Operațiunea Leul de Mare (în limba germană: Unternehmen Seelöwe) a fost un plan operațional al Germaniei pentru invadarea Regatului Unit în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, după înfrângerea Franței. Pentru asigurarea succesului operațiunii era nevoie de asigurarea superiorității aeriene și navale în regiunea Canalului Mânecii. Acest obiectiv nu a fost atins de către germani în timpul sau după încheierea Bătăliei Angliei. Pe 17 septembrie 1940, Operațiunea Leul de Mare a fost amânată pe termen nedefinit și nu s-au mai făcut încercări pentru executarea ei.David Shears, "Hitler’s D-Day", MHQ, vol. 6 Number 4 (Summer 1994)
Contextul general Adolf Hitler a decis încă din noiembrie 1939 să „reglementeze” toate problemele din apus prin invadarea Belgiei, Țărilor de Jos și Franței. Luând în considerare posibilitatea ca porturile de la Canalul Mânecii să ajungă sub controlul Kriegsmarine, Großadmiral Erich Raeder a încercat să anticipeze pașii care ar fi trebuit făcuți după victoria pe continent. Marele amiral i-a cerut ofițerului său cu operațiunile, Kapitän Hans Jürgen Reinicke, să facă o analiză a unei posibile debarcări în Anglia. Reinicke și-a finalizat raportul preliminar în cinci zile și a identificat o serie de premise obligatorii:Ansel, p.43 Eliminarea sau izolarea forțelor Royal Navy de pe rutele invaziei și din dreptul zonelor de debarcare. Eliminarea forțelor Royal Air Force. Distrugerea unităților Royal Navy din zona litorală. Prevenirea oricărei acțiuni a submarinelor britanice împotriva flotei de debarcare.
În decembrie 1939, comandamentul Forțelor armate terestre germane au conceput propriul studiu și au solicitat punctele de vedere ale Kriegsmarine și Luftwaffe. Planul forțelor terestre prevedea un atac pe țărmul estic al Angliei între The Wash și Tamisa al trupelor plecate din porturile Țarilor de Jos, care traversaseră Marea Nordului. Reichsmarschall Hermann Göring, comandantul Luftwaffe, a răspuns cu o scrisoare de o singură pagină în care declara că o acțiune combinată având ca obiectiv o debarcare în Anglia nu trebuie să fie actul inițial al războiului, ci cel care ar urma să pună capăt unui război victorios. Răspunsul Kriegsmarine a fost și mai concis, subliniind toate dificultățile care trebuiau depășite în cazul unei invazii în AngliaAnsel, pp.47–49.
Ceva mai târziu, în primăvara anului 1940, Kriegsmarine a devenit și mai rezervată în privința invadării Regatului Unit datorită „victoriei” din timul campaniei din Norvegia (Weserübung). După Weserübung, Kriegsmarine mai avea doar un crucișător greu, două crucișătoare ușoare și patru distrugătoare funcționale.Murray, Williamson & Millet, Alan A War To Be Won (Harvard: Belknap Press, 2000), p.66. Admiralul Raeder era un oponent declarat al Operațiunii Leul de Mare, el luând în considerație că aproape toate vasele flotei de suprafață germane fuseseră scufundate sau avariate grav, efectivele Kriegsmarine fiind depășite în mod copleșitor de vasele Royal Navy.Murray, Williamson & Millet, Alan A War To Be Won, Harvard: Belknap Press, 2000 page 84.
Pe 16 iulie 1940, după campania victorioasă din Țările de Jos și Franța, Hitler, ale cărui propuneri de pace fuseseră respinse de britanici, a emis Directiva (Weisung) Nr. 16, prin care stabilea etapele pentru organizarea debarcării în Anglia. Fuhrerul își prefața ordinul pornind de la faptul că Anglia, în ciuda unei situații milirare caracterizate de Fuhrer drept „fără speranță”, nu dădea nici un semn că ar fi dispusă să accepte negocieri de pace. Obiectivul operațiunii, așa cum îl vedea Hitler, era eliminarea bazelor atacurilor împotriva Germaniei, lupta putând continua până la ocuparea completă a Angliei.Cox, p.159
Directiva lui Hitler a stabilit patru condiții pentru declanșarea invaziei:Cox, p.160
Moralul RAF trebuia distrus, pentru ca să nu poată opune cu succes traversării flotei de invazie. Canalul Mânecii trebuia curățat de minele marine plasate de britanici în punctele de traversare, iar Strâmtoarea Dover trebuia blocată la mabele capete de minele germane. Regiunea de coastă dintre Franța ocupată și Anglia trebuia dominată de artileria grea germană.. Royal Navy trebuia blocată în lupte în Marea Nordului și Mediterană, pentru ca să nu poată intervină în timpul invaziei. Vasele care se aflau încă în porturile britanice trebuiau distruse sau avariate prin atacuri cu torpile.
Această ultimă prevedere plasa responsabilitatea succesului operațiunii în principal pe umerii lui Raeder și Göring. Niciunul dintre ei nu erau susținățorii debarcării, mai mult chiar, nu își manifestau aproape fățiș dezaprobarea pentru acesta.Cox, p.157 Directiva 16 nu asigura înființarea unui cartier general operațional combinat care să coordoneze cele trei ramuri ale armatei (forțele terestre, marina și aviația) în timpul planificării și pentru coordonarea și executarea unei acțiuni așa de complexe (spre deosebire de aliați, care au creat Cartierul General Suprem al Forței Expediționare Aliate (SHAEF) pentru debarcarea din Normandia).Cox, p.161
Atunci când a aflat de intențiile lui Hitler prin intermediul ministrului său de externe, Galeazzo Ciano, dictatorul italian Benito Mussolini s-a oferit să participe la invazie cu zece divizii de infanterie și treizeci de escadrile de aviație.Cox, p.158 Hitler a refuzat la început oferta, dar a acceptat în cele din urmă participarea unui mic contingent de avioane de vânătoare și bombardament Corpo Aereo Italiano, care să participe la campania aeriană a Luftwaffe din octombrie/noiembrie 1940.Macksey, Kenneth, Beda Fomm: The Classic Victory, p. 35. Ballantine, New York, 1971.
Forțele terestre germane
Heeresgruppe A Comandant Generalfeldmarschall Gerd von Rundstedt 16.Armee — comandant Generaloberst Ernst Busch {| Primul val XIII.Armee-Korps — General Heinrich-Gottfried von Vietinghoff genannt Scheel. 17.Infanterie-Division 35.Infanterie-Division Luftwaffe II./Flak-Regiment 14 VII.Armee-Korps — Generaloberst Eugen Ritter von Schobert 1.Gebirgs-Division 7.Infanterie-Division Luftwaffe I./Flak-Regiment 26
Al doilea val V.Armee-Korps — General Richard Ruoff 12.Infanterie-Division 30.Infanterie-Division] XXXI.Armee-Korps — General der Panzertruppen Georg-Hans Reinhardt 8.Panzer-Division 10.Panzer-Division 29.Infanterie-Division (mot.) Infanterie-Regiment (mot.) Großdeutschland Infanterie-Regiment Leibstandarte SS Adolf Hitler (mot)Al treile val IV. Armee-Korps — General Viktor von Schwedler 24.Infanterie-Division 58.Infanterie-Division XXXII.Armee-Korps — General Walter Kuntze 45.Infanterie-Division 164.Infanterie-Division
9.Armee — Generaloberst Adolf Strauss
{|Primul val XXXVIII.Armee-Korps — General Erich von Manstein 26.Infanterie-Division 34.Infanterie-Division VIII.Armee-Korps — General Walter Heitz 6.Gebirgs-Division 8.Infanterie-Division 28.Infanterie-DivisionAl doilea val XV.Armee-Korps — Generaloberst Hermann Hoth 4.Panzer-Division 7.Panzer-Division 20.Infanterie-Division (mot.)Al treilea val XXIV.Armee-Korps General Leo Freiherr Geyr von Schweppenburg 15.Infanterie-Division 78.Infanterie-Division
Heeresgruppe C Generalfeldmarschall Wilhelm Ritter von Leeb
6.Armee — Generalfeldmarschall Walther von Reichenau {| II.Armee-Korps — General Walter Graf von Brockdorff-Ahlefeldt 6.Infanterie-Division 256.Infanterie-Division Tupele aeropurtate General Kurt Student 7.Flieger-Division 22.Infanterie-Division (Luftlande) Bau-Lehr-Regiment z.b.V. 800 Brandenburg|} Forțele aeriene germane
Bătălia Angliei Începând cu august 1940, Luftwaffe a început o serie de atacuri concentrate – Unternehmen Adlerangriff – asupra unor ținte din Regatul Unit pentru distrugerea RAF și câștigarea superiorității aeriene deasupra Marii Britanii. Campania a devenit cunoscută mai târziu ca Bătălia Angliei. Modificarea accentului bombardamentelor de la atacul asupra bazelor RAF și stațiilor radar spre atacarea Londrei, a transformat Adler într-un bombardament strategic. Efectele acestei modificări sunt subiect de controverse. O serie de istorici consideră că modificarea strategiei a făcut ca Lufewaffe să piardă lupta pentru câștigarea superiorității aeriene.Wood and Dempster 2003, pp. 212–213. Alți istorici consideră că Luftwaffe a obținut rezultate nesemnificative chiar și în prima parte a campaniei, iar RAF nu ajunsese în pragul colapsului, așa cum se afirmă câteodată.Bungay 2000, pp. 368–369. O altă opinie este aceea că germanii nu ar fi fost capabili să obțină o superioritate aeriană mai înainte ca condițiile meteorologice să se înrăutățească în toamnă.Hooton 2010, p. 80. Există și opinia conform căreia era puțin probabil ca Luftwaffe să fie capabilă să distrugă RAF Fighter Command. Dacă pierderile britanice ar fi devenit foarte mari, RAF și-ar fi retras pur și simplu aparatele de zbor spre nord și și-ar fi regrupat aparatele de zbor. După aceasta, și-ar fi redesfășurat forțele spre sud, de îndată ce germanii ar fi lansat invazia. Există și părerea că „Leul de Mare” ar fi eșuat oricum, datorită slăbiciunii marinei germane.Corum 1997, pp. 283–284.
Opinia conform căreia „Leul de Mare” ar fi fost un eșec indiferent de o posibilă victorie germană în bătălia aeriană era împărtășită de un număr de ofițeri de stat major. Marele amiral Karl Dönitz considera că superioritatea aeriană nu este suficientă. Dönitz a declarat că germanii nu aveau nici controlul asupra spațiului aerian, nici al mărilor și nici nu aveau vreo șansă să le cucerească.Dönitz 1958 (1997 edition), p. 114. Erich Raeder, comandantul Kriegsmarine în 1940 aprecia că britanicii nu și-au mobilizat în luptă niciodată întreaga flotă. În continuare el considera că o invazie germană în Anglia ar reprezenta o chestiune de viață sau moarte pentru britanici, care nu ar ezita să angajeze întreaga forță navala până la ultimul vas și ultimul om în lupta pentru supraviețuire. Amiralul a remarcat că Luftwaffe era capabilă să apere transporturile navale germane împotriva raidurilor flotei britanice și a considerat că forțele aeriene germane nu erau capabile să suplinească nici pe termen scurt inferioritatea Kriegsmarine.Raeder 2001, pp. 324–325.
Când Franz Halder, șeful marelui stat major al forțelor terestre, a aflat care este starea Kriegsmarine și care sunt opiniile față de planul de invazie, el a notat în jurnalul său pe 28 iulie 1940 că, dacă tot ce se aude despre planul marinei este adevărat, se poate renunța fără probleme la întregul pland de invazie.Burdick and Jacobsen 1988, p. 255.
Alfred Jodl, șeful de operațiuni al OKW (Oberkommando der Wehrmacht), a remarcat după ce Raeder a admis că Kriegsmarine nu poate îndeplini cerințele operaționale ale forțelor terestre că o debarcare în Anglia trebuia privită doar ca un act disperat.Greiner in Detweiler 1979, pp.10–12.
Limitele Luftwaffe