Lostriță

Lostrița (Hucho hucho) este un pește răpitor dulcicol, din familia salmonide (Salmonidae), din apele mari curgătoare de munte cu fund pietros din bazinul hidrografic al Dunării. Este o specie endemică în bazinul dunărean. În România este pe cale de dispariție, din cauza pescuitului, pentru care motiv lostrița este pusă sub protecția legii și se pescuiește numai cu autorizație specială. Are o valoare economică ridicată.

Lostrița este cel mai mare salmonid din apele României, ajungând la 1-2 m lungime și 10-52 kg greutate. Totuși exemplarele cele mai des întâlnite n-au decât 2-3 kg greutate. Lostrița este pește răpitor. Are un corp alungit, cilindric și acoperit cu solzi relativ mari. Capul este mare, cu bot conic, gura largă cu dinți puternici, dispusă terminal. Înotătoarea dorsală este așezată înaintea înotătoarelor ventrale, iar înotătoarea anală mult în urma înotătoarei dorsale. Există o înotătoare adipoasă. Coloritul corpului este cenușiu-brun pe spate, iar pe laturi și abdomen argintiu. Lostrița depune icrele pe funduri pietroase, în martie-aprilie. Se practică și reproducerea artificială.

Etimologia denumirii științifice Hucho, latinizarea numelui german Huch, dat lostriței.

Denumiri populare Lostriță, puică (pe Cerna), lostoză, lostocă, lostiță, lostruță, lostucă.

Dimensiuni Este cel mai mare salmonid al apelor noastre: ajunge până la 1,2-1,5 m lungime și 10-20 kg greutate (greutatea maximă înregistrată 52 kg); exemplarele obișnuite au 2-3 kg greutate și 50-70 cm lungime. Poate trăi 15-20 ani.

Descrierea thumb|270px|Lostrița

Corpul este alungit și gros, slab comprimat lateral, aproape cilindric în secțiune, acoperit cu solzi relativ mari. Înălțimea maximă a corpului este egală cu 15,09-20,0% din lungimea corpului la peștii adulți și 14,9-15,7% la cei tineri.

Capul mare și lung, lățit dorsoventral, ca la știucă. Lungimea capului depășește mult înălțimea maximă. La peștii adulți, capul reprezintă 22,7-24,9% din lungimea corpului; la tineri, 27,6-27,9%. Botul este conic și ascuțit.

Gura foarte mare și largă este dispusă terminal, ajunge sub partea anterioară sau sub mijlocul ochiului și este prevăzută cu dinți puternici și numeroși pentru a prinde prada vie. Marginea maxilarului și inserția mandibulei sunt situate puțin în urma marginii posterioare a ochiului. Vomerul (prevomerul), în formă de barcă, este mai masiv și mai scurt decât la celelalte salmonide; pe marginea lui anterioară sunt 4-8 dinți puternici încovoiați, dispuși într-un singur rând transversal; la exemplarele bătrâne, majoritatea acestor dinți cade. Dinții de pe vomer se continuă, fără întrerupere, cu cei de pe palatine. Pe manubriu vomerului, dinții lipsesc. Manubriul vomerului este scurt și lat; iar la exemplarele bătrâne el e concrescut cu parasfenoidul. Pe marginea limbii, câte un rând de 6-8 dinți. Falca inferioară este prevăzută cu 18-20 de dinți ascuțiți și încovoiați, iar cea superioară cu 13-15 dinți.

Ochii sunt, relativ, mici; cu un diametru care reprezintă 12,1-16,4% din lungimea capului la peștii adulți și 20,5-27,0% la tineri. Spațiul interorbitar este convex.

Au o înotătoare adipoasă foarte dezvoltată, care se inserează deasupra părții posterioare a înotătoarei anale. Înotătoarele ventralele se inserează sub partea terminală a înotătoarei dorsale. Înotătoarea anală se inserează mult în urma înotătoarei dorsale și a înotătoarelor ventrale. Înotătoarea codală este evident excavată, iar pedunculul caudal scund.

Înotătoarea dorsală cu III-V radii simple, neramificate urmate de 8-11 radii ramificate. Înotătoarea anală cu III-V radii simple, neramificate și 7-9 radii ramificate. Înotătoare ventrală cu I-II radii simple, neramificate și 8-9 radii ramificate. Înotătoare pectorală cu I radie simplă, neramificate și 14-17 radii ramificate.

Linia laterală aproape rectilinie cu 180-200 solzi. Deasupra liniei laterale, până la începutul dorsalei, sunt 18-20 solzi, iar sub linia laterală, până la începutul ventralei, sunt dela 20-24 solzi.

Spini branhiali pe primul arc în număr de 15-19. Au în jur de 200 de apendice pilorice. Vertebre în număr de 66.

Numărul de cromozomi: 2n = 82.

Colorația thumb|270px|Lostrița Colorația pe spate, este închisă, brun-verzuie, brună, vânătă sau cenușie; flancurile sunt argintii; abdomenul alb-argintiu sau alb-cenușiu. La unele exemplare mari, mai ales la cele bătrâne, flancurile bat în roșcat. Capul, deasupra, este închis la culoare; laturile lui sunt de un verde închis, cu reflexe metalice.

Pe cap, piesele operculare, partea anterioară a spatelui și, în parte, pe flancuri, sunt mici pete negre, rotunjite sau în formă de X, relativ distanțate, ocupând 1 sau 2 solzi. Spre partea posterioară și pe flancuri aceste puncte capătă o formă semilunară.

Înotătoarele sunt închise la culoare, cenușii sau roșcate, cu reflexe verzui sau gălbui. Înotătoarea dorsală și caudală cu puține pete negre; celelalte înotătoare sunt lipsite de pete. Înotătoarea adipoasă cu pete negre, rotunjite.

Dimorfismul sexual Dimorfismul sexual este slab pronunțat: la masculi, botul este mai ascuțit, iar colorația, mai ales cea de pe abdomen, e mai închisă.

În timpul perioadei depunerii icrelor, masculii maturi au fălci în formă de cârlig și pielea mai groasă, sub formă de crusta întărită ("butonii de dragoste") pe cap și spinare, iar femelele capătă o tonalitate vie a culorilor.

Distribuția geografică Este o specie endemică bazinului dunărean. Este răspândită în apele curgătoare de munte din bazinul superior al Dunării. Are o distribuție geografică fragmentată în bazinului dunărean.

Când a intrat în declin din cauza schimbărilor ecologice de pe Dunăre a fost introdusă în bazinele altor râuri din Europa: porțiunile superioare a fluviilor Odra, Vistula (Polonia), Tagus (Spania), Rhône (Franța), Lacul Constance (Germania).

Lostrița a fost identificată în următoarele țări: Austria, Bosnia și Herțegovina, Croația, Republica Cehă, Germania, Ungaria, Muntenegru, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Slovenia și Ucraina.

Distribuția geografică în România Din cauza pescuitului abuziv, ilegal (braconaj), poluării și al altori factori, lostrița este azi pe cale de dispariție. Odinioară (între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea) lostrița se găsea în mai multe râuri din România: în Mureș (până la Alba-Iulia), Cerna din Banat (până la vărsare), Dunăre (în zona cataractelor), Olt (în Transilvania, Oltenia și Muntenia), Jiu (în Transilvania și Oltenia), Lotru, Argeș, Râul Târgului, probabil și în Crișuri (Crișul Negru, Crișul Alb, Crișul Repede), Strei, Timiș, Râul Doamnei, Buzău, Siret, Moldova, Suceava.

Astăzi mai trăiește numai în afluenții de munte ai Dunării: în Tisa (în porțiunea de frontieră de la Sighet), în Vișeu (de la Vișeul de Jos până la vărsarea în Tisa), Vaser (afluent al Vișeului, pe o porțiune de circa 24 km de la Cozla până la confluența cu Vișeul), pe o porțiune foarte scurtă pe Novăț (afluent al Vaserului), Ruscova (afluent al Vișeului), Bistrița Moldovenească (de la haitul Iacobeni până în lacul de baraj Bicaz) și Dorna (afluent al Bistriței, de la Poiana Stampei până la vărsare). Se mai găsește ocazional în Suceava (afluent al Siretului, la Rădăuți) și Moldova (afluent al Siretului, la Câmpulung și Fălticeni), exemplare probabil antrenate de viiturile ocazionale ale râului Bistrița în Siret, de unde au urcat ulterior în Suceava și Moldova. În Cerna a dispărut, localnicii păstrându-i doar amintirea sub numele de "puică".

În România au fost repopulate cu lostriță după anii 60 râurile Lotru (în 1971), Mureș (în 1972), Someșul Cald (în 1972 și 1975), Crișul Repede (în 1974), lacurile și lacurile de acumulare: Vidra (în 1973-1974), Izvorul Muntelui (Bicaz), Pecineagu, Vidraru și Brădișor.

În râurile noastre de munte nu urcă niciodată la izvoare, iar în afluenții de munte ai Dunării nu coboară prea jos.

Habitatul și comportamentul Lostrița este o specie dulcicolă, bentopelagică, răpitoare.

Trăiește în râuri mari și late de munte (zona lipanului și moioagei) cu apă adâncă și curent puternic și fund pietros. Preferă apele bine oxigenate și reci (6°C-18°C). De obicei, trăiește în ape adânci umbrite de vegetația riverană abundentă, de multe ori în vecinătatea unor structuri artificiale, cum ar fi ecluze și poduri. Lostrița nu trăiește în ape stagnante, în lacuri este foarte rară, și este întâlnit numai în apropiere de afluenții tributari.

Ascunzișurile lostriței sunt de obicei reprezentate de gropile adânci din părțile laterale ale curentul principal, sub pietre mari, sub steiuri de stâncă, sub rădăcini scufundate, printre bolovanii de la fundul șipotelor, sub maluri râpoase, sub umbrele cascadelor sau în bulboane, cotloane. Posturile de pândă sunt steiurile de stâncă și alte ascunzișuri, de unde se aruncă fulgerător asupra prăzii. Peștii tineri trăiesc în apele mai mici, pentru ca pe măsură ce înaintează în vârstă să-și caute ape mai largi, spre zona de mijloc a râului. Ziua sta ascunsă în gropile adânci ale fundului, noaptea iese la vânat.

Are un comportament teritorial, mai evident la masculii bătrâni care se stabilesc în porțiuni de râu de unde alungă fiecare rival posibil, apărându-și teritoriul. Este un pește de obicei solitar, însă peștii adulți nu sunt solitari.

Face doar migrații scurte în timpul perioadei de depunere a icrelor, când se urcă în râuri pentru a se reproduce în afluenți.

Este o specie foarte sensibilă la alterarea mediului și la poluare, aceștia fiind factori de primă importanță care au dus la dispariția speciei din diverse locuri.

Hrana Este un pește răpitor foarte lacom și hrăpăreț. Hrana constă aproape exclusiv din pești. Vânează, în special, noaptea. Este un adevărat "tigru" al apelor de munte. Posturile de pândă sunt steiurile de stâncă, de unde se aruncă fulgerător asupra prăzii.

Peștii adulți, mănâncă, mai ales, alți pești, ocazional mamifere acvatice mici (șoareci de baltă, șobolani de apă și alte rozătoare de apă etc), păsări de apă mici (făcând salturi acrobatice după ele), amfibieni (broaște), reptile, rar nevertebrate. Peștii consumați sunt în special ciprinide: scobarul (Chondrostoma nasus), mreana vânătă (Barbus petenyi), cleanul (Leuciscus cephalus), beldița (Alburnoides bipunctatus), boișteanul (Phoxinus phoxinus), porcușorii (Gobio), grindelul (Barbatula barbatula) etc., apoi zglăvoaca (Cottus gobio), lipanul (Thymallus thymallus), păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), oblețul (Alburnus alburnus), mihalțul (Lota lota) ș.a. Îi sclipesc ochii după orice pradă vie și tratează cu desconsiderare mortăciunile. Cu cât înaintează în vârstă, cu atât devine mai răpitor, atacând tâlhărește, în special în cursul nopții. După atâta hrană, crește repede, dacă compoziția și temperatura apei îi sunt pe plac.

Alevinii se hrănesc cu plancton și microinvertebrate. Deja puii de câteva luni încep să consume puiet de pește, îndeosebi de scobar (Chondrostoma nasus), dar și din propria specie (de altfel cel mai accentuat canibalism dintre toți peștii îl găsim la lostriță) și doar în lipsa puietului consumă insecte, larve de insecte și diferite specii de nevertebrate bentonice. Pentru a prinde insectele și larvele de insecte cutreiere lungul apei uneori kilometri întregi, iar dacă găsește pui de scobar nu se deplasează departe.

Paraziți și răpitori Lostrița este susceptibilă la boli bacteriene, cum ar fi boala enterică a gurii roșii (Yersinia ruckeri), ciuma lostrițelor (Bacillus salmonis) și la infecțiile virale și este gazdă a diverși paraziți. Ciupercile Saprolegnia și Achlya atacă lostrița numai în crescătorii.

Se cunosc paraziți pe branhii (Basanistes huchonis) și mai mulți paraziți helmintici (Diphyllobothrium și Echinorhynchus).

Peștii imaturi și adulții mai mici cad pradă în principal somnului, știucii, șalăului și bibanului.

Acești pești intră, de asemenea, în hrana păsărilor piscivore, cum ar fi cormoranul mare, stârcii, acvila și vulturul pescar.

Reproducerea