Dinastia Antoninilor sau Dinastia Antonină a fost a treia dinastie a Imperiului Roman, care a fost reprezentată de șapte împărați romani care au domnit între anii 96 d.Hr. și 192 d.Hr.
Numele dinastiei provine de la numele împăratului Antoninus Pius (în , 138-161, al patrulea dintre „cei cinci împărați buni”), cârmuirea sa fiind identificată cu apogeul Dinastiei Antonine și al imperiului.
Primele cinci din cele șase succesiuni ale dinastiei au fost notabile și deoarece împăratul în exercițiu l-a adoptat pe candidatul ales de el pentru a se asigura că acesta va fi succesorul său. Din punct de vedere juridic, conform legislațiței romane, adopția asigura celui adoptat aceleași drepturi ca în cazul filiației naturale. De aceea împărații, începând cu Traian la Lucius Verus (inclusiv), sunt cunoscuți și sub numele de împărați adoptivi. Excepția făcută de Marc Aureliu, care l-a desemnat ca succesor pe fiul său natural, Commodus, este considerată ca fiind o alegere neinspirată, care a marcat începutul decăderii Imperiului Roman.Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, București: Editura Minerva, 1976
Cei șapte împărați care aparțin dinastiei Antoninilor suntPeter N. Stearns (ed.), The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-39565-237-5.: Nerva (96–98); Traian (98–117); Hadrian (117–138); Antoninus Pius (138–161); Marcus Aurelius (161–180); Lucius Verus (161–169), a cârmuit împreună cu Marc Aureliu; Commodus (180–192), fiul lui Marc Aureliu. Primii cinci dintre ei sunt așa-zișii „cei cinci împărați buni”.
Note
Vezi și Imperiul Roman Lista împăraților romani