Ismailiții (arabă: اسماعيلية - ismā´īlīya)Wehr Hans, A dictionary of modern written Arabic: (Arabic-English), ed. Spoken Language Services, 1994, p. 21. fac parte din cea de-a doua comunitate majoră șiită, după duodecimani. Secta ismailită s-a divizat la rândul ei în mai multe ramuri majore și grupuri minore în decursul unei istorii complexe care datează încă de la mijlocul secolului al VIII-lea.Daftary Farhad, Medieval Islamic Civilization an Encyclopedia, ed. Routledge, 2006, p. 403 Numele lor provine de la Ismā´īl (arabă: اسماعيل), (cca. 721-755), fiul cel mare al lui Ja’far as-Sadiq (699-765), al VI-lea imam șiit, care este moștenitorul de drept al imamatului, și nu fiul cel mic al lui Ja’far as-Sadiq, care se numea Musa al-Kazim (cca. 745-799), considerat al șaptelea imam de către șiiții duodecimani Campo E.Juan, Encyclopedia of Islam, ed. Infobase Publishing, 2009, p. 377. Astfel, ismailiții îl consideră pe Isma'il, ca și pe fiul său, Muhammad, cel de-al șaptelea imam văzut, iar din acest motiv ei mai sunt numiți și „septimani” (arabă: سبعية sab’iyya).Lammens Henri, Islamul: credințe și instituții, trad. Ioana Feodorov, ed. Corint, 2003, p.168
Istoric
Conform majorității surselor, atât ismailite cât și non-ismailite, imamul as-Sadiq l-a desemnat inițial pe Isma'il, ca fiind succesorul la conducerea poporului. Nu există nici un dubiu privind istoricitatea acestei desemnări, care se află la baza doctrinei sectei ismailite. Conflictul a apărut în contextul în care fiul, Isma'il, a decedat înaintea tatălui iar ceilalți frați au ridicat pretenții la revendicarea dreptului la succesiune, drept care nu le-a fost acordat în timpul vieții lui Ja'far as-Sadiq. După moartea acestuia, trei dintre ceilalți fii și-au cerut dreptul simultan, fapt care a dus la divizarea șiismului în șase grupuri, două dintre ele fiind identificate ca secte ismailite timpurii.Daftary Farhad, A Short History of the Ismailis: Traditions of a Muslim Community, ed. Edinburgh University Press, 1998, p. 34 Majoritatea comunității șiite l-a recunoscut pe fratele cel mai în vârstă al lui Isma'il, 'Abd Allah al-Afṭaḥ, ca fiind noul lor imam, aceștia au devenit cunoscuți sub numele de aftahiyya. După mortea lui 'Abd Allah al-Afṭaḥ majoritatea susținătorilor săi s-au îndreptat către fratele vitreg, Musa al Kazim, considerat cel de-al șaptelea imam al duodecimanilor, față de care își exprimaseră deja supunerea.
Grupurile ismailite timpurii, care s-au desprins din duodecimani abia după moartea lui Ja'far as-Sadiq, și care l-au susținut pe Isma'il și fiul său, Muhammad, au prins viață ca facțiuni proismailite sau protoismailite. Grupul protoismailit a negat moartea lui Isma'il în timpul vieții tatălui său și au continuat susținând ca Ismail este adevăratul imam după as-Sadiq și că se va întoarce în cele din urmă ca mahdi. Al doilea grup, proismailit, afirmă moartea lui Isma'il în timpul vieții tatălui său și îl recunosc pe fiul său, Muhammad, ca imam. Proismailiții consideră ca imamul as-Sadiq l-a desemnat personal pe Muhammad ca succesorul de drept al lui Isma'il, după moartea tatălui său. Grupul proismailit este cel care a evoluat și s-a perpetuat de-a lungul secolelor, devenind o singură grupare, cea de azi, a ismailiților.Daftary Farhad, A Short History of the Ismailis: Traditions of a Muslim Community, ed. Edinburgh University Press, 1998, p. 35
Clasificarea subsectelor
Ismailiții fatimizi
thumb|Moscheea Al-Hakim , Cairo, Egipt; denumită după al VI-lea calif fatimid Detalii despre viața și cariera lui Muhammad Ibn Ismail nu se cunosc, însă el este inițiatorul perioadei de conciliere (dawr as-Satr) a ismailismului timpuriu care a durat până la fondarea Califatului Fatimid, când imamii ismailiți au preluat conducerea, sub titlul de califi.
După mai bine de un secol de la decesul lui Muhammad, un grup dintre descendenții săi au complotat pentru crearea unei mișcări revoluționare împotriva abbasizilor. Scopul acestei mișcări a fost acela de a instala imamatul ismailit al descendenților familiei Profetului Muhammad într-un nou califat care să conducă întreaga comunitate musulmană. Mesajul avea să fie răspândit de către o rețea de misionari (da'is), care acționau în secret pentru a scăpa de persecuțiile abbasizilor. 'Abdallāh, primul lider al acestor misionari, și-a organizat propaganda (da̒ wa - arabă:دعوة) în jurul acelei comunități ismailite timpuriiDaftary Farhad, Medieval Islamic Civilization an Encyclopedia, ed. Routledge, 2006, p. 404, fiind cel care a dat forma finală sistemului politico-religios al ismailiților. Propaganda a început la reședința sa din Basra și apoi din Salamaya (nordul Siriei).Hitti K. Philip, Istoria Arabilor, trad. Irina Vainovski-Mihai, ed. All, 2008, p. 281 Rezultatele liderului 'Abdallāh și ale succesorilor săi, s-au remarcat în anul 870, când numeroși misionari au apărut în sudul Irakului și regiunile adiacente sub conducerea lui Hamdan Qarmat. „Misiunea ismailită” a continuat și în alte regiuni precum: Yemen, Egipt, Bahrain, Persia și alte regiuni din Africa de Nord. În anul 899, curând după ce 'Abdallāh al-Mahdi, viitorul calif fatimid, a succedat la conducerea din Salamaya, ismailismul a suferit o nouă schismă majoră.
Astfel, reforma doctrinală a lui 'Abdallāh a împărțit mișcarea ismailită în două facțiuni rivale, prima facțiune compusă în principal din isamailiții din zona Yemenului, Egiptului, Nordul Africii a recunoscut continuitatea imatului și faptul ca Abdallāh și strămoșii lui sunt imamii de urmat, iar cea de a doua facțiune condusă de Hamdan Qarmat și viitorii qarmați. Abdallāh al-Mahdi decedat în anul 934 a fost primul calif-imam fatimid, succesorii săi au condus un stat important care avea să devină curând un imperiu ce s-a întins din nordul Africii până în Egipt, Palestina și Siria. Perioada fatimidă a fost de asemenea, perioadă de glorie a ismailisimului când gândirea ismailită, literatura și activitățile misionare și-au atins apogeul, fulminând cu fondarea orașului Cairo (969). În nordul Africii misionarul Abu Abdallah As-Si'y (ar )(decedat în 911) și-a răspândit propaganda printre berberii din Maroc și astfel a pus bazele dinastiei fatimide în anul 909. miniatura|Califatul Fatimid în perioada sa de glorie. „Misiunea fatimidă” se preocupa în special cu educarea noilor convertiți la doctina ismailită, cunoscută sub numele de înțelepciune (hikma, حكمة ), în acest sens se organizau o serie de lecturări, în special concepute ca „sesiuni ale înțelepciunii” (majalis al-hikma). Însă, misiunea fatimidă a avut cel mai mare succes în afara domeniilor fatimide, în special în Yemen și Asia Centrală.Daftary Farhad, Medieval Islamic Civilization an Encyclopedia, ed. Routledge, 2006, p. 405
Qarmații
Qarmații (qarāmiṭa - قرا مطة) fac parte dintr-o subsectă ismailită al căror nume este legat de fondatorul sectei, irakianul Hamdan Qarmat și care au ajuns să controleze zone extinse în Arabia și Bahrain.Guellouz Azzedine, Islamul, ed. Humanitas, 1996, p. 277 Misionarul fatimid 'Abdallāh găsește un prozelit foarte zelos în persoana lui Hamdan Quarmat, țăran irakian. În 890 întemeietorul sectei construiește lângă Kufa, Dar al-hijra „refugiul pentru imigranți”, care va deveni sediul noii mișcări. Numărul membrilor crește odată cu prozelitismul în rândul nabateenilor, țăranilor, meșteșugarilor și arabilor, ca o revoltă împotriva Califatului Abbasid. Organizația era o societate secretă cu un sistem comunitar. Comunitatea se susținea singură dintr-un fond creat prin contribuții, reprezentate de impozite. Întemeietorul a ajuns chiar să instituie sistemul comunitar al soțiilor și al proprietății.Hitti K. Philip, Istoria Arabilor, trad. Irina Vainovski-Mihai, ed. All, 2008, p. 282
Inițierea era necesară pentru a deveni membru, gradele de inițiere amintesc de treptele masoneriei: mai întâi „ascultător”, „ucenic” (mustajib); apoi „autorizat” (ma'zun); în continuare, „propovăduitor” (da'i) și în fine „mărturisitor” (hujja)Lammens Henri, Islamul: credințe și instituții, trad. Ioana Feodorov, ed. Corint, 2003, p.170
În teologie, qarmații au urmărit o educație religioasă metodică, adaptată tuturor confesiunilor, raselor și claselor, recurgând neîncetat la gnosticism. Au invocat sensul lăuntric (batin) al Coranului și-au arătat că ritualurile vizibile (zahir) ascunde același sens lăuntric, ajungând în final la o inițiere filozofică, capabilă să anuleze orice adevăr revelat.Lammens Henri, Islamul: credințe și instituții, trad. Ioana Feodorov, ed. Corint, 2003, p.169 Mișcarea qarmațiană a dezvoltat tendințe comuniste, revoluționare, sugerând un extremism al islamului politic. Astfel, considerau legitimă vărsarea de sânge inamic, chiar dacă era vorba de musulmani. Sub conducerea lui Sa'id al-Hasan al-Jannabi, fost misionar qarmațian, au reușit să întemeieze un stat independent (899) pe malul vestic al Golfului Persic, cu capitala la Al–Ahsa . Din capitală, declanșau raiduri sângeroase împotriva teritoriilor vecine, iar în 903 invadează Omanul. Fiul și succesorul său, Abu Tahrir Sulayman, culminează seria atrocităților în anul 930 prin cucerirea Meccăi și furtul Pietrei Negre. Cea mai sacră relicvă a islamului este returnată în 951 la Kaaba, din ordinul califului fatimid al-Mansur, sub pretextul: „Din poruncă am luat-o, la poruncă o dăm înapoi”.
Schisma din anul 1094
Ismailiții au suferit a doua schismă majoră în anul 1094. la decesul lui Al-Mustansir, al VIII-lea calif fatimid, succesiunea imamatului său a fost disputată de către cei doi fii: Nizar, moștenitorul desemnat inițial și Al-Musta'li, care a fost instalat în scaunul califal fatimid de către puternicul vizir, al-Afdal. Astfel, „misiunea” și comunitatea ismailită au fost divizate în două ramuri rivale, care vor fi cunoscute sub numele de nizarită și musta'ilită. Comunitățile din Cairo, Egipt, Yemen și vestul Indiei l-au recunoscut ca succesor pe al-Musta'li, în schimb, comunitatea din Persia și regiunile adiacente au recunoscut succesiunea de drept a lui Nizar, care s-a revoltat împotriva fratelui său dar a fost învins și ucis în 1095.
Nizariții
Nizariții sunt cea de-a treia subsectă a ismailismului șiit, care s-a dezvoltat din susținătorii lui Nizar. Acesta a fost executat într-o închisoare din Cairo iar la conducerea sectei sale a urmat misionarul Hasan-i Sabbah (1056-1124). Hassan era un conducător educat care și-a stabilit fortărețele pe vârfurile munților din Persia și Siria, principala fiind Alamut , din Munții Elburz, în apropierea Mării Caspice. A continuat lupta ismailiților împotriva abbsizilor suniți și s-a remarcat prin asasinarea lor. Atât Hassan cât și succesorii săi au susținut că nizariții au guvernat statul în numele imamilor ascunși.