Leșu (, ) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Se află în partea de nord-est a județului, la poalele nordice ale Vârfului Stegii și cele sudice ale Heniului Mare din Munții Bârgău.
Date geografice
Localitatea Leșu este situată în partea central-nord-estică a județulului, la poalele Munților Bârgăului, în segmentul nordic al Carpaților Orientali. Gospodăriile sunt dispuse pe Valea Leșului (afluent al Ilvei) și pe cele ale afluenților săi, precum și pe dealurile din bazinul Leșului.
Distanța din centrul satului până la cel mai apropiat oraș - Sângeorz-Bai - este de 17 km, până în orașul Năsăud este de 30 km, iar până la reședința de județ - municipiul Bistrița - este de 60 km. Cea mai apropiată gară CFR este Leșu Ilvei (5 km); gara Ilva Mică, la o distanță de 10 km. Singura cale de acces spre sat este drumul județean 172C - asfaltat partial. Din centrul localității până în satul vecin Lunca Leșului este o distanță de 6 km.
Satul Leșu se învecinează cu localitățile Ilva Mică, Poiana Ilvei, Măgura Ilvei, Ilva Mare, Lunca Ilvei, Tiha Bârgăului și Prundu Bârgăului.
Relieful este deosebit de variat și frământat. El cuprinde văi, lunci și munți și se situează în cazul dealurilor de la 700–1200 m. până la 1612 m., cât are vârful Heniu, cel mai înalt din Munții Bârgăului. Luncile Leșului sunt cunscute cu numele de Lunca Blidarului și Lunca Husadișului. Dealurile ce înconjoară satul poartă denumiri specifice. Zona montană din apropiere este reprezentată de munții Heniu, Muncelul, Arandașul, Măgura Neagră și vârful Măgurii. Aceștia sunt acoperiți cu păduri de conifere și foioase, în care găsesc condiții favorabile de existență viețuitoare sălbatice, precum ursul, lupul, cerbul, căprioara, vulpea, jderul, viezurele, cocoșul de munte.
Ape
Cel mai important curs de apă de aici este Valea Leșului. Acesta izvorăște din Munții Bârgăului și culege, până la vărsarea ei în Valea Ilvei - la rândul ei, singurul afluent al Someșului Mare, de pe partea stangă - un număr însemnat de afluenti. Aceasta rețea cuprinde, pe partea stângă: Grozavul, pârâul Bondarului, pârâul Huhului, Valea Glodului, Valea Porcului, Valea lerboșelii și Valea lerboasei, Valea Colibilor, Leștiorul, Valea Largă și Valea Cusărița. Iar pe partea dreaptă: pârâul Salhoșelii, pârâul Ungurului, Tisa, Valea Măgurii, pârâul Horghii, Valea Boului, Valea lui Samson, Valea Seciului, Blidarul, Blidărelul, Blidirelul, pârâul Părului și Valea Runcului.
Debitul maxim pe aceste ape este consemnat în lunile martie-mai, ca urmare a topirii zăpezilor și a ploilor, iar cel minim, în cursul lunilor de vară, mai ales ale celor secetoase, când apele scad considerabil.
Debite deosebite (mari și mici)i ale apelor din judet s-au înregistrat în: luna aprilie 1913, aprilie 1932, iulie 1933, februarie 1958, mai 1970 și aprilie 1974. Atunci văile și pâraiele Leșului au înregistrat niveluri record producându-se mari pagube drumurilor. căii ferate forestiere și gospodăriilor oamenilor. De pe urma acestor grave distrugeri, circulatia trenului forestier a încetat definitiv, repararea terasamentului avariat necesitând mari sume de bani, care din rațiuni economice și financiare, n-au fost alocate.
Clima thumb|250px|Biserica și Fața din Jos Fiind înconjurat din toate părțile de munți și dealuri împădurite, temperatura, vânturile și ploile din zona așezării Leșu, sunt în bună parte determinate de cauze locale. După cum afirma Ion I. Degica, în teza sa de doctorat elaborată in 1935, precipitațiile atmosferice variază între 712–780 mm. Plouă mai ales primăvara și la sfârșitul toamnei. Primăvara e relativ lungă, răcoroasă și ploioasă. Vara este scurtă și nu prea caldă, temperaturile cele mai mari în regiune ajungând la +32 °C - +34 °C. Toamna este mai rece și ploioasă, ceea ce impiedică în mare măsură recoltarea grâului și uneori chiar a porumbului. Zăpada cade la sfârșitul lui octombrie, iar iarna temperatura ajunge până la -26 °C - -30 °C. Temperatura medie a anului este de +6°- +8 °C. De atunci, așa cum se poate constata, s-au produs o serie de modificări și în clima așezării leșene care au ca tendință o creștere a temperaturii aerului și o scădere a volumului de precipitații, cauzate în bună măsură de reducerea suprafețelor împădurite.
Ca și în zonele învecinate, în zona montană se etajează, începând de jos, soluri brune acide, soluri brune podgorice și podgoluri la care se adaugă roci vulcanice, andosolurile. Solurile aluvionale sunt răspândite doar în lunca îngusta a așezării. Domină deci solurile podgolice și argiloase. Din acest motiv în comuna Leșu, vegetația de bază o reprezintă pădurile de foioase și rășinoase, ierburile montane și pășunile care sunt de o calitate superioară, fapt ce determină preocuparea principală a leșenilor, din vechime până astăzi: creșterea animalelor.
Plantele cultivate aici sunt cartoful, ovăzul și pe suprafețe mici, porumbul, grâul, orzul, legumele, pomii fructiferi.
Repere istorice
Despre localitatea Leșu, primele atestări documentare ar fi de la începutul sec. al XVII-lea, după cum afirma profesorul Anton Coșbuc, unul din fiii de seamă ai acestei așezări, în studiul său intitulat "Obârșia satului Leșu". Este vorba despre catastifele de dări ale orașului Bistrița din anul 1603, în care găsim consemnat și numele satului Leșu. În decursul timpului au apărut și alte puncte de vedere cu privire la vechimea satului Leșu.
thumb|250px|Leșu - vedere panoramică dinspre Săcătura Arsului 2005 (la orizont Munții Rodnei - Vf. Ineu)
Astfel, preotul Anton Mălai, într-o descriere a parohiei greco-catolice Leșu, din 3 octombrie 1853, a stabilit inițial că așezarea ar exista încă din 1561, însă ajuns să reconsidere această dată și să precizeze că anul de înființare a localității ar fi fost în jurul anului 1620. Îndreptarea e o dovadă că preotul Anton Mălai a stabilit vechimea satului, nu întemeiat pe vreo consemnare mai veche, ci în baza unor deducții personale care i-au îngăduit să ezite între cele două date, oprindu-se totuși asupra celei din urmă, care i se părea mai plauzibilă.
Mai târziu, la 1869, preotul greco-catolic Ioan Chita fixează ca dată a întemeierii Leșului anul 1624. Diferența dintre acești ani s-ar putea explica printr-o greșeală de calcul sau de transcriere, sau poate chiar prin tendința de originalitate care se resimte la redactarea cronicilor sătești de-a lungul timpului. Cu toate aceste nepotriviri cronologice, întemeierea Leșului pare să fie cu ceva ani buni mai înainte de 1620.
Potrivit unei schițe istorice (autor necunoscut) între 1840-1857, satul Leșu s-a întemeiat... de către leși. Atunci au venit cinci familii din țara leșească care au rămas cu același nume până în ziua de azi: Moț, Hurdiș, Todica, Varvarii și Constantin. Mai târziu au mai venit trei familii: Solcan, venită din Solcaz, Gălănești din Jacova și Todicanii din Todașca.
Într-o însemnare mult mai târzie a învățătorului Samson Leonte, se zice că s-au așezat mai întâi șapte ruși, veniți din Galiția (țara leșească), cu capre și aflând lunca frumoasă, cu codrii seculari, neatinși de secure, ba nici de picior omenesc, apoi făcând oarece poiană prin tăierea pădurii spre nutrirea caprelor, s-a format comuna Leș, după numele leșilor, care mai târziu au dispărut, formându-se comuna prin emigrare mai mult de prin sate bucovinene și ardelene, aflând bune mijloace de trai în creșterea vitelor, căci trăiau numai cu lăptării și carne, vânat de soi, ba și bouri (zimbri), pești în abundență (între alții păstrăvi și lipeni mai mulți).
Profesorul Anton Coșbuc, în lucrarea sa la obârșia satului Leșu, a analizat din mai multe puncte de vedere variantele arătate mai sus, fiind de părere că există câteva motive serioase ce fac ca tradiția potrivit căreia satul ar fi fost înființat de leși să nu aibă un substrat real, deoarece această tradiție este foarte puțin cunoscută; abia câțiva bătrâni știutori de carte mi-au povestit despre cei șapte leși veniți din Galiția. În schimb, este foarte răspândită credința că Leșu a fost întemeiat de ruși. După unii, aceștia au venit din Bucovina și și-au așezat turmele lor în stânga văii unde sunt astăzi grădinile Arteneștilor; după alții, rușii au fost din Ilva Mică și au venit pe Valea Leșului «la pești» oprindu-se la Pietroasa (loc în apropierea văii la vreo 7 km. din sus de sat), unde și-au ridicat colibe. Anton Coșbuc constată în perioada interbelică faptul că popularitatea acestor legende aparține doar la bătrânii cu un nivel cultural ridicat, ceea ce îl face să creadă că legenda întemeierii satului de "pionieri" leși sau ruși este rodul elaborării unor texte precum cele citate mai sus, din secolul al XIX-lea, care explicau simplist originea satului și a locuitorilor săi. Atribuirea originii slave pentru cei dintâi locuitori ai satului s-ar explica prin insuficienta informare a celor care au elaborat legendele secolului al XIX-lea, mai precis, a încercării de a justifica prezența cărților "rusești" în patrimoniul bisericii greco-catolice din Leșu. Respectivele cărți "rusești" nu sunt însă altceva decât manuscrise și cărti redactate în limba slavonă, limba de cult în Biserica ortodoxă din Transilvania, până în secolul al XVIII-lea. Această limbă le era deja străină celor care au încercat să realizeze schițe istorice despre întemeierea Leșului în secolul al XIX-lea și de aici până la explicarea prezenței acestor texte în patrimoniul bisericii parohiale din Leșu prin crearea legendei despre leșii sau rușii întemeietori, pasul a fost ușor de făcut. Potrivit altei variante cei dintâi locuitori ar fi venit din zona Sângeorzului (azi orașul Sângeorz Băi). Mai există o schiță istorică a comunei Leșu, scrisă tot de un necunoscut între 1857-1871, în care se spune că Leșu s-a format cu împământenirea românilor veniți din Ilva Mică.
Cea mai plauzibilă explicație a formării noului nucleu de locuire pe Valea Leșului pare a fi aceea care privește înființarea noului sat ca rezultat al strămutării unor locuitori din bazinul superior al Someșului Mare înspre locuri mai ferite, așa cum se arăta Valea Leșului, într-un anumit context politic sau economic care ar fi impus o asemenea mișcare de populație. Nu trebuie însă neglijat nici aportul de populație venită dinspre Bucovina.
thumb|left|250px|Fața din sus - iarna - 2005 În legătură cu atribuirea denumirii comunei Leșu, au circulat și unele legende. Una din ele spune: „Când era Ștefan cel Mare vodă peste Țara Moldovei, vineau pizmașii roi-roi asupra lui, căci îl dușmăneau văzându-i vitejia. Ștefan, care și ziua și noaptea era cu ochii în patru, cum da de veste că vin pizmașii din o parte ori din alta, le ieșea în cale și ți-i snopea, de le trecea pofta de-a mai veni în Țara Moldovei. Se întâmplă însă că odată, pe când Ștefan era dus la vânătoare, după un cerb, despre care se spunea că e năzdrăvan, tăbărâseră în țară o mulțime de leși, prădând și omorând tot ce le venea în cale. Ștefan, prinzând de veste, le ieși în cale, dar văzându-i că-s și de zece ori mai mulți decât ai lui, îi lăsă ca să-și facă voia prin țară, iar el se retrase în munți, cu toate bogățiile țării, unde înmulțindu-și armata, așteptă un timp bine venit, ca să-i poată lua la răfuială. Așa și făcu. Leșii, văzând că Ștefan nu-i ca-n palmă, îl căutară până ce au dat de veste că-i ascuns în munții Ardealului. Se luară deci după urmele lui și-l aflară din sus de Câmpulung lucrând la o biserică. Crezând că Ștefan nu prea are oameni se luară după el, dar mai mare le-a fost spaima că, pe când era să-l ajungă, se trezesc înconjurați jur împrejur de oameni de ai lui Ștefan. Se încinse o harțuială de credeai că piere lumea. Picau românii moldoveni, dar mai picau și leșii, de era o vale de sânge. Românii îi omorâră până la unul, iar drept pomenire că și ăst neam a umblat pe aceste locuri, Ștefan făcu un sat la care îi puse numele Leșu."