50px|miniatura|dreapta|Blazonul dinastiei
300px|miniatura|dreapta|Teritoriile pe care le controlau Jagiellonii Dinastia Jagiellonă (în , în , în , în , (în ), a fost o dinastie regală provenind din Lituania, Casa Gediminas, care a domnit în Europa Centrală (în prezent Lituania, Belarus, Polonia, Ucraina, Letonia, Estonia, părți din Rusia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Croația) între secolele al XIV-lea și XVI-lea.
Membrii dinastiei au fost Marii Duci de Lituania (1377-1386 și 1430-1572), Regi al Poloniei (1386-1572), Regi al Ungariei (1440-1444 și 1490-1526), și Regi al Boemiei (1471-1526).
Uniune dinastică între Polonia și Lituania (transformată într-o uniune administrativă completă în 1569) este motivul pentru denumirea de uniune statală "Polonia-Lituania" în referiri.
Pentru o scurtă perioadă, un Jagiellon a condus atât Polonia cât și Ungaria (1440-1444), alți doi au condus atât Boemia cât și Ungaria (1490-1526), și apoi a continuat ca ramura de est a Casei de Habsburg.
Numele dinastiei 200px|miniatura|dreapta|Primul domnitor al dinastiei, Vladislav al II-lea Domnia Piaștilor, casa care a domnit în Polonia anterior (c. 962 - 1370) s-a încheiat cu moartea lui Cazimir al III-lea.
Gediminzii (în limba lituaniană: Gediminaičiai), predecesorii primului Jagiellonian, au fost conducătorii Lituaniei medievale cu titlul de Marele Duce. Domeniul lor, Marele Ducat al Lituaniei, a fost locuit în principal de lituanieni și ruteni.
Vladislav al II-lea, primul domnitor al dinastiei Jagiellon, și-a început domnia ca Mare Duce al Lituaniei. Apoi s-a convertit la creștinism și s-a căsătorit cu Hedviga de Anjou în vârstă de 11 ani, a Poloniei, a doua din familia angevină dintre conducători Poloniei. Astfel, el a devenit rege al Poloniei și a fondat dinastia.
Conducători din dinastia Jagiellonilor Conducătorii Jagielloni din Lituania și Coroana Regatului Poloniei (cu datele de guvernământ în paranteze) au fost:
Jogaila (în Lituania 1377-1401, ca Vladislav al II-lea în Polonia 1386-1434) Vladislav al III-lea (în Polonia 1434-1444) Cazimir al IV-lea al Poloniei (1447-1492) Ioan Albert (în Polonia 1492-1501) Alexandru Jagiellon (1501-1505) Sigismund I (Bătrânul) (1506-1548) Sigismund al II-lea August (1548-1572)
După Sigismund al II-lea Augustus, dinastia a suferit modificări suplimentare. Moștenitorii lui Sigismund al II-lea au fost surorile lui, Anna Jagiellon și Caterina Jagiellon.
Acesta din urmă s-a căsătorit cu ducele Ioan din Finlanda, care, astfel, din 1569 a devenit regele Ioan al III-lea al Suediei, și au avut un fiu, Sigismund al III-lea Vasa, ca urmare, filiala poloneză a Jagiellonilor a fuzionat cu Casa de Vasa, care a condus Polonia din 1587 până în 1668. În acest interval a domnit printre alții Ștefan Báthory, soțul fără copii al Anei.
Vladislav al II-lea al Poloniei
Prințul Vladislav devine primul rege Iagello al Poloniei, luându-și titlul de Vladislav al II-lea, în urma căsătoriei din 1386 cu Hedviga de Anjou. Vladislav al II-lea Iagello a fost căsătorit de patru ori, ultima dată cu Sofia (1422), care i-a născut doi urmași , Vladislav al III-lea Iagello și Cazimir al IV-lea Iagello.
Vladislav și regina Hedviga au domnit în calitate de co-monarhi iar pentru că Hedviga a avut, probabil, puțină putere reală, ea a avut un rol activ în viața politică și culturală a Poloniei. În 1387, ea a condus două expediții militare de succes la Rutenia Roșie, recuperând terenurile tatălui ei, Ludovic I al Ungariei, pe care le transferase din Polonia în Ungaria. În 1390, ea a deschis personal negocierile cu Ordinul Teutonic.
Botezul lui Vladislav nu a reușit să pună capăt cruciadelor Cavalerilor Teutoni, care pretindeau convertirea sa a fi falsă, și și-au reînnoit incursiunile sub pretextul că păgânii au rămas încă în Lituania. Cu toate acestea, Ordinul a reușit cu greu să-și susțină cauza acestei cruciade și s-a confruntat cu amenințarea tot mai mare a Regatului Poloniei și Lituaniei, o alianță cu adevărat creștină. Vladislav a sponsorizat crearea Diecezei a lui Vilnius sub episcopul Andrzej Wasilko, fostul duhovnic al Elisabetei a Ungariei. Episcopia controla o mare parte a Ordinului Teutonic, care era subordonat scaunului din Gniezno și nu celui din Königsberg. Probabil că decizia nu a îmbunătățit relațiile lui Vladislav cu Ordinul Teutonic, însă a ajutat să introducă legături mai strânse între Lituania și Polonia, care să permită bisericii poloneze să asiste în mod liber la omagiul lituanian.
În 1389, guvernarea lui Vladislav în Lituania s-a confruntat cu o provocare din partea lui Vytautas, care a respins puterea data lui Skirgaila în Lituania, în detrimentul propriului său patrimoniu. Vytautas a început un război civil în Lituania cu scopul de a deveni Mare Duce. La 4 septembrie 1390, forțele comune ale lui Vytautas și a Marelui Maestru Teutonic, Konrad von Wallenrode, au asediat regiunea Vilnius, care era deținută de regentul lui Vladislav, Skirgaila. Deși cavalerii ridicaseră asediul asupra castelului după o lună, au dus orașul la ruinare. Acest conflict sângeros a fost oprit temporar în 1392, prin Tratatul de la Ostrów, unde Vladislav predase guvernarea Lituaniei lui Vytautas, verișorul său, în schimbul păcii: Vytautas avea să conducă Lituania sub titlul de Mare Duce până la moartea sa, sub suzeranitatea Ducelui Suprem a morahului polonez. Skirgaila a fost mutat din Ducatul Trakai și a devenit prinț de Kiev. Vytautas a acceptat inițial statutul său, dar curând, a început să urmărească independența Lituaniei de Polonia.
Pe 22 iunie 1399, Hedviga a dat naștere unei fiice, Elisabeta Bonifacia, însă după o lună, atât mama cât și fiica au murit, lăsându-l pe Vladislav unicul conducător al Regatului Poloniei, fără moștenitor și fără prea multă legitimitate pentru a conduce regatul. Moartea Hedvigai a subminat dreptul lui Vladislav la tron și ca urmare, vechile conflicte dintre nobilii din Polonia Mică, care îl simpatizau pe Vladislav, și nobilii din Polonia Mare, au început să ia amploare. În 1402, Vladislav s-a căsătorit cu Ana de Celje, o nepoată a lui Cazimir al III-lea al Poloniei, aceasta fiind o combinație politică care îi legimita domnia.
Uniunea regiunii Vilnius și Rodom în 1401 a confirmat statutul lui Vytautas ca Mare Duce sub suzeranitatea lui Vladislav, care asigura titlul de Mare Duce pentru moștenitorii lui Vladislav decât pentru moștenitorii lui Vytautas: în cazul în care Vladislav murea fără moștenitori, boierii lituanieni puteau alege un nou monarh. Din moment ce nu a fost produs încă nici un moștenitor de către nici unul dintre ei, actul era imprevizibil, însă forma legături între Polonia și nobilimea lituaniana și o alianță defensivă permanentă între cele două state, consolidând Lituania împotriva unui nou război cu Teutonii, în care Polonia nu prelua oficial nici o parte.
La sfârșitul anului 1401, noul război împotriva ordinului a suprasolicitat resursele lituanienilor, care s-au luptat pe două fronturi, după revoltele din provinciile din est. Unul dintre frații lui Vladislav, nemulțumitul Švitrigaila, a ales acest moment pentru a stârni revolte și pentru a se declara Mare Duce. Pe 31 ianuarie 1402, s-a prezentat în Marienburg, unde a câștigat sprijinul cavalerilor.
Războiul s-a încheiat cu Tratatul de la Raciąż pe 22 mai 1404. Vladislav a cedat formal regiunea Samogiția și a fost de acord să sprijine ordinul în Pskov, iar în schimb, Konrad von Jungingen s-a angajat să vândă Poloniei, regiunea Dobrzyń și orașul Złotoryja, și să-l sprijine pe Vytautas în încercarea de a revendica Novgorodul. Ambele părți aveau motive bine intemeiate pentru a semna tratatul în acel moment: Ordinul avea nevoie de timp pentru a întări terenurile sale nou dobândite, iar polonezii și lituanienii aveau nevoie pentru a face față provocărilor teritoriale în est și în Silezia.
Vladislav al III-lea al Poloniei
Domnia tânărului rege a fost dificilă încă de la început. Încoronarea sa a fost întreruptă de un nobil ostil, Spytko de Melsztyn. În următoarea zi, omagiul obișnuit de locuitorii orașului din Cracovia nu a avut loc, din cauza unei dispute între nobili din Mazovia care se certau pe locurile sale din cortegiu. Nici măcar mai târziu, Vladislav nu a avut multe de spus în problemele de stat, care erau executate de clericul și cancelarul puternic, Zbigniew Oleśnicki. Situația nu s-a schimbat nici măcar după Seim (parlamentul polonez) care s-a strâns la Piotrków, în anul 1438, declarând că vârsta de 14 ani a regelui a atins majoratul.
Această situație a continuat până în 1440, când lui Vladislav i s-a oferit coroana tronului Ungariei. Acceptarea coroanei ar fi dus la numeroase probleme. Ungaria se afla sub amenințarea din partea Imperiului Otoman, și câțiva magnați polonezi nu erau de acord ca regele Poloniei să fie și regele Ungariei, în timp ce Elisabeta, văduva regelui decedat al Ungariei, Albert al II-lea al Germaniei, încerca să păstreze coroana pentru copilul ei nenăscut. În ciuda acestor inconveniențe, Vladislav a preluat tronul Ungariei, angajându-se într-un război civil care avea să dureze doi ani, împotriva Elisabetei.
Vladislav nu a avut copii și nu s-a căsătorit niciodată. Cronicarul Jan Długosz, cunoscut pentru antipatia față de Vladislav și tatăl său, a afirmat că era ceva neobișnuit la sexualitatea lui Vladislav, deși Długosz nu a specificat ce anume: prea supus dorințelor carnale (...) nu și-a abandonat obiceiurile obscene și josnice (în poloneză: "zbyt chuciom cielesnym podległy (…) nie porzucał wcale swych sprośnych i obrzydłych nałogów (…)" ).
Vladislav a fost urmat în Regatul Poloniei de fratele său mai tânăr, Ducele de Lituania, Cazimir al IV-lea Jagiellon, după un interval de trei ani. În Ungaria, a fost succedat de rivalul său, regele Ladislau Postumul.
Cazimir al IV-lea Iagello
Mare Duce al Lituaniei Moartea subită a lui Sigismund Kęstutaitis a lăsat gol postul de Mare Duce al Lituaniei. Voievodul de Trakai, Jonas Goštautas, precum și alți magnați din Lituania, l-au sprijinit pe Cazimir ca un posibil candidat la tron. Cu toate acestea, mulți nobili polonezi au sperat că băiatul în vârstă de 13 ani, ar putea deveni un vicerege pentru regele polonez în Lituania. Cazimir a fost invitat de magnații lituaniei în Lituania, și când a ajuns în Vilnius în 1440, a fost proclamat Mare Duce al Lituaniei pe 29 iunie 1440, de către Consiliul Lorzilor, contrar dorințelor lorzilor polonezi - un act susținut și coordonat de nobilul Jonas Goštautas.
În timpul domniei sale, drepturile lituaniene a nobililor - duci, magnați și boieri, indiferent de religie sau etnie - au fost puși pe picior de egalitate cu nobilii polonezi. În plus, Cazimir a promis să protejeze granițele Marelui Ducat și să nu desemneze persoane din Regatul Poloniei la birourile Marelui Ducat. A acceptat ca deciziile cu privire la chestiunile referitoare la Marele Ducat să nu se facă fără acordul Consiliului Lorzilor. Cazimir a fost singurul domnitor al Lituaniei care a fost botezat la naștere, devenind primul Mare Duce romano-catolic nativ.
Rege al Poloniei Cazimir l-a succedat pe fratele său Vladislav al III-lea (ucis în Bătălia de la Varna în 1444) ca Rege al Poloniei, după un interval de trei ani, la 25 iunie 1447. În 1454, s-a căsătorit cu Elisabeta de Austria, fiica Regelui Albert al II-lea de Habsburg și a soției acestuia, Elisabeta de Boemia. Rudele sale îndepărtate, Frederick de Habsburg a devenit Sfântul Împărat Roman și a domnit ca Frederick al III-lea până după moartea lui Cazimir. Căsătoria a consolidat legăturile între casa Iagello și suveranii Ungariei și Boemiei, și l-a pus pe Cazimir în contradicție cu Sfântul Împărat Roman prin rivalitatea internă a Habsburgilor.