Școlile juridice din islam (în / al-maḏāhib, de la singularul المذهب al-maḏhab „orientare”, „direcție”, „doctrină”) sunt școli de interpretare a legii islamice, șaria (În / šarīʽa),Șaria cuprinde două tipuri principale de reguli: prescripții privitoare la cult (obligații rituale și alte prescripții) și reguli de natură politică și juridică. Anghelescu Nadia, Introducere în islam, ed. Enciclopedică, 1993, p. 67 pornind de la fundamentele dreptului canonic (în / ʹuṣūl al-fiqh): Coranul și ḥadīṯ-urile.Thoraval Yves, Larousse Dicționar de Civilizație Musulmană, ed. Univers Enciclopedic, 1997, p. 296 Suniții recunosc patru școli juridice: (maliki, hanafit, șafeit și hanbalit). Șiiții recunosc trei școli: jaʽfarită (duodecimană), ismaelită (septimană) și zaydită.Anghelescu Nadia, Introducere în islam, ed. Enciclopedică, 1993, p. 67 Ibadiții au și ei propria școală.

Apariția școlilor juridice La început, școlile juridice constituiau anumite cercuri de învățați musulmani, care căutau soluții juridice la problemele nou ivite. Cu timpul, aceste grupări și-au sistematizat preceptele juridice, devenind „școli juridice” în adevăratul sens al cuvântului, fiecare dintre acestea propunând căi diferite de soluționare pentru o problemă apărută. Fiecare musulman aparține unei astfel de școli, iar chestiunile juridice pe care le întâmpină (de exemplu probleme legate de moștenire, de căsătorie etc.), precum și ritualurile de rugăciune trebuie rezolvate în conformitate cu școala căreia aparține.Brusanowski Paul, De la teocrația medineză instituită de Muhammad la Frăția Musulmană din perioada interbelică, ed. Herald, p. 87

În conformitate cu șaria (în / šarīʽa), toate actele sunt calificate drept „obligatorii” (în / wāğib), „meritorii și recomandate” (în /mandūb sau مستحب / mustaḥabb), interzise (în / ḥarām), condamnabile (în / makrūh) și indiferente (în / mubāḥ). În felul acesta, se spune, islamul integrează întreaga viață, iar musulmanul poate să-și modeleze existența, spiritualizând-o în întregul ei. În esență, șaria este conținută în Coran. Forma exterioară în care sunt promulgate prescripțiile pentru a se putea aplica tuturor domeniilor vieții umane este rezultatul unui proces care a durat aproximativ trei secole. Principiile legii conținute în Coran au fost explicate și dezvoltate prin ḥadīṯ, acesta fiind a doua sursă a legislației canonice sunnite. Pentru înțelegerea și aplicarea tuturor acestora, autoritatea supremă este consensul comunității (în / ʹiğmāʽ).Unii dintre musulmanii moderni încearcă să echivaleze acest „consens” cu o formă de democrație parlamentară, fără să țină cont de faptul că acesta operează numai în împrejurarea în care în Coran și ḥadīṯ nu sunt clarificate unele aspecte și că, pe de altă parte, consensul trebuie să înceapă cu avizul comun al ʽulemalelor. Anghelescu Nadia, Introducere în islam, ed. Enciclopedică, 1993, p. 67Un alt principiu utilizat pentru înțelegerea și aplicarea prescripțiilor la situații particulare este cel al „analogiei” (în / qiyās), ceea ce înseamnă utilizarea rațiunii umane pentru a compara situații noi cu cele deja prevăzute în legislație. În diferite perioade ale istoriei islamului, a variat ponderea căpătată de așa-numitul „efort de interpretare” (arabă: اجتهاد iğtihād), care încearcă să adapteze legea condițiilor mereu schimbătoare ale existenței concrete a societății musulmane. Iğtihād-ul, controversat datorită raționalității sale „profane”, este „încheiat” în mod oficial la sunniți din secolele XI-XII Thoraval Yves, Larousse Dicționar de Civilizație Musulmană, ed. Univers Enciclopedic, 1997, p. 109-110. În funcție de ponderea pe care o acordă acestui „efort de interpretare” și în funcție de mici detalii care nu sunt legate de esența legislației se constituie cele patru „școli juridice” sau „rituri” ale sunnismului (malekit, hanefit, șafeit și hanbalit), precum și legislația șiită (jaʽfarită sau duodecimană, zaydită și ismailită)Anghelescu Nadia, Introducere în islam, ed. Enciclopedică, 1993, p. 68.

Spre deosebire de islamul sunnit pentru care principalele surse de legislație sunt reprezentate de Coran și ḥadīṯ, islamul șiit consideră Nahğ al-BalāġaNahğ al-Balāġa este o culegere constituită din 241 de predici, 79 de epistole și 489 de maxime atribuite lui ‘Alī bin Abī Tālib și culese din surse și texte vechi islamice. Nahğ al-Balāġa acoperă un spectru larg de teme, din diverse domenii: istorie, teologie, filosofie, sociologie, psihologie, etică, politică, științe naturale, strategie militară etc. ‘Alī bin Abī Tālib, Nahğ al-Balāġa - Calea Vorbirii alese, traducere din limba arabă, prefață și note: George Grigore, ed. Kriterion, Cluj-Napoca, 2008, p.8. ca fiind „prima carte demnă de încredere după Coranul cel Sfânt și înainte de culegerea de rugăciuni a imamului Al-Sağğād, cel de-al patrulea imam șiit"‘Alī bin Abī Tālib, Nahğ al-Balāġa - Calea Vorbirii alese, traducere din limba arabă, prefață și note: George Grigore, ed. Kriterion, Cluj-Napoca, 2008, p.5., la care se mai adaugă o serie de ḥadīṯ-uri.

Pentru informații în plus, vezi "Jurisprudența islamică".

Școli juridice Școli juridice sunnite Trebuie subliniat faptul că diferențele între cele patru școli sunt mici, având în vedere că toate se revendică de la Coran ca sursă esențială, și toate acceptă tradiția consemnată în ḥadīṯ. Diferențele constau în ponderea pe care o acordă consensului comunității și interpretărilor pe bază de raționament analogic. În relațiile lor reciproce, cele patru școli dau dovadă de toleranță, în general, considerându-se că toate exprimă voința lui Dumnezeu, cu diferențe firești, deci toate sunt sunnite „ortodoxe”.Anghelescu Nadia, Introducere în islam, ed. Enciclopedică, 1993, p. 69 Hanefită Este cea mai veche dintre școli, fiind numită după întemeietorul ei Abū Ḥanīfa (arabă: أبو حنيفة )(m. 767). Acesta s-a născut la Kufa, în anul 699. A devenit conducătorul cercului de juriști din localitate. Se pare că a scris două cărți, pierdute între timp, dar transmise de ucenicii săi. Flexibilitatea metodologiei hanefite a permis dezvoltarea dreptului islamic într-o formă care să-l facă potrivit condițiilor speciale din Irak. Mai târziu, școala hanefită a fost adoptată de selgiukizi și de otomani, astfel că învățăturile lui Abū Ḥanīfa sunt urmate în Turcia, în țările cucerite de turci, în cele desprinse din fostul Imperiul Otoman, în cele din Asia Centrală și în nordul Indiei, ceea ce face ca aproape jumătate din islamul mondial să fie atașat dreptului canonic hanefit. Lammens Henri, Islamul: credințe și instituții, trad. Ioana Feodorov, ed. Corint, 2003, p.99 Școlii lui Abū Ḥanīfa i s-a atribuit meritul de a fi înțeles mai bine decât rivalele ei că trebuia alocat un loc potrivit opiniei personale (arabă: رأي raʹy), la care se apelează atunci când nu se găsește un precedent al cazului în Coran și ḥadīṯ-uriThoraval Yves, Larousse Dicționar de Civilizație Musulmană, ed. Univers Enciclopedic, 1997, p. 132. I s-a reproșat, pe de altă parte, că a redus prin aceasta rolul sunnei, lovindu-se, astfel, încă de la început de opoziția școlii medineze, al cărei conducător, Mālik Ibn ʹAnas, a socotit că se cuvine să revendice drepturile imprescriptibile ale sunnei profetice. Lammens Henri, Islamul: credințe și instituții, trad. Ioana Feodorov, ed. Corint, 2003, p.100

Malekită A fost înființată de Mālik Ibn ʹAnas (arabă: مالك بن أنس ) (m. 795), autorul primei colecții de ḥadīṯ-uri, al-Muwaṭṭaʹ (arabă: الموطأ) care a funcționat pe post de tratat de drept musulman. Fiind exponentul cercului juridic din Medina, Mālik Ibn ʹAnas a dezvoltat soluții juridice mai rigide decât Abū Ḥanīfa, fiind preocupat mai puțin de acomodarea lor la situațiile „moderne”. Brusanowski Paul, De la teocrația medineză instituită de Muhammad la Frăția Musulmană din perioada interbelică, ed. Herald, 2009 p. 88 Școala malekită pretinde că a păstrat mai bine moștenirea pură a ortodocșilor și că, în opțiunile sale, aplică ‘‘sunna’’ urmată de profet și de discipolii acestuia (arabă: الصحابة aṣ-ṣaḥāba). Lammens Henri, Islamul: credințe și instituții, trad. Ioana Feodorov, ed. Corint, 2003, p.98 Una dintre rațiunile pentru care Mālik Ibn ʹAnas folosește mai rar opinia personală este că în vremea lui legea nu devenise încă o știință care să se ocupe în mod special de drept. Școala sa s-a răspândit în nordul Africii, iar de acolo în Africa sahariană musulmană, precum și în Spania islamică. Malekismul privilegiază opinia personală și raționamentul prin analogie, mai degrabă decât ḥadīṯ-ul. Astăzi este dominant în Africa de Nord (mai puțin Egiptul) și de Vest.Thoraval Yves, Larousse Dicționar de Civilizație Musulmană, ed. Univers Enciclopedic, 1997, p. 189.

Șafeită Școala imamului Aš-Šāfiʽī (arabă: ابو عبدالله محمد بن إدريس الشافعيّ) (m. 820), considerat fondatorul principiilor de drept musulman (arabă: أصول الفقه ʹuṣūl al-fiqh), a fost predominantă mai întâi sub dominația abbasizilor, întemeietorul fiind înrudit cu aceștia – până în momentul în care Abū Yūsuf (arabă: أبو يوسف), discipol al lui Abū Ḥanīfa, i-a disputat întâietatea în Irak. Din Irak, șafeiții s-au răspândit pe coasta Golfului Persic, în sudul Arabiei, în Africa orientală, în insulele din Oceanul Indian, în Palestina, în Hijaz și în Egiptul de Jos. Înainte de perioada otomană, școala șafeită număra cei mai mulți adepți, astăzi fiind surclasată de școala hanefită. Mormântul fondatorului se găsește la Cairo, de unde se răspândește învățătura șafeită. Școala al-Azhar a fost transformată în centru doctrinar de către fatimizi. Printre personalitățile de rit șafeit se numără al-Ghazali. Școala șafeită a avut pretenția să se interpună, să împace și să afle calea de mijloc între hanefiți și adversarii lor. Metoda ei a reușit cel puțin să determine mai exact decât până atunci valoarea fiecăreia dintre cele patru fundamente, mai ales a consensului, să precizeze rolul care trebuia să-i revină analogiei, să disciplineze recursul la opinia personală și să preîntâmpine astfel posibilul abuz de deducții logice (arabă: استحسان istiḥsān). Jurisprudența șafeită se bazează pe acceptarea tradițiilor și pe analogie când este necesar. Consensul ʽulemalelor este acceptat dar nu privilegiat. Thoraval Yves, Larousse Dicționar de Civilizație Musulmană, ed. Univers Enciclopedic, 1997, p. 295.

Hanbalită