Linia Curzon a fost o linie de demarcație propusă la sfârșitul Primului Război Mondial de către Consiliul Suprem Aliat între A doua Republică Poloneză și Rusia Bolșevică. Această linie trebuie să reprezinte baza de discuție pentru trasarea frontierei dintre cele două state. La sfârșitul primei conflagrații mondiale, a izbucnit Revoluția Rusă din 1917 iar Imperiul Rus s-a prăbușit. Teritoriile fostului imperiu au fost devastate de Războiul Civil Rus. Mai multe țari, printre acestea și Polonia, s-au folosit de această ocazie pentru ca să-și declare independența. Ostilitățile între polonezi și bolșevici au izbucnit în momentul în care trupele lor, înaintând din direcții opuse în operațiuni de cucerire a controlului asupra teritoriilor Ober Ost din mâinile trupelor germane în retragere, s-au întâlnit în orașul Mastî.
Consiliul Suprem Aliat a însărcinat „Comisia pentru Problemele Poloneze” să schițeze un set de recomandări cu privire la granițele răsăritene ale Poloniei. Aliații au formulat de mai multe ori în timpul războiului propuneri cu privire la trasarea granițelor, cea mai importantă fiind nota ministrului de externe britanic Lord Curzon of Kedleston trimisă guvernului sovietic. Taberele aflate în conflict au respins pe rând propunerile aliate atunci când situația militară le era favorabilă, iar notele Aliaților nu a jucat niciun rol în cadrul procesului de stabilire a graniței polono-sovietice în 1921. În schimb, Pacea de la Riga i-a asigurat Poloniei un câștig teritorial de aproximativ 13.500 km2 și o graniță situată 250 km mai la est față de propunerea lordului Curzon.
Linia Curzon se suprapunea cu aproximație pe granița stabilită între Regatul Prusiei și Imperiul Rus în 1797, după cea de-a treia împărțire a Poloniei, care era ultima graniță recunoscută de Regatul Unit. Linia Curzon urmărea în general o graniță etnică – regiunile de la vest de aceasta erau locuite de o majoritate absolută poloneză, în vreme ce regiunile din est erau locuite de ucraineni, belaruși, polonezi, evrei și lituanieni. Teritoriul ocupat în 1920 în nord-est, într-o regiune locuită în majoritate de lituanieni, a dus la apariția unui conflict mocnit între Polonia și Lituania.
Linia Curzon a avut două versiuni pentru zona de sud, A și B. Cele două versiuni difereau prin alocarea regiunii orașului Liov (Poloniei în cazul versiunii B).
Linia Curzon a fost un factor geopolitice în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, când Stalin a reușit să obțină recunoașterea ei drept graniță dintre Polonia și URSS. De-a lungul unei bune părți a războiului, până la Conferința de la Teheran, guvernul britanic nu a fost de acord ca viitoarea graniță estică a Poloniei să fie mutată spre vest pe Linia Curzon. Poziția lui Churchill s-a schimbat după victoria sovietică din Bătălia de la KurskRees, Laurence (2009). World War Two Behind Closed Doors, BBC Books, pp.122, 220. După ajungerea la un acord verbal în timpul Conferinței de la Teheran, confirmată mai apoi în timpul Conferinței de la Ialta, cei trei mari - Roosevelt, Churchill și Stalin - au emis o declarație oficială prin care recunoșteau Linia Curzon, cu o abatare de 5 până la 8 km, drept granița estică a Poloniei cu URSS. Când Churchill a propus ca Polonia să primească o parte a Galiției răsăritene, inclusiv orașul Liov (conform variantei B), Stalin s-a opus, afirmând că Uniunea Sovietică nu este dispusă să accepte o suprafață mai mică decât ceea pe care guvernul britanic fusese de acord în mai multe rânduri până atunci. Aranjamentele finale ale aliaților au implicat o anumită compensare teritorială pentru Polonia – incorporarea de către aceasta din urmă a unor regiuni care fuseseră controlate în perioada interbelică de Germania, așa-numitele Teritorii Recuperate. Astfel, în zilele noastre, granițele dintre Polonia, pe de-o parte, și Ucraina și Belarus, pe de altă parte, corespund cu oarecare aproximație Liniei Curzon.
Istoric La sfârșitul Primului Război Mondial, Aliații au fost de acord că reînființarea unui stat independent polonez trebuie realizată prin unirea teritoriilor care fuseseră parte ale fostelor imperii Rus, Austro-Ungar și German. Unul dintre cele 14 puncte ale Președintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, prevedea crearea unui stat polonez independent, care să includă teritoriile locuite în majoritate de polonezi, care să asigure un acces liber și sigur la mare. Articolul 87 al Tratatului de la Versailles stipula ca frontierele Poloniei să nu fie stabilite cu ocazia semnării acestui acord, ci să fie determinate ulterior de Principalele Puteri Aliate și Asociate. În conformitate cu aceste declarații, Consiliul Suprem Aliat a însărcinat Comisia pentru Afaceri Poloneze să determine frontierele răsăritene ale Poloniei delimitând regiunile în care polonezii erau majoritari. Comisia și-a expus recomandările pe 22 aprilie. Frontiera propusă de această comisie era apropiată de granița Poloniei Congresului din secolul al XIX-lea.
Consiliul Suprem Aliat a continuat să dezbată problema granițelor Poloniei pentru mai multe luni. Pe 8 decembrie, Consiliul a publicat o hartă și o descriere a frontierei și a anunțat că recunoaște Poloniei dreptul să organizeze administrația civilă în teritoriile fostului Imperiu Rus situate la vest de granița așa cum fusese stipulată în document. În același timp, declarația afirma că sus-numitul Consiliu nu încerca să aducă atingere prevederilor care trebuiau în viitor să definească frontierele estice ale Poloniei și că drepturile Poloniei asupra teritoriilor de la vest de linia numită mai înainte sunt recunoscute ca inalienabile. Anunțul nu a avut un efect imediat, deși Polonia a fost anunțată cu privire la punctul de vedere al Aliaților în august 1919, punct de vedere pe care Varșovia l-a ignorat de altfel.
Armata poloneză a început marșul spre vest, cucerind Kievul în mai 1920. După acest succes a urmat o contraofensivă sovietică puternică, care l-a obligat pe premierul polonez Władysław Grabski să ceară sprijinul Aliaților occidentali în iulie. Presiunile politice și militare i-au obligat pe polonezi să accepte retragerea la vest de linia stabilită de aliați în 1919 și un armistițiu în Galița. Pe 11 iulie 1920, George Curzon a semnat o telegramă destinată guvernului bolșevic prin care propunea încetarea focului de-a lungul unei linii care avea să primească numele ministrului britanic de externe.
Propunerile lui Curzon din iulie 1920 difereau de cele din decembrie 1919 prin două puncte semnificative. Nota din decembrie nu conținea nicio referință la Galiția, de vreme ce la acea vreme ea mai făcea încă parte din Imperiul Austro-Ungar și nu din cel Rus și nici la disputa polonezo-lituaniană asupra regiunii Vilnius, deoarece aceste frontiere erau demarcate la acele vremuri prin Linia Foch. Nota din iulie 1920 încerca să rezolve disputa polono-lituaniană prin menționarea unei linii de demarcație care se întindea de la Grodno la Vilnius (Wilno) și de acolo spre nord spre Daugavpils (Letonia). Tot acum a fost menționată și problema Galiției, unde erau discutate variantele Liniai A sau a Liniei B. Nota sublinia că este de preferat acceptarea Liniei A, care lăsa Liovul și regiunea înconjurătoare sub controlul bolșevicilor. Această linie nu corespundea liniei de încetare a focului în Galiția acceptată de Grabski și a devenit sursă de dispută.
Pe 17 iulie, sovieticii au respins nota, iar Gheorghi Cicerin, reprezentantul sovietelor, a justificat această poziție prin opoziția față de intereselor britanicilor față de semnarea unui tratat de pace care i-ar fi dezavantajat pe ruși. În același timp, demnitarul sovietic s-a arătat dispus să negocieze doar dacă Polonia cerea începerea tratativelor. În acele momente, sovieticii erau dispuși să acorde condiții mai bune polonezilor decât cele oferite celor din urmă de către ministrul CurzonE.H. Carr (1982). The Bolshevik Revolution 1917–1923 (A history of Soviet Russia), volume 3 , p.260, Greek edition , ekdoseis Ypodomi. În august, polonezii au obținut o victorie răsunătoare împotriva sovieticilor în fața porților Varșoviei, iar bolșevicii au fost obligați să se retragă. În timpul contraofensivei care a urmat, guvernul polonez a declarat nul acordul semnat de Grabski cu privire la linia de încetarea focului pe motiv că aliații occidentali nu au asigurat nici un fel de protecție. Sovieticii au acceptat în timpul negocierilor de la Riga din 1921 existența unei frontiere mult mai la est de Linia Curzon. Polonia primea controlul asupra unei mari părți a guberniei Vilna, inclusiv a orașului Wilno (Vilnius), a Galiției Răsăritene, inclusiv a orașului Liov, și a celei mai mari părți a regiunii Volânia. Regiunile acestea aveau o suprafață de aproape 135.000 km2, iar noua frontieră era plasată la o distanță medie de 250 km est de Linia Curzon. Noua frontieră a fost recunoscută în 1923 de către Liga Națiunilor și confirmată de o serie de acorduri bilaterale polono-sovietice. În teritoriile anexate au fost organizate mai multe voievodate - Wołyń, Polesie și Wilno.
Atitudinea față de extinderea teritoriului național poate fi un criteriu de împărțire a politicienilor polonezi în două categorii: a celor care apărau restaurarea statului polonez pe baza fostelor teritorii ocupate în apus, pe de o parte, și a celor care erau apărătorii renașterii statului pe baza fostelor teritorii ocupate în răsărit, pe de altă parte. Principalul reprezentant al primului curent de la începutul secolului al XX-lea a fost Roman Dmowski, un adept al mișcării panslaveRoman Dmowski: La question polonaise. Paris 1909, in French, translated from the Polish 1908 edition of Niemcy, Rosja a sprawa polska (Germany, Russia and the Polish Question, reprinted in 2010 by Nabu Press, U. S. A., ISBN 978-1-141-67057-4)., care era susținătorul definirii granițelor estice pe baza principiului etnografic și pe organizarea rezistenței împotriva unui inamic mai puternic decât Rusia, adică împotriva Germaniei. Cel mai important reprezentant al celui de-al doilea grup a fost Jozef Pilsudski, un socialist născut în gubernia Vilna, regiune anexată de Imperiul Rus în 1795 în timpul celei de-a treia împărțire a Poloniei. Din punct de vedere politic, el visa la restaurarea fostei uniuni polono-lituaniene și crearea unei mari coaliții a statelor amenințate de expansionismul rus (Międzymorze). Profitând de o serie de factori favorabili – prăbușirea Imperiului Rus după Revoluția Rusă din 1917, înfrângerea armatelor ruse de către cele ale Imperiului German și semnarea tratatului de la Brest-Litovsk, declanșarea Războiului Civil Rus – Pilsudski s-a folosit de forța militară într-o încercare de realizarea viziunilor sale politice și a implicat țara în Războiul Polono-Sovietic]].
Al Doilea Război Mondial Termenii pactului Molotov-Ribbentrop din august 1939 prevedeau împărțirea Poloniei de-a lungul liniei râurilor San, Vistula și Narew. Noua linie de demarcație era mult mai la vest decât Linia Curzon și oferea Uniunii Sovietice controlul asupra regiunilor Lublin și a celor din imediata vecinătate a Varoșoviei. În septembrie, după înfrângerea de către germani a polonezilor, URSS a anexat teritoriile de la est de Linia Curzon și în plus regiunile Białystok și Galiția Răsăriteană. Teritoriile de la est de această linie au fost incorporate în Belarusia și Ucraina Sovietice. Un mare număr de polonezi și evrei din aceste regiuni au fost deportați în zonele interioare ale Uniunii Sovietice. După declanșarea Operațiunii Barbarossa, aceste teritorii au trecut sub controlul Germaniei Naziste. În timpul ocupației naziste, aproape întreaga populație evreiască din regiune a fost deportată sau ucisă de către naziști.