Libertatea de exprimare este un principiu fundamental care garantează dreptul unui individ sau al unei comunități de a-și exprima opiniile și ideile fără teama de represalii, cenzură sau sancțiuni legale. Acest drept este recunoscut ca drept universal în Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO) și în dreptul internațional al drepturilor omului. Multe țări au reglementări constituționale care protejează libertatea de exprimare. Termenii „libertatea de exprimare”, „libertatea cuvântului” și „libertatea opiniei” sunt frecvent utilizați interschimbabil în discursul politic. Totuși, din punct de vedere juridic, libertatea de exprimare include orice activitate de căutare, primire și difuzare de informații sau idei, indiferent de mijlocul folosit.
Articolul 19 din DUDO stipulează că „orice persoană are dreptul de a deține opinii fără nicio interferență” și că „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a căuta, de a primi și de a transmite informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, fie oral, în scris, tipărit, sub formă de artă sau prin orice alt mijloc ales de persoană”. Versiunea acestui articol din Pactul internațional pentru Drepturile Civile și Politice (ICCPR) adaugă că exercitarea acestui drept implică „datorii și responsabilități speciale” și poate fi „supusă unor restricții” atunci când este necesar „pentru respectarea drepturilor sau reputației altora” sau „pentru protecția securității naționale, a ordinii publice, a sănătății publice sau a moralității”.
Prin urmare, libertatea de exprimare nu este un drept absolut, iar limitările admise în acest context includ calomnia, defăimarea, obscenitatea, pornografia, sediția, incitarea la violență, discursul instigator la ură, informațiile clasificate, încălcarea drepturilor de autor, secretele comerciale, etichetarea alimentelor, acordurile de confidențialitate, dreptul la viața privată, demnitatea, dreptul de a fi uitat, siguranța publică, blasfemia și sperjurul. Justificările pentru aceste restricții se bazează, de obicei, pe „principiul vătămării” propus de John Stuart Mill în lucrarea sa Despre libertate (On Liberty), conform căruia „singurul scop pentru care puterea poate fi exercitată în mod legitim asupra unui membru al unei comunități civilizate, împotriva voinței sale, este prevenirea vătămării altora”. În acest context, „vătămarea” nu se limitează doar la daune fizice, ci include și efecte negative asupra bunăstării psihologice, emoționale sau sociale a altora.
Un alt principiu folosit pentru a justifica limitarea libertății de exprimare este „principiul ofensei”, care restricționează formele de exprimare considerate ofensatoare pentru societate. Evaluarea impactului acestor expresii ia în considerare factori precum amploarea, durata, intențiile vorbitorului și ușurința cu care ar putea fi evitate. Odată cu evoluția erei digitale, aplicarea libertății de exprimare devine tot mai controversată, pe măsură ce noile modalități de comunicare și restricțiile asociate acestora se diversifică. De exemplu, Proiectul Scutul de Aur, o inițiativă a Ministerului Securității Publice din China, filtrează informațiile din alte țări considerate nefavorabile, iar platformele de socializare, cum ar fi Facebook, elimină automat conținutul perceput ca discurs de ură, chiar și atunci când cuvintele sunt folosite ironic sau poetic, fără intenția de a insulta pe cineva.
Aceste măsuri ridică întrebări semnificative despre echilibrul dintre controlul guvernamental, puterea platformelor private și libertățile individuale. În regimurile autoritare, guvernele utilizează tehnologia pentru a restricționa accesul la internet și a supraveghea discursurile care ar putea amenința regimul. Deși aceste măsuri sunt adesea justificate în numele securității naționale sau al stabilității politice, ele generează îngrijorări legate de confidențialitate și drepturile fundamentale ale cetățenilor.
Origini istorice miniatura|Statuie dedicată lui George Orwell, realizată de Martin Jennings, amplasată în fața sediului BBC din Londra. Inscripția de pe perete citează din cartea lui Orwell, 'Ferma animalelor' (1945): Libertatea de exprimare are o istorie îndelungată, ce precede instrumentele moderne internaționale ale drepturilor omului. Se consideră că principiul democratic al libertății de exprimare din Atena antică ar fi apărut la sfârșitul secolului al VI-lea sau la începutul secolului al V-lea î.Hr.
Libertatea de exprimare a fost susținută de Erasmus și Milton. Edward Coke, un renumit judecător englez din secolul al XVII-lea, a revendicat libertatea de exprimare ca „un obicei străvechi al Parlamentului” în anii 1590, iar aceasta a fost confirmată prin Protestația din 1621, un document care reafirma dreptul Parlamentului de a dezbate liber fără teama de represalii din partea monarhiei.Ofir Haivry and Yoram Hazony: What Is Conservatism? American Affairs Summer 2017 / Volume I, Number 2. Reiterând ceea ce era stipulat în Declarația Drepturilor Engleze din 1689, Legea Drepturilor din 1689 a Angliei a consacrat dreptul constituțional al libertății de exprimare în Parlament, un drept ce rămâne în vigoare și astăzi. Acest privilegiu parlamentar presupune că nu pot exista acțiuni legale pentru defăimare, ceea ce înseamnă că parlamentarii sunt liberi să se exprime în Parlament fără teama de repercusiuni legale. Protecția se extinde și asupra procedurilor scrise, incluzând întrebările scrise și orale, propunerile și amendamentele depuse la proiectele de lege și moțiuni.
Una dintre primele legi referitoare la libertatea presei din lume a fost introdusă în Suedia în 1766 (Legea Suedeză privind Libertatea Presei), în mare parte datorită membrului parlamentului și preotului din Ostrobothnia, Anders Chydenius. Într-un raport publicat în 1776, acesta a scris:
„Nu ar trebui să fie necesare dovezi că o anumită libertate de a scrie și de a tipări este unul dintre cele mai puternice bastioane ale unei organizații libere a statului, deoarece, fără aceasta, estatele nu ar avea informațiile necesare pentru a redacta legi bune, cei care administrează justiția nu ar fi supravegheați, iar cetățenii nu ar cunoaște cerințele legii, limitele drepturilor guvernului și responsabilitățile lor. Educația și comportamentul etic ar fi distruse; grosolănia în gândire, vorbire și comportament ar prevala, iar întunecarea ar umbri întreaga libertate a cerului nostru în câțiva ani.”
Sub conducerea lui Anders Chydenius, Parlamentul Suedez, cunoscut și sub numele de Riksdag, din Gävle, pe 2 decembrie 1766, a adoptat o reglementare privind libertatea presei care a pus capăt cenzurii și a introdus principiul accesului public la documentele oficiale din Suedia. Au fost excluse defăimarea majestății regelui și a Bisericii Suedeze.
Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, adoptată în cadrul Revoluției Franceze din 1789, a consacrat libertatea de exprimare ca un drept inalienabil. În 1791, libertatea de exprimare a fost inclusă în Primul Amendament al Constituției Statelor Unite ale Americii. Declarația Franceză reglementează libertatea de exprimare în Articolul 11, care stipulează:
Articolul 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în 1948, precizează:
În prezent, libertatea de exprimare este recunoscută atât în dreptul internațional, cât și în cel regional referitor la drepturile omului. Dreptul este consacrat în Articolul 19 din Pactul internațional pentru Drepturile Civile și Politice, Articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Articolul 13 din Convenția Americană a Drepturilor Omului și Articolul 9 din Carta Africană a Drepturilor Omului și ale Popoarelor.Andrew Puddephatt, Freedom of Expression, The essentials of Human Rights, Hodder Arnold, 2005, p. 128 Având la bază argumentele lui John Milton, libertatea de exprimare este înțeleasă ca un drept complex, care include nu doar dreptul de a exprima și de a disemina informații și idei, ci și trei componente distincte: dreptul de a căuta informații și idei; dreptul de a primi informații și idei; dreptul de a transmite informații și idei.
Standarde internaționale, regionale și naționale recunosc, de asemenea, că libertatea de exprimare include orice formă de comunicare, fie orală, în scris, tipărită, prin internet sau prin diverse forme de artă. Astfel, protecția libertății de exprimare ca drept cuprinde atât conținutul, cât și modalitățile de exprimare.
Din perspectiva românească, libertatea de exprimare a evoluat semnificativ de-a lungul istoriei țării. În secolul al XVIII-lea, ideile Iluminismului au început să influențeze gânditorii români, în pofida constrângerilor politice impuse de puterile străine, precum Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar. Intelectuali ca Dimitrie Cantemir au promovat dreptul la cunoaștere și la dezbatere publică, punând astfel bazele timpurii ale libertății de exprimare în spațiul românesc.
Revoluția din 1848 a subliniat necesitatea de a extinde libertățile civile, inclusiv libertatea presei, deși aceste idealuri au fost ulterior reprimate. În perioada ulterioară, Constituția din 1866 a României a consacrat un cadru limitat pentru libertatea presei, marcând totodată un prim pas spre drepturi mai extinse. Regresul cel mai semnificativ a avut loc sub regimul comunist, când libertatea de exprimare a fost drastic restricționată și cenzura a devenit o practică instituționalizată. În această perioadă, au avut loc încălcări grave ale drepturilor fundamentale ale omului, inclusiv supravegherea constantă și represiunea intelectualilor și a opoziției politice.
După Revoluția din 1989, România a adoptat libertatea de exprimare ca un principiu fundamental al democrației. Constituția din 1991 a consacrat libertatea gândirii, opiniilor, exprimării verbale și a presei, iar acest drept a fost consolidat ulterior prin integrarea țării în Uniunea Europeană în 2007. Acest proces a fost strâns legat de adoptarea și respectarea standardelor europene în domeniul drepturilor omului și al libertății presei.
Relația cu alte drepturi
Dreptul la libertatea de exprimare este strâns legat de alte drepturi fundamentale și poate fi restricționat atunci când intră în conflict cu acestea (vezi limitările libertății de exprimare). Este, de asemenea, corelat cu dreptul la un proces echitabil și la un act de justiție imparțial, ceea ce poate impune restricții privind accesul la informații sau reglementa modul în care libertatea de exprimare poate fi exercitată în cadrul procedurilor judiciare. Astfel de limitări includ ordine de confidențialitate (gag orders), interdicții privind relatările din procese în desfășurare sau restricții menite să protejeze imparțialitatea instanțelor. În general, libertatea de exprimare nu poate încălca dreptul la viață privată, onoarea sau reputația persoanelor. Cu toate acestea, critica la adresa persoanelor publice beneficiază de o marjă mai largă de acceptabilitate, având în vedere rolul lor în viața democratică.