurile fortificațiilor, cu o grosime medie de , sunt formate din două straturi de zidărie, cu grosimi între 40 și 60 de centimetri cu o umplutură de mortar amestecat cu bucăți de moloz de diverse forme. Stratul exterior al zidurilor este un aparat dreptunghiular pseudo-isodomic cu blocuri de calcar decupate și asamblate cu grijă, fără mortar, dar cu crampoane de fier. Zidăria este continuă, fără cărămizi de ajustare. Ea este așezată direct pe fundația din substratul stâncos.
Zidul devine mai gros în partea sa superioară — — care începe cu două niveluri sub ambrazurile ferestrelor pasarelei. Acestea sunt în formă de arce, formate din două rânduri de pietre îngroșate (fața exterioară 17, cea interioară 11), cu o lățime medie de la o înălțime de 3,10 până la înălțime în centru. O cornișă simplă în S înconjoară perimetrul la o distanță constantă față de sol și deci, dată fiind panta, la o înălțime destul de mare: este și ea mai înaltă de în colțul de nord-est decât la poarta de vest, locul cel mai jos unde este încă vizibilă. Pe latura de vest, cornișa este situată la deasupra nivelului mării, dar pe cea de est, ea se găsește cu mai jos: modificarea de nivel se face la înălțimea turnului octogonal de la poarta de nord. De aici rezultă o diferență de înălțime a deschiderilor pasarelei între cele două părți, de est și de vest ale zidului nordic — ele sunt de 3,60 și respectiv . Între turnuri, se găsesc câte 6 sau 7 deschideri.
Pe latura de sud, partea superioară a zidului de apărare (la 9 metri deasupra fundațiilor) este în întregime ocupată de o galerie cu arcade care evocă fațada unei vile: este un element frecvent întâlnit la palatele imperiale, regăsit de exemplu la fațada maritimă a palatului Bucoleon din Constantinopol, sau la palatul lui Dioclețian de la Antiohia. Această galerie este formată din 42 de arcade delimitate de 44 culoane surmontate pe semicapitolii. Ea este întreruptă de trei logii, în centru și la margini. Alte două arcate intermediare se disting printr-o lățime mai mare: ele corespund deschiderilor celor trei mari săli principale de la nivelul superior al apartamentelor private, sălii basilicale dinspre vest și tricliniumului dinspre est. În reconstituirile clasice ale lui d'Hébrard și Niemann, marea scaldă baza zidului dinspre sud: în realitate, nu s-a pus problema dacă aceasta se întâmpla de-a lungul întregii fațade sudice.
Curtea era întărită de trei tipuri de turnuri, turnuri cu amprenta dreptunghiulară, turnurile octogonale ce flancau cele trei porți și turnurile pătrate intermediare, toate proeminente deasupra zidului, așa cum este cazul la toate fortificațiile din antichitatea târzie. Trei dintre turnurile de colț încă mai există, doar al patrulea, de la extremitatea de sud-vest, fiind distrus în preajma lui 1550 după ce fusese erodat de apele mării. Accesul la turnuri se făcea printr-un pasaj amenajat în grosimea zidului ca nivel superior.
Peristilul