PECO (acronim pentru petrol, comerțIleana Dan, „Inadvertențe...”, în Tribuna, anul 6, nr. 10, 8 martie 1962, p. 12) a fost întreprinderea de stat ce s-a ocupat de comercializarea carburanților, lubrifianților și altor produse petroliere pentru autovehicule, aeronave, nave și altele, prin intermediul stațiilor de alimentare și depozitelor avute, în perioada 1958–2006. Aceasta a ieșit în evidență ca fiind singura întreprindere în perioada comunistă și puțin timp după 1989 cu acest profil de activitate. De-a lungul timpului a cunoscut tranziția între Ministerul Industriei Petrolului și Chimiei, Compania Română de Petrol (CRP), Societatea Națională a Petrolului „Petrom” (SNP Petrom) și OMV Petrom, fiind contopită, alături de alte companii asemănătoare sau din subordine, în noua companie OMV Petrom Marketing în 2006.

Începând din 1994 a făcut obiectul discuțiilor Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională și Băncii Mondiale privind restructurările, raționalizările și investițiile în domeniul downstream, unde se propunea înlăturarea monopolului PECO prin mai multe variante, precum vânzarea de depozite și stații de alimentare către rafinăriile României, aducerea de investitori străini pentru construirea unor stații moderne sau privatizarea companiei-mamă Peco S.A. Ajutorul dat rafinăriilor se putea concretiza prin expansiunea unităților de procesare în zona de comerț prin asociații cu companii internaționale, preluarea de stații PECO, sau dezvoltarea unor rețele proprii de stații de către rafinării.

În perioada anilor 1990–2000, ca urmare a pătrunderii pe piața românească a companiilor locale și străine de distribuție, PECO a decăzut.

Istoric Context

În perioada interbelică, în România exista rețeaua de stațiuni de alimentare a societății Unirea, ce comercializa benzină albastră Ethyl, cu caracteristici anti-detonante și destinată automobilelor moderne cu motoare cu un raport de comprimare mare, precum și ulei LUBOIL.Dimineața, anul 32, nr. 10526, 16 aprilie 1936, p. 4

O altă rețea, O.S.I.N. a societății Distribuția din București, consta din 51 de stațiuni de alimentare în țară ce comercializau benzină OSIN, Fulger cu ethyl, uleiuri OSIN-OIL și VEGA. Mai existau produsele Crinul Alb, Trandafirul Alb, Petrosin (pentru pardosele și parchete) și ceară.România, anul 1, nr. 87, 27 august 1938, p. 11 În 1936 s-a anunțat colaborarea între Distribuția și subse­cretariatul de stat al aerului pentru construi­rea unor stațiuni de ali­mentare moderne cu benzină în dotarea aeroporturilor din țară, prima inaugurată fiind cea de la Băneasa și în stadiu de construire cele de pe aerodromurile civile din Arad, Balcic, Cernăuți, Ceta­tea Albă, Chișinău, Cluj, Constanța, Galați, Iași și Otopeni (București).„Alimentarea cu benzină a aeroporturilor”, în Zorile, anul 2, nr. 460, 12 august 1936, p. 3

Înainte de Al Doilea Război Mondial Distribuția avea 310 stațiuni, Unirea 75, Constantin Jordan, „The Romanian oil industry”, Mid-European Studies Center of the Free Europe Comittee, Inc., New York University Press, 1955, p. 269 Creditul Minier 14, Prahova 10, Vacuum Oil Co. 9 iar alții 32 de stațiuni, în total existând 450 de stațiuni în România. Constantin Jordan, „The Romanian oil industry”, Mid-European Studies Center of the Free Europe Comittee, Inc., New York University Press, 1955, p. 270

În 1947, principala companie de comercializare a produselor petroliere în țară a fost Distribuția, sub care se aflau grupate companiile petroliere importante: Astra Română, Româno-Americană și Steaua Română, toate în dublă calitate de acționari și furnizori; și Concordia și Columbia, în calitate de furnizori. Produsele erau vândute pe bază de comision, unde Distribuția acoperea între 70 și 80 % din necesarul de produse petroliere pe piața internă, restul fiind acoperit de Creditul Minier, Prahova și alții.

Înființare În 22 aprilie 1958 s-a anunțat public reamenajarea stațiunilor de desfacere a produselor petroliere, sub Direcția generală a desfacerii din cadrul Ministerului Industriei Petrolului și Chimiei (condus în respectiva perioadă de Mihail FlorescuStelian Neagoe, „Istoria guvernelor României: de la începuturi–1859 până în zilele noastre–1995”, Editura Machiavelli, București, 1995, p. 178). În acest fel a apărut marca PECO (acronim explicat ca petrol, comerț), prima stațiune inaugurată fiind cea din Piața Romană din București. Ulterior se avea în vedere în perioada următoare reamenajarea și reutilarea celorlalte stațiuni de pe arterele principale ale Capitalei, capitalelor de regiuni și de pe șoselele naționale cu trafic internațional, precum și dotarea unor astfel de amplasamente cu ateliere de spălat și gresat și punerea în vânzare a unor noi tipuri de benzine.***„Reamenajarea stațiunilor de desfacere a produselor petrolifere”, în Romînia Liberă, anul 16, nr. 4210, 22 aprilie 1958, p. 3

Dezvoltare Între 1960 și 1964 au fost construite în țară peste 30 de stațiuni de alimentare PECO, iar unitățile existente au fost dotate cu circa 300 de pompe electrice automate.Agerpres, „Alte stațiuni de alimentare pentru autovehicule”, în Romînia Liberă, anul 22, nr. 6046, 25 martie 1964, p. 1

În 1964, în contextul dezvoltării turismului, cu intensificarea circulației pe dru­muri, s-a adus ne­cesitatea măririi numărului stațiilor de alimentare. Astfel, orga­nele de resort din Ministerul In­dustriei Petrolului și Chimiei, în colaborare cu Oficiul Național de Turism „Carpați” (ONT) și cu organele locale, au stabilit o am­plasare a noilor stații pentru a deservi posesorii de autoturis­me sau motorete.S. Mircescu, „Pentru automobiliști și motocicliști. Noi stații de alimentare „Peco” înființate pe trasee turis­tice și în diferite localități”, în Romînia Liberă, anul 22, nr. 6213, 7 octombrie 1964, p. 3

La nivelul lunii ianuarie 1964 în București existau peste 50 de stațiuni, numărul acestora crescând în paralel cu dezvoltarea parcului auto. În același an a început comercializarea anumitor piese accesorii pentru autovehicule.Scînteia, anul 33, nr. 6139, 17 ianuarie 1964, p. 1 În martie 1964 se inaugurase stațiunea de alimentare din Bârlad iar până la sfârșitul lunii august se avea în vedere inaugurarea altora 13 la Brăila, Bicaz, Onești, Vatra Dornei, Târgu Jiu, Horezu (nemenționat dacă a fost concretizată), Câmpina, București, Victoria, Sibiu, Oradea (spre punctul de frontieră Borș), Târgu Secuiesc, Hunedoara, Turnu Măgurele. Acestea au fost construite din panouri prefabricate din metal, sticlă și masă plastică, mobilier din masă plastică, iar cele din Câmpina, Brăila și Onești au fost prevăzute cu compartimente pentru vânzarea de ziare, reviste și articole de artizanat, iar stațiunea din Vic­­toria cu un punct comercial mai dezvoltat. miniatura|Reclamă a societății Unirea din 1936, una dintre rețelele de stațiuni peste care s-a dezvoltat PECO Tot la aceste stațiuni capaci­tățile de depozitare și livrare a pro­duselor au fost dimensionate cerințelor automobiliștilor locali și ale turiștilor din exterior, au fost montate pompe noi cu capacitate mai mare de debitare, care înregistrau cantitatea produsului debi­tat și suma de plată, iar la unele s-au montat pompe de amestec pentru autoturismele cu motoare în doi­ timpi și motocicletele care foloseau benzina în amestec. S-au mai introdus pe piață uleiuri pentru posesorii de autoturisme Fiat, uleiuri în alte ambalaje în stațiunile aflate pe artere principale, piese auto-moto și un pliant al stațiunilor de alimentare și traseelor din țară.

Pentru anul 1965 s-a prevăzut con­struirea de stațiuni la București, Hârșova, Tulcea, Ba­cău, Mediaș, Hațeg, Sighișoara, Si­biu, Timișoara, Cluj, Dej, Ca­ransebeș, Petroșani, Reșița, Stamo­­ra Moravița, Craiova, Slatina și Plo­iești. Începând din 1 aprilie 1965, toate stațiunile din țară au început să pună în vânzare doar sortimente de benzină cu cifre octanice realizate după metoda ResearchAgerpres, „În stațiile PECO”, în Scînteia, anul 34, nr. 6562, 18 martie 1965, p. 1 Octane Number (RON), folosită și în alte țări. În acest fel, noile denumiri ale benzinelor au fost stabilite ca: Normală, cu cifră octanică 75 R, Regular, cu 90 R și Premium cu 98 R.

În 1971, benzinele pentru automobile se fabricau la rafinăriile: Brazi, Câmpina, Dărmănești, Ploiești, Ploiești-Nord, Pitești, Teleajen și Uzina de petrol din cadrul Grupului industrial petrochimic Borzești.„Catalog de produse petroliere 1971”, PECO București, 1971, f.p.

În 1972 se comercializau benzinele în totalitate aditivate cu tetraetilplumb: Premium C.O./R (Cifră Octanică/ResearchN. Ioanesi (ing.), „În legătură cu revizuirea STAS 176-53 «Benzine pentru automobile»”, în Standardizarea, anul 14, nr. 10, octombrie 1962, pp. 523-524) 98 E pentru motoarele auto moderne cu turație și raport de comprimare ridicate (de tip Fiat, Ford, Volkswagen, Renault și altele), Regular C.O./R 90 pentru motoarele auto cu turație și raport de comprimare mijlocie (de tip Volga, Skoda, , Trabant și altele) și Normal C.O./R 75. pentru motoarele auto cu turație și raport de comprimare scăzut (de tip Moskvici și autocamioane). Motorina era comercializată în două variante, de vară și de iarnă. În materie de lubrifianți pentru motoare și cutii de viteze și diferențiale, PECO comercializa mărcile proprii SR. 211 vară, SR. 211 iarnă, M-20 W/40 Extra, M-10 W/30 Extra și 80EP2 și 90EP2, echivalentele Shell, Mobil, , BP Energol, , Esso și cele din URSS.Broșură PECO, Editura Ministerului Industriei Chimice (MICh) – Întreprinderea de Prezentare Ambalaje Chimice (IPAC), Secția Propagandă, București, 1972

În 1979 a fost emis Decretul nr. 277 din 25 iulie „privind unele măsuri pentru raționalizarea consumului de carburanți și gospodărirea economicoasă a parcului de autovehicule”, unde printre măsurile luate au fost: reducerea parcului auto al instituțiilor de stat și cele de transport de tip Taxi, stabilirea de cote de combustibil pentru categoria celor de stat, obștești și cele particulare, înlocuirea tuturor autoturismelor pe benzină cu consum mai mare de 11 litri la 100 km, interzicerea circulației autovehiculelor de stat sau proprietate obștească la sfârșit de săptămână, circulația alternativă în zilele de duminică și celelalte nelucrătoare a autovehiculelor proprietate personală în raport cu numărul de înmatriculare – cu soț sau fără soț, limitarea de distanțe parcurse de anumite categorii, stabilirea prețurilor la benzina C.O./R 96–98 de 7,50 lei/litru, benzina C.O./R 88–90 de 6,80 lei/litru și motorina auto de 4,00 lei/litru, cu modificări și la combustibilii lichizi, uleiuri minerale, benzină extracție, parchetin și gaze lichefiate; stabilirea prețurilor în valută în dolari SUA pentru benzina C.O./R 96–98 de 0,70 dolari/litru, benzina C.O./R 88–90 de 0,65 dolari/litru, benzina C.O./R 75 de 0,55 dolari/litru și motorina auto de 0,55 dolari/litru, și altele.

Potrivit unui raport al Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii din 1980, în România exista benzină premium (cu cifră octanică de 98) și obișnuită (cu cifră octanică de 91), dar că era de recomandat folosirea celei premium din cauza impurităților care reduc calitatea celei de 91. Benzina premium costa 7,50 lei per litru sau aproximativ 2,39 dolari per galon. Uleiurile de motor românești nu erau recomandate decât în situații de urgență și că benzinăriile erau numeroase în majoritatea regiunilor, fiind menționate ca PECO. United States. Department of State, „Romania. Post Report”, Washington, D.C., 1980, p. 4