Complexul reliefului petrografic este constituit din totalitatea formelor de relief a căror geneză, evoluție și aspect exterior sunt condiționate predominant de natura rocilor pe care acestea se dezvoltă.

Influența rocilor asupra reliefului se evidențiază prin proprietățile lor fizice și chimice (duritate, permeabilitate, solubilitate), în raport cu eroziunea.

Relieful granitic Acest tip de relief apare pe granite dar și pe alte roci care se comportă asemănător față de agenții modelatori, cum sunt: granulitele, dioritele, sienitele și unele șisturi cristaline. Granitul rămâne însă roca specifică pe care se modelează formele tipice ale acestui relief. Fiind o rocă eruptivă de adâncime, holocristalină, granitul este dur dacă nu prezintă fisuri, și compact. Datorita rigidității sale, masa granitului se fisurează în timpul mișcărilor tectonice, când este supusă la presiuni mari. Deși este impermeabil ca rocă, din cauza rețelei de fisuri, capătă un anumit grad de permeabilitate. Din cauza eterogenității mineralogice (cuarț, feldspat și mică), granitul este supus mai ușor dezagregării și alterării. Când este supus amplitudinilor termice importante (răciri și încălziri bruște și repetate) se dezagregă. Granitul în schimb rezistă foarte mult la acțiunea de eroziune exercitată de apele curgătoare. Alături de acțiunea climei, o importanță deosebită o prezintă în evoluția morfologiei granitice, altitudinea reliefului. Relieful granitic tipic, se dezvoltă în special în regiunile cu altitudini joase, unde întâlnim predominant forme mamelonare, din care răsar (mai ales în regiunile cu climă tropicală) accidente de teren reprezentate prin blocuri, îngrămădiri haotice de bolovani, căpățâni de zahăr. La altitudini mari se detașează unele aspecte distincte, constituind relieful granitic de munți înalți. Acesta se înscrie prin forme piramidale, creste zimțate, coloane uriașe, blocuri ascuțite. În privința răspândirii, relieful granitic este cunoscut bine în Europa: Munții Jura, Masivul Central Francez, Munții Vosgi, Munții Pădurea Neagră. În România este parțial întâlnit în Munții Apuseni, în zonele granitice din Carpații Meridionali și Orientali, în care predomină distrugerea rocilor ca rezultat al gelivației, și un alt gen specific zonei hercinice a Dobrogei, care reprezintă un relief peneplenizat.

Forme de relief granitic Datorită proprietăților fizice și chimice și a condițiilor specifice de modelare, în granit se conturează următoarele forme:

Arena granitică Arena granitică apare în climatele calde și în cele temperate. Ea rezultă ca urmare a dezagregării, fiind o pătură groasă de materiale colțuroase și în general mărunte, care se desfășoară ca o poală ce acoperă baza versanților protejând roca. Umiditatea excesivă permite aici instalarea turbăriilor, arena granitică funcționând ca un sol poros, care se saturează de apă tocmai ca un burete. O dată formată, arena granitică este supusă procesului de alterare chimică, transformându-se treptat în argilă fină de tipul caolinului. Rețeaua de văi este mai puțin densă. Prezența fisurilor permite infiltrarea apei, reducând într-o măsură apreciabilă drenajul de suprafață. Râurile creează văi adânci cu versanți de formă convexă. Văile au frecvent doar albie minoră propriu-zisă, lunca fiind puțin dezvoltată.

Căpățânile de zahăr Căpățânile de zahăr au forma de „cupolă”, cu înălțimi de câteva sute de metri (100-300 m). Se dezvoltă în condițiile climatului tropical cu două anotimpuri: unul cald și uscat, care contribuie la descompunerea rocii granitice și altul umed, care ușurează transportul materialului dezagregat prin intermediul apelor. Căpățânile de zahăr apar în peisajul geomorfologic al unor regiuni, cum sunt Guyana Franceză, Sudan, India, Madagascar.

Taffonii Taffoni – sunt niște excavații semisferice (scobituri), ale căror diametre ating uneori câțiva metri. Aceste forme se întâlnesc pe pante puternice, unde roca este dezvelită. Pot fi văzuți în Antile, Corsica, Sardinia. Se formează în climatele cu două anotimpuri: cald și secetos (predomină dezagregarea) și cel umed (predomină alterarea). În regiunile montane înalte, în condițiile unui climat de tip periglaciar sau crionival, apar forme cu aspect ascuțit, cum sunt creste înguste și adânc ferăstruite, vârfuri de tip piramidal, ace, blocuri în poziție de suspendare, îngrămădiri de blocuri. Uneori se observă blocuri care stau în poziție verticală, având forme ascuțite și nu prea înalte, care seamănă cu siluetele unor oameni, motiv pentru care au fost denumite jandarmi. Aceste forme sunt frecvente și pe andezite (de ex în Ignis), șisturi cristaline, gneissuri.

Relieful dezvoltat pe gresii si conglomerate

Ambele roci au masa alcătuită din elemente sau particule cimentate. Gresiile sunt formate din granule de nisip, care prezintă o compoziție granulometrică relativ omogenă; se distribuie în strate cu grosimi și durități variabile. Conglomeratele formează un ansamblu cimentat alcătuit din particule de dimensiuni diferite, în special din pietrișuri sau galeți, iar alteori din blocuri. În funcție de natura cimentului există gresii calcaroase, silicioase, argiloase, glauconitice. Tipul de ciment poate imprima gresiei un grad mai mare sau mai mic de impermeabilitate. De exemplu, gradul cel mai ridicat de impermeabilitate îl prezintă gresia silicioasă, materialul constituent determinându-i masivitatea. În România, morfologia axată pe gresii este specifică zonei flișului cretacic și paleogen (gresiile de Kliwa și Tarcău). Tot în zona flișului, conglomeratele se înscriu prin forme semețe și o morfologie pseudocarstică. Un relief specific se întâlnește în Ceahlău, Ciucaș, Bucegi.

Forme de relief dezvoltate pe gresii Când gresiile sunt dure și intens diaclazate (cu crăpături), apar forme cu aspect semeț, unde există un grad de fragmentare accentuat și pante mari. Pe gresiile argiloase, formele de relief apar mai șterse, versanții prezentând pante mai mici. Datorită permeabilității gresiilor, rețeaua de văi este în general rară, cu excepția gresiilor dure. Văile prezintă în profil longitudinal și transversal rupturi de pantă și respectiv umeri. Unde se interpun în alternanță bancuri mai dure, se pot forma polițe sau trepte locale. Gresiile silicioase, cum sunt cele de Kliwa din Carpații Orientali, determină văi cu aspect de chei. Dacă gresia este dură, dar permeabilă, pe ea se dezvoltă un relief masiv ce se apropie ca înfățișare de cel granitic, evoluând pe calea dezagregării fizice. La baza versanților are loc o acumulare de depozite nisipo-argiloase, alcătuind o trenă sau un tăpșan. În alte condiții se depun grohotișuri.

Gresiile cu elemente sau ciment de natură calcaroasă, permit apariția unor forme pseudocarstice (lapiezuri slab dezvoltate, doline, chei, grote).

Gresiile argiloase și marnoase pot da alunecări de teren, organisme torențiale.

Forme de relief dezvoltate pe conglomerate Conglomeratele alcătuite din elemente cristaline, puternic cimentate, fiind rezistente la eroziune, creează un relief impunător, cu versanți abrupți, profiluri ascuțite. În condițiile climatului umed are loc o dezagregare intensă a acestei roci.

Conglomeratele cu ciment calcaros sau elemente calcaroase pot forma un pseudocarst reprezentat prin lapiezuri, doline, chei. Dacă conglomeratele sunt puțin argiloase, datorită șiroirii apar badlands-uri. Când un bloc de rocă mai dură protejează masa de materiale mai friabile de dedesubt, se individualizează coloane, stâlpi denumite și piramide de pământ sau coafate.

Relieful argilos

Argilele rezultă prin cimentarea sau consolidarea pelitelor, adică a unui material cu granulație foarte fină, mai mici de 2µ. Există mai multe argile, în funcție de constituția lor mineralogică. Cele mai sărace în silice formează caolinitul, iar cele mai bogate în silice poartă denumirea de montmorillonite. Între ele exista un tip intermediar numit illit. Argila în stare uscată este foarte avidă de apă. Când este saturată cu apă devine impermeabilă, iar prin gonflare își mărește volumul, devine plastică și alunecă pe pantă. Deci, înmagazinarea unei cantități de apă sau pierderea ei prin evaporare determină importante variații de volum. La un grad foarte ridicat de îmbibare cu apă, argila capătă caracter semifluid. La uscare accentuată, argila poate ajunge până la stricarea coeziunii particulelor componente, fiind ușor pulverizată de vânt.

Condițiile climatice își imprimă în mod diferențiat amprenta. Astfel în climatele temperate sunt prezente ravenele, ogașele, torenții și multe tipuri de alunecări. În climatul subpolar, modelarea argilelor se face predominant prin procesul de solifluxiune. În România morfologia dezvoltată pe argile este prezentă în numeroase unități cum sunt: Podișul Sucevei, Podișul Central Moldovenesc, Câmpia Moldovei, Colinele Tutovei, Câmpia Transilvaniei și Podișul Târnavelor, zona montană a flișului, zona subcarpatică.

Forme de relief pe argilă Una din trăsăturile de bază ale acestui tip de relief este dată de rețeaua hidrografică, care prezintă văi largi, marcate frecvent de mlaștini care uneori întrerup firul apei. Versanții prezintă pante de obicei mici și foarte mici, interfluviile având aspect rotunjit și plat. Scurgerea apei provenită din precipitațiile atmosferice se face repede, datorită comportării argilelor ca roci impermeabile, atunci când ele ajung la saturație. Se dezvoltă intens eroziunea lineară, în primul rând acolo unde lipsește pătura vegetală. Apar ravene și ogașe, care evoluează repede către organisme torențiale. În zonele cu climat subdeșertic și mediteraneean, dezvoltarea ravenelor este foarte intensă; ele se ramifică puternic, formând excavații în labirint, foarte dese și destul de adânci, de la câțiva metri, uneori până la câțiva zeci de metri și separate între ele prin creste înguste. Aceste forme de relief sunt cunoscute sub numele de bad-lands –uri (pământuri rele), foarte dezvoltate în statul Dakota (S.U.A), de unde au primit denumirea. Trăsătura cea mai caracteristică a morfologiei dezvoltată pe argile este dată de alunecările de teren.

Alunecările de teren Alunecările produc importante degradări de terenuri, distrugerea unor căi de comunicație. Societatea omenească poate interveni în procesul genezei și evoluției alunecărilor de teren, cu scopul prevenirii, încetinirii sau opririi declanșării acestora. În acest sens se pot delimita două categorii de măsuri: preventive și curative sau de ameliorare.

Măsurile preventive urmăresc preîntâmpinarea producerii alunecărilor. Dintre acestea cităm: menținerea învelișului vegetal pe versanții înclinați; raționalizarea pășunatului sau interzicerea acestuia pe pantele care indică alunecări în pregătire; practicarea arăturilor în sensul curbelor de nivel; uscarea argilei prin drenări de suprafață și subterane, prin intermediul cărora apa să fie evacuată în afara regiunii cu potențial de alunecare; modificarea naturii argilelor, prin injectări cu diferiți lianți.

Măsuri curative se aplică în situațiile când alunecările s-au declanșat și acțiunea lor trebuie limitată sau împiedicată. Ca primă măsură se impune captarea surselor de umezire a argilelor (izvoare, pânze de ape freatice) și dirijarea lor dincolo de perimetrul zonei afectată de alunecări. Printr-o astfel de intervenție, argilele încep să se usuce și procesul de alunecare poate fi oprit. Numai după o asemenea măsură urmează și amplasarea de ziduri sau diguri din beton, care să fie montate cu o talpă cât mai adancă în sol, concomitent cu împădurirea versanților și interzicerea pășunatului.

Relieful nisipos