Ghazalul sau poezia de dragoste (ar. ﻏﺯﻞ, ghazal) din perioada omeiadă reprezintă prima manifestare în literatura arabă a temei iubirii. În Istoria arabilor, Philip Hitti subliniază că: „Deși mulți barzi preislamici compuneau pentru odele lor (qaṣīda) un preludiu erotic (nasīb), niciunul nu crease doar poezia de dragoste (ġazal). Lirica arabă se naște din acest preludiu erotic al vechii qaṣīda, sub influența cântăreților persani și a textelor lor”Hitti, 2008: 163.
Orientul-despre iubire
Iubirea apare descrisă în literatura arabo-islamică atât ca un sentiment sacru, în accepțiunea iubirii divine, cât și un sentiment profan, marcat de iubirea din sânul comunității. Deși înțelesurile conceptului sunt numeroase, toate sunt propovăduite ca având drept obiectiv dobândirea Vieții de Apoi. Fiecare sentiment trebuie să fie plămădit din inimă și să dea naștere la rându-i unei bunăvoințe din care să emane lumina, rezultat al cunoașterii celuilalt. Astfel paradigmele cu privire la acest concept diferă, de remarcat fiind aspectul elin al triplicității acestui sentiment: eros-latura fizică, agape- latura divină și filia-latura filială. În lucrarea Studii despre iubire, José Ortega y Gasset José Ortega y Gasset, Studii despre iubire, Editura Humanitas, București realizează o scurtă prezentare a ceea ce s-ar putea numi istoria iubirii amintind că: ,,Lumea antică [Grecia antică] s-a orientat mai întâi după cea a lui Platon, apoi dupa doctrina stoică. Evul Mediul a învățat-o pe cea a Sfântului Toma și a arabilor, veacul al XVII-lea a studiat cu fervoare teoria pasiunilor a lui Descartes și Spinoza”[José Ortega y Gasset, Studii despre iubire, Editura Humanitas, București]José Ortega y Gasset, Studii despre iubire, Editura Humanitas, București, p. 9 Se constată, așadar, că puterea gândului este transmisă de-a lungul secolelor, însă esența lucrurilor își păstrează claritatea și originalitatea în funcție de perspectivele vremii. Ceea ce naște iubirea este tocmai ceea ce Laurențiu Magnificul numea ,,un appetito di bellezza’’José Ortega y Gasset, Studii despre iubire, Editura Humanitas, București, p.10 . Regăsim, prin urmare cauza primă care stârnește evoluția, cristalizarea iubirii și separarea îndrăgostiților de realitate, ceea ce Gasset numește „ideea dizlocării iubitei de realitate” totul concluzionându-se cu contopirea cu Marele Tot, așa cum Blaga definea întregul universal. În final se ajunge la dihotomia ratio cognoscendi - ratio essendi dominate de capacitatea cauzatoare. Ioana Feodorov vorbește despre gradația iubirii care are la bază criteriul temporal și intensitatea. Astfel ḥubb este iubirea permisă, iar ʻišq este iubirea inadmisibilă, în timp ce šaġaf va fi ultimul stadiu de intensitate Ioana Feodorov, „Is love gradable?”în Romano Arabica, Nr. 2/2002, p.52. Considerăm astfel pertinentă interogația retorică ce constituie titlul acestui articol, și nu doar niște ,,speculații filologice” așa cum amintește Muḥammad Kāmil ḤasanAcesta „ne asigură că aceste deosebiri de nuanțe între sinonime aparente sunt fructul speculației filologilor și se datorează consemnării târzii a lexicului în dicționare, care, în zelul lor de a aduna totul, pun la un loc cuvinte aparținând unor momente diferite sau char invenții ale beduinilor informatori. […] a vorbi despre,, gradele amorului” (darağāt al-ḥubb) exprimate în ḥubb, ‘ishq, hiyām, tadalūh, walah, diferențiate după cum se ating sau nu membranele inimii („de unde or fi știind, se întreba Muḥammad Kāmil Ḥassan, când atinge dragostea mebranele inimii ?”), consituie o culme de prost gust și nu o dovadă de bogăție a limbii” ( Nadia Anghelescu, Limbaj și cultură în civilizația arabă, p.117). . În apărarea sa ar veni mulți alți cercetători care susțin că beduinii nu au putut cunoaște iubirea pură întrucât în urma analizei poeziilor, numărul de versuri dedicate mai multor iubite era semnificativ în viața unui poet, ceea ce nu constituia întocmai argumentul unei iubiri sincere. Cât despre iubirea în poezie, aceasta este din punctul de vedere al lui Gāḥiẓ , de dată recentă, iar primul care ar fi cultivat-o ar fi fost ’Imrū’ al-Qays. Înainte de acesta cu multă vreme însă, au scris Democrit, Aristotel, învățătorul său Platon, și alții . Poemul arab începe cu plânsul pe urmele tribului iubitei ce a părăsit zona de campare, ceea ce poartă denumirea de al-bukā’ ‘ala-l-’atlāl. Prin urmare, fundamentul poeziei evocă comportamentul literar arab și în același timp comportamentul uman, marcat de nostalgia trecutului. Poetul se refugiază în amintirea zilelor fericite alături de iubita sa, moment ce va constitui un veritabil laitmotiv în literatura arabă de dragoste. Așadar, așa cum și în textul homeric transpare iubirea de viață, de natură, de oameni, de plăcerea elementelor caracteristice existenței, specificitatea textului spațiului oriental derivă din tentația semitică, așa cum este redat și în Cântarea Cântărilor. În textul biblic, pentru a contura tabloul iubitei, iubitul va folosi întotdeauna imagini din mediul natural, din mediul în care trăiește, un mediu proxim care îi oferă în același timp substanța fizică și cea spirituală. Aceasta, poate fi o caracteristică semitică ce se regăsește de exemplu la cele două personaje din poem: EL si Ea, Solomon și Sulamita, Regele și Prințesa, care străbat întregul poem ,,în ipostaze dintre cele mai disparate, într-o uluitoare și dulce alternanță de dorință, căutare, ivire, dispariție, strigăt, șoaptă, apropiere, îmbrățișare, amețeală, fericire și extaz” Este vorba de o lucrare a cărei includere în Vechiul Testament nu se cunoaște, dar care a fost acceptată în egală măsură de creștini și de evrei ca fiind un text inspirat.(***Poezia Vechiului Testament, versiune revizuită după Septuaginta, redactată și comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române București, 2000, p.483). Astfel apare metafora florii viței de vie ca reprezentare pentru neprihănirea Miresei. Autorul, Solomon, e atestat încă din primul vers al Cântarea Cântărilor “Cântarea Cântărilor care este a lui Solomon” . Alte metafore grăitoare se regăsesc în versurile: „Ce mândră ți-i bărbia, precum a turturelei(…)/ grumazul tău, șirag de nestemate(…),/în casa noastră grinzile-s de cedru/și podu-n căpriori de chiparos(…)/Precum e crinul între spini, așa-i iubita mea printre cadâne/Iubitul meu e-asemeni căprioarei/un pui de cerb pe muntele Betel./Iubitul meu răspunde și îmi zice:/Ridică-te, iubita mea, și vino, frumoasa mea, tu, porumbița mea!/Porumba mea ascunsă în cuta stâncii, Tu, pui de cerb al munților rotunzi!”.
Cu timpul, viziunea asupra iubirii din spațiul oriental, se va oglindi în cel occidental Așa cum remarca și Nadia Anghelescu în incipitul revistei Romano-Arabica, nr.2, tema iubirii, a cărei surse e reprezentată de lumea beduină, a luat calea spațiului european prin intermediul Spaniei, cu toate acestea: „proza este chemata să slujească gândirea, iar poezia sentimentul”.
Termeni asociați iubirii în lucrările arabe clasice și simbolistica inimii
În limba arabă literară, sinonimele cele mai cunoscute ale cuvântului ḥubb sunt ’Ilf sau al-’ulfa, care trimite la ideea de intimitate cu persoana iubită, unul dintre primele stadii ale iubirii. Ibn Ḥazm (994-1064) a intitulat faimoasa lucrare despre dragoste și îndrăgostiți : Tawq al-ḥamāma fil-’ulfa wal-’ullāf.Ibn Ḥazm al-Andalusī.Colierul porumbiței.Tratat despre dragoste și îndrăgostiți.Ediție îngrijită de Grete Tartler. Traducere din arabă, studiu introductiv, note și comentarii, indice explicativ de Grete Tartler, Editura Humanitas, București, 2012 Un alt termen recurent este acela de al-huyam, care semnifică faptul de a îți pierde punctele de reper, mai ales grație deliciului provocat de iubire, ceea ce a dat haīm, nebun de iubire. Pe de altă parte sababa este iubirea intensă acompaniată de o puternică dorință. ʻišq, este dorința, de unde ‘ašīqa, verbul ce arată cum iubitul, ‘achīq se îndrăgostește. Un alt termen care descrie una dintre trăirile aferente acestui sentiment este hawa, pasiunea, atașamentul, starea de a fi romantic. Al-wağd, este iubirea urmată de tristețe, iar al-hannāna desemnează tandrețea. Al-law’ā este: consumarea iubirii, în timp ce al-ğunūn este nebunia determinată de dragoste, inima al cărei unic ghid este pasiunea. Altă noțiunea definitoare este al-wadd : afecțiunea, tandrețea, ceea ce a dat naștere la mawadda, afecțiunea în general. Ultimii doi termeni ar fi avut la origine divinitatea preislamică: Al-wadd, personificarea iubirii. Totodată amintim și dihotomia al-ḥubb, iubirea completă- ġarām, iubirea sentimental. Pentru aceste gradații ale iubirii așa cum le numeam mai sus, am consultat lucrări care merită menționate și cercetate în profunzime, căci sunt adevărate monumente de literatură, precum: Diwan al-‘Ašīqīn( Divanul îndrăgostiților) de Mohamed ben Ziad ben al-‘Arabi (m. 845), Kitāb az-zarf wa z-zurafā’(Cartea rafinamentului și a rafinaților) a lui Ibn Isḥaq al- Wašša (m. 936), Kitāb al-’AġānīCea mai important lucrare a lui Abū al-Faraǧ al-IṣbahānīAbū al-Faraǧ al-Iṣbahānī.este arab quraișit, mai precis face parte din ramura marwānidă a ’ummayazilor. Cu toate acestea, el era șiʻit.. Și-a părăsit orașul natal pentru a merge la Bagdad, unde a studiat fiqh, genealogie și istoriografie, dar și medicină, astrologie, muzică, devenind astfel un exemplu a ceea ce însemna veritabilul ’adīb. Protejat de buizi, și mai ales de ministrul al-Muḥallabī și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la Bagdad. A găsit de asemenea spijin la Alep, la curtea prințului ḥamdanit, Sayf al-Dawla. A murit la Bagdad, în 967</ref>. Autorul a cules cântece și poezii, la ordinal califului Ḥārun ar-Rašīd. Cartea dă de asemenea detalii despre cele mai vechi triburi arabe, despre ’ayyām al-ʻarab, despre viața lor social, viața de curte a ’ummayazilor, despre societatea califilor ʻabbasizi. Cu alte cuvinte cartea cuprinde civilizația și cultura araba din Epoca Ignoranței și până în secolul III al Hegirei.</ref> de Abū al-Faraǧ al-Iṣbahānī.este arab quraișit, mai precis face parte din ramura marwānidă a ’ummayazilor. Cu toate acestea, el era șiʻit.. Și-a părăsit orașul natal pentru a merge la Bagdad, unde a studiat fiqh, genealogie și istoriografie, dar și medicină, astrologie, muzică, devenind astfel un exemplu a ceea ce însemna veritabilul ’adīb. Protejat de buizi, și mai ales de ministrul al-Muḥallabī și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la Bagdad. A găsit de asemenea spijin la Alep, la curtea prințului ḥamd nit, SAyf al-Dawla. A murit la Bagdad, în 967 Abū al-Faraǧ al-Iṣbahānī (897-967): istoric, literat si poet arab. Cele mai importante studii legate de iubire sunt însă: Tawq al-ḥamāma fil-ulfa wal-wullāf (Colierul porumbiței) de Ibn Ḥazm (994-1064), Tratatul de iubire a lui ’Ibn ‘Arabi (1165-1240 sau 1241), Rušd al-labīb ( Ghidul celui treaz) d’Ibn Foulaīta (m. 1330 sau 1331), ar-Rawḏ al-‘Atir fi-nuzhati al-ḫatīr (Gradina parfumată) a lui Cheiḫ al-Nafzāwi (sec XI), Risala al-Qiyân (Epistola sclavelor cântărețe) de Al-Ğaḥīẓ (780 -869). Este demn de menționat faptul că iubirea este un sentiment aflat în strânsă legătură cu organul inimii. În tradiția islamică, inima (qalb) reprezintă nu organul afectivității, ci pe acela al contemplării și al vieții spiritualeChevalier Gheerbrant, Jean Chevalier, Dicționar de simboluri, Editura Artemis, București, p.153. Inima reflectă spiritul, căci în psihologia musulmană inima sugerează gândurile cele mai ascunse, cele mai secrete, cele mai autentice, baza însăși a naturii intelectuale a omului”. Totul concură către o cunoaștere de sine, determinată de o osmoză între suflet (pshyché) și spirit (anima).
Iubirea în Coran