Psihopatie

A nu se confunda cu psihoza, psihopatologia.

Psihopatia sau personalitatea psihopatică este un construct psihologic utilizat pentru a descrie un set de trăsături de personalitate caracterizate prin afectivitate superficială, empatie redusă, diminuarea sentimentului de vinovăție sau remușcare, precum și printr-un stil interpersonal manipulator și orientat instrumental. Termenul este utilizat în special în literatura de psihopatologie, psihologie clinică și medico-legală și nu reprezintă un diagnostic clinic distinct în principalele sisteme internaționale de clasificare a tulburărilor mintale (DSM-5-TR și ).Hare, R. D. (2003). Manual for the Revised Psychopathy Checklist (PCL-R), 2nd ed.. Toronto: Multi-Health Systems.American Psychiatric Association. (2022). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-5-TR). Washington, DC: APA.

În literatura clinică, psihopatia este conceptualizată ca o dimensiune continuă a personalității, cu grade variabile de manifestare în populația generală (prevalență estimată între 0,5-1% conform criteriilor PCL-R, și circa 1-4% pentru trăsături psihopatice semnificative).Patrick, C. J. (Ed.). (2018). Handbook of Psychopathy (2nd ed.). New York: Guilford Press.Nefzi, A., et al. (2023). "Prevalence of psychopathic traits in the general population: A systematic review." Journal of Abnormal Psychology, 132(4), 345-362. Aceasta este asociată frecvent, dar nu identic, cu (ASPD), cele două concepte prezentând suprapuneri parțiale: majoritatea persoanelor cu trăsături psihopatice îndeplinesc criteriile pentru ASPD, însă doar o minoritate (15-30%) dintre cei cu ASPD îndeplinesc criteriile pentru psihopatie conform PCL-R.Hare, R. D. (2016). "Psychopathy, the PCL-R, and criminal justice: Some new findings and current issues." Legal and Criminological Psychology, 21(1), 1-19.

, psiholog canadian cunoscut pentru dezvoltarea PCL-R (Psychopathy Checklist-Revised), descrie psihopatia ca un tipar de trăsături care include tendința de a seduce, manipula și exploata interpersonal, în absența empatiei afective și a constrângerilor morale interne. Această descriere este utilizată în principal ca definiție operațională în contexte de evaluare psihologică și medico-legală, PCL-R fiind considerat standardul de aur pentru evaluarea psihopatiei în populații clinice și infracționale.Garrido, Vicente. Psihopatia. Spectrul răului. București: Editura Litera, 2022.Cooke, D. J., & Michie, C. (2001). "Refining the construct of psychopathy: Towards a hierarchical model." Psychological Assessment, 13(2), 171-188.

Deși persoanele cu trăsături psihopatice pot prezenta un risc crescut pentru comportamente antisociale, majoritatea nu comit infracțiuni violente și pot funcționa aparent adaptativ în contexte sociale și profesionale (inclusiv poziții de conducere unde trăsături precum curajul, rezistența la stres și luarea rapidă a deciziilor pot fi avantaje). Relația dintre psihopatie și criminalitate este una statistică, nu deterministă, fiind influențată de factori sociali, educaționali, de mediu și situaționali.Babiak, P., & Hare, R. D. (2006). Snakes in Suits: When Psychopaths Go to Work. New York: Harper Business.

Istorie

Cuvântul psihopatie provine din alăturarea termenilor din greaca veche psyche () – „suflet” – și pathos () – „suferință, trăire, afect”. Prima utilizare documentată datează din 1847, în Germania, sub forma psychopatisch.

Inițial, termenul psihopatic a fost utilizat pentru a descrie o gamă foarte largă de comportamente disfuncționale sau antisociale și deviații mentale ori sexuale, incluzând la acea vreme și homosexualitatea. În mod frecvent, termenul implica presupunerea unei origini „constituționale” sau genetice. Aceste descrieri timpurii, eterogene și imprecise, au contribuit la controversele moderne privind definirea psihopatiei.

Termenul psihopatie a fost popularizat începând cu 1891 în Germania prin conceptul de „inferioritate psihopatică” (), introdus de . Acesta a utilizat termenul pentru a descrie disfuncții cronice de comportament și caracter în absența unei boli psihice evidente sau a unei dizabilități intelectuale. Concepția sa a influențat ulterior dezvoltarea noțiunii moderne de tulburare de personalitate.

Unele dicționare medicale continuă să definească psihopatia atât într-un sens larg, cât și într-unul restrâns, precum MedlinePlus al Biblioteca Națională de Medicină din Statele Unite ale Americii. În schimb, definește termenul „psihopat” exclusiv ca o denumire istorică pentru o persoană cu tulburare de personalitate antisocială. În mass-media, termenul psihopat este utilizat frecvent pentru a desemna orice infractor ale cărui fapte sunt considerate deosebit de șocante, însă acest uz nu reflectă sensul său psihiatric original sau actual.

Termenul psihoză a fost, de asemenea, utilizat în Germania începând cu 1841, inițial într-un sens foarte general. Sufixul -oză (-ωσις) indica o „stare anormală”. Ulterior, termenul psihotic a ajuns să desemneze tulburări psihice severe, caracterizate prin halucinații, delir sau o pierdere marcată a contactului cu realitatea.

Sociopatie

Termenul sociopatie a fost introdus probabil în 1909 în Germania de către psihiatrul biologic și, ulterior, în 1930 în Statele Unite de psihologul educațional , ca alternativă la conceptul de psihopatie. Acesta a fost utilizat pentru a sublinia faptul că trăsătura definitorie ar fi încălcarea normelor sociale sau comportamentul antisocial, cu o posibilă origine socială sau biologică.

Termenii sociopatie și psihopatie au fost utilizați istoric interschimbabil în legătură cu , însă această practică este considerată depășită în medicina și psihiatria contemporană. Cu toate acestea, psihopatia rămâne un construct foarte utilizat în literatura psihologică de cercetare.

În uzul contemporan, termenii sunt folosiți cu sensuri variabile. a afirmat că, deși sociopatie și psihopatie sunt adesea utilizate interschimbabil, termenul sociopatie este uneori preferat deoarece reduce confuzia cu psihoza. În alte contexte, diferența dintre cei doi termeni reflectă opiniile autorilor privind originea trăsăturilor: sociopatie este asociată mai frecvent cu factori sociali și de mediu timpuriu, iar psihopatie cu factori biologici, genetici și psihologici, în combinație cu mediul.

Hare propune, de asemenea, o distincție conceptuală proprie: psihopatia ar implica absența empatiei și a moralității, în timp ce sociopatia ar reflecta în principal o deviere de la normele sociale privind binele și răul.

Secolul al XX-lea

O figură centrală în formarea conceptualizării moderne a psihopatiei în Statele Unite a fost psihiatrul american . În monografia sa clasică (1941), Cleckley a descris psihopatia pe baza unor studii de caz realizate într-un spital al din statul Georgia. Metafora „măștii” descrie aparența de normalitate, farmec și adaptare socială, care maschează o patologie profundă evidențiată prin comportamentele individului de-a lungul timpului. Cleckley a formulat șaisprezece criterii descriptive pentru psihopatie.

Psihiatrul scoțian a avut, de asemenea, o influență importantă în Europa, contribuind la restrângerea și clarificarea diagnosticului începând cu 1939.

Categoria diagnostică de „personalitate sociopatică” a fost inclusă în primele ediții ale DSM, prezentând asemănări semnificative cu concepția lui Cleckley. În 1980, odată cu redenumirea în , o parte dintre presupunerile referitoare la structura de personalitate au fost eliminate.

În același an, psihologul canadian a introdus o metodă alternativă de evaluare, (PCL), bazată în mare parte pe criteriile lui Cleckley. Instrumentul a fost revizuit ulterior sub forma PCL-R și reprezintă în prezent cel mai utilizat instrument de evaluare a psihopatiei în cercetare și practică medico-legală. Există și mai multe instrumente de tip auto-raportare, dintre care PPI este frecvent utilizat în cercetarea contemporană pe populații adulte.

Unele figuri istorice au fost diagnosticate retrospectiv, în mod speculativ, ca psihopați. Un exemplu notoriu este raportul elaborat în 1943 pentru , publicat ulterior în 1972, în care Walter C. Langer sugera că Adolf Hitler ar fi fost probabil psihopat. Alți autori au contestat această concluzie; psihologul criminalist argumentează că acțiunile lui Hitler nu justifică un diagnostic de psihopatie, întrucât acesta nu a prezentat constant trăsături precum egocentrism extrem, lipsă totală de empatie sau incapacitate de a învăța din greșeli.

Analiza generală a psihopatiei

Trăsături generale descrise în literatura de specialitate

În literatura de psihopatologie, psihopatia este descrisă ca un construct dimensional, caracterizat printr-un set de trăsături afective, interpersonale și comportamentale, și nu ca un diagnostic clinic distinct în sistemele DSM-5-TR și .Hare, R. D. (2003). Manual for the Revised Psychopathy Checklist (PCL-R), 2nd ed.. Toronto: Multi-Health Systems.Cooke, D. J., Michie, C., & Skeem, J. L. (2007). "Understanding the structure of the Psychopathy Checklist–Revised: An exploratory investigation of heterogeneity." British Journal of Psychiatry, 190(S49), s39–s50.

Modelul clasic al PCL-R (Hare, 2003) organizează trăsăturile psihopatice în patru factori principali: Factorul 1 – Interpersonal/afectiv: volubilitate (șarm superficial), grandiozitate, minciună patologică, manipulare, lipsa remușcării, afect superficial, lipsa empatiei, lipsa vinovăției; Factorul 2 – Stil de viață antisocial: nevoie de stimulare, stil de viață parazitar, lipsa planificării pe termen lung, impulsivitate, control comportamental deficitar, probleme comportamentale timpurii, încălcarea condițiilor de eliberare; Factorul 3 – Antisocialitate juvenilă: relații multiple de scurtă durată, antecedente infracționale juvenile; Factorul 4 – Antisocialitate adultă: încălcări ale normelor sociale și legale în perioada adultă.Hare, R. D., & Neumann, C. S. (2008). "Psychopathy as a clinical and empirical construct." Annual Review of Clinical Psychology, 4, 217–246.

Printre trăsăturile frecvent asociate psihopatiei se numără: afectivitate superficială și empatie redusă; lipsa sau diminuarea sentimentelor de vinovăție și remușcare; impulsivitatea și dificultățile în planificarea pe termen lung; tendința de a încălca norme sociale și reguli stabilite; comportamente de manipulare interpersonală; șarm superficial și prezentare de sine adaptativă; asumarea redusă a responsabilității pentru propriile acțiuni.Patrick, C. J. (Ed.). (2018). Handbook of Psychopathy (2nd ed.). New York: Guilford Press.

Aceste trăsături pot varia semnificativ ca intensitate și expresie, iar prezența lor nu implică în mod necesar comportamente infracționale sau violente.

Relația dintre psihopatie și comportamentul antisocial

Studiile indică o asociere statistică între niveluri ridicate ale trăsăturilor psihopatice și comportamente antisociale, inclusiv încălcarea repetată a normelor legale sau sociale. Totuși, majoritatea persoanelor cu trăsături psihopatice nu sunt infractori și funcționează în cadrul societății, uneori în poziții profesionale stabile, unde trăsături precum rezistența la stres, luarea rapidă a deciziilor și carisma superficială pot constitui avantaje competitive.Babiak, P., & Hare, R. D. (2006). Snakes in Suits: When Psychopaths Go to Work. New York: Harper Business.Babiak, P., Neumann, C. S., & Hare, R. D. (2010). "Corporate psychopathy: Talking the walk." Behavioral Sciences & the Law, 28(2), 174–193.