200px|thumb|right Casa de Oldenburg este o casă regală europeană de origine germană. Aceasta este una dintre cele mai influente case ale Europei, cu ramuri care au condus Danemarca, Rusia, Grecia, Norvegia, Schleswig, Holstein, Oldenburg și Suedia. Actuala regină a Danemarcei, regele Norvegiei și fostul rege al Greciei, precum și consoartele Spaniei, Greciei și Marii Britanii fac parte din această casă.
Aceasta a crescut în importanță atunci când Contele Cristian I de Oldenburg a fost ales rege al Danemarcei în 1448 și al Norvegiei în 1450. Casa a ocupat tronul danez încă de atunci.
Istoria Căsătoriile conților medievali de Oldenburg au pavat calea pentru moștenitorii lor, pentru a deveni regi în diferite regate scandinave. Prin căsătoriile cu un descendent al Regelui Valdemar I al Suediei și regelui Eric al IV-lea al Danemarcei, a fost creată o cerere la tronul Suediei și Danemarcei în 1350. La acel moment, concurenții săi au fost succesorii Margaretei I a Danemarcei. În secolul al XV-lea, moștenitorul Oldenburg care era pretendent s-a căsătorit cu Hedwica de Schauenburg, un descendent al Eufemiei din Suedia și Norvegia, și de asemenea, un descendent al lui Eric al V-lea al Danemarcei. Din moment ce descendenții care s-au situat mai bine în topurile genealogice au murit, fiul lor Cristian Oldenburg, a devenit regele celor trei regate din întreaga Uniune Kalmar. Casa de Mecklenburg a fost concurentul principal la tronurile din nord, precum și a altor rânduri cum ar fi Ducatul de Lauenburg. Diferite ramuri Oldenburgine au domnit în mai multe țări. Casa de Oldenburgine a pretins pentru scurt timp tronurile din Anglia și Scoția, prin căsătoria prințesei Anna de Stuart cu prințul George al Danemarcei și Norvegiei. Cu toate acestea, după moartea timpurie a unicului lor moștenitor, Prințul William, Duce de Gloucester, linia de succesiune a trecut la Casa de Hanovra.
Linia principală Regi ai Danemarcei (1448 - 1863) Regi ai Norvegiei (1450–1814) Regi ai Suediei (1457–64, 1497–1501 si 1520–21) Conți, Duci și Mari Duci de Oldenburg (1101–1918) Duci de Schleswig și Conti de Holstein (1460–1544) Duci de Schleswig și Holstein conducând doar o parte din ducate (1544–1721/1773) Duci de Schleswig (1721–1864) (au condus întregul ducat) Duci de Holstein (1773–1864) (au condus întregul ducat)
Regii Casei de Oldenburg Cristian I al Danemarcei
200px|thumb|left
Între timp, Suedia l-a ales pe 20 iunie 1448 pe Carol Knutsson ca rege. Norvegia s-a confruntat cu o alegere între o uniune cu Suedia sau Danemarca, sau alegerea unui rege separat. A doua opțiune a fost eliminată rapid, izbucnind o luptă pentru putere între susținătorii lui Cristian al Danemarcei și ai lui Carol al Suediei. Consiliul Norvegian de la Realm a fost împărțit. În februarie 1449, o parte a Consiliului s-a declarat în favoarea lui Carol ca rege, dar la 15 iunie în același an, un alt grup de consilieri a adus un omagiu lui Cristian. Pe 20 noiembrie, Carol a fost încoronat ca rege al Norvegiei în Trondheim. Cu toate acestea, nobilimea suedeză a luat măsuri pentru a evita un război cu Danemarca. În iunie 1450, Consiliul suedez l-a forțat pe Carol să renunțe la cererea sa în Norvegia pentru regele Cristian. Problema succesiunii norvegiene a fost decisă între Danemarca și Suedia, precum și de Consiliul norvegian rămas cu un singur candidat pentru tron. În vara anului 1450, Cristian a navigat în Norvegia cu o flotă mare și la 2 august a fost încoronat regele Norvegiei în Trondheim. La 29 august, a fost semnat un tratat de uniune între Danemarca și Norvegia în Bergen.
Norvegia avusese mereu o monarhie ereditară veche, însă acest lucru devenea din ce în ce mai puțin o realitate, de vreme ce la ultimele succesiuni regale, cererile ereditare au fost ocolite din motive politice. Acum fusese declarat în mod explicit ca atât în Norvegia, cât și în Danemarca, să existe monarhie electivă. Tratatul prevedea ca Danemarca și Norvegia să aibă același rege și să fie ales dintre fiii legitimi ai regelui anterior, în cazul în care acesta avusese.
Carol a devenit tot mai nepopular în calitatea sa de rege al Suediei și a fost exilat în 1457. Cristian își atinsese scopul de a fi ales rege al Suediei, restabilind Uniune de la Kalmar. El a primit puterea suedeză temporar de la Arhiepiscopul Jöns Bengtsson Oxenstierna și de la Eric Axelsson Tott. Cu toate acestea, Suedia fiind volatilă și împărțită pe fracțiuni, domnia sa a luat sfârșit în 1464, când episcopul Kettil Karlsson Vasa a fost instalat ca regent. Carol a fost rechemat ca rege al Suediei, deși avea să fie exilat pentru a doua oară și rechemat din nou, murind în timpul celui de-al treilea mandat ca rege. Încercarea finală a lui Cristian de a recâștiga Suedia s-a încheiat cu un eșec militar la Brunkeberg, în octombrie 1471, unde a fost învins de regentul suedez Sten Sture cel Bătrân, care a fost susținut de clanul nobil danezo-suedez Thott. Cristian și-a menținut cererile ca reget suedez până la moartea sa în 1481.
Ioan I al Danemarcei
200px|thumb|right
În primii ani ai domniei sale el a efectuat o politică de echilibrare. Prin mijloace diplomatice, el a încercat să slăbească poziția regentului suedez Sten Sture, și a căutat noi aliați. A fost primul rege danez care a stabilie o cooperare politică cu Rusia.
Politicile interne ale lui Ioan au fost marcate de sprijinul economic de la negustorii danezi și prin utilizarea pe scară largă a funcționarilor și chiar a consilierilor, lucru care a înfuriat nobilii. Cel mai important dintre inițiativele sale a fost instituirea marinei daneze permanente, fapt care a ajuns să joace un rol mai târziu. Pe 6 octomrbie 1467, Ioan a cucerit Suedia, în timpul unei campanii militare scurte și eficiente, învingându-l pe Sten Sture în bătălia de la Rotebro, după ce a subestimat poziția sa de a câștiga peste cea mai mare parte a nobilimii suedeze. Sten s-a predat regelui în Stockholm și s-a împăcat cu el. Ioan a fost încoronat ca rege al Suediei iar lui Sten i s-a oferit cea mai înaltă poziție de autoritate din Suedia.
La acea vreme și parțial pentru posteritate, Ioan a apărut de multe ori ca un rege de rând, considerându-se un om simplu și veste. În spatele acestui caracter, el pare să fi fost un realist și un politician zelos și calculat. În multe feluri, el este considerat a fi paralel cu Ludovic al XI-lea al Franței și Henric al VII-lea al Angliei.
Cristian al II-lea al Danemarcei
200px|thumb|left
În timpul domniei sale, Christian s-a concentrat pe încercarea de a menține un control al Suediei în timp ce încerca o concentare a puterii în mâinile monarhului, în detrimentul atât al clerului cât și al nobilimii. Pentru această încercare, el a sprijinit crearea unei clase puternice a burgheziei.
Christian a luat parte la cucerirea tatălui său a Suediei în 1497 și la luptele din 1501 atunci când Suedia s-a revoltat. Hans a fost numit vicerege al Norvegiei (1506-1512) și a reușit să mențină controlul asupra acestei țări. În timpul administrației lui dure din Norvegia a încercat să priveze nobilimea norvegiană de influența tradițională exercitată prin intermediul Consiliului de stat (Rigsraad), lucru care a condus la controverse.
O particularitate, mai mult fatală pentru el, a fost gustul său pentru oamenii obișnuiți, care a crescut odată cu pasiunea lui pentru o fată norvegiană numită Dyveke Sigbritsdatter, care a devenit amanta lui, în 1507 sau 1509.
Succesiunea lui Christian pe tron a fost confirmată de Herredag sau ansamblul de notabili din cele trei regate de nord, care s-a reunit la Copenhaga în 1513. Nobilii și clerul din toate cele trei regate au privit cu îndoieli grave un conducător care a demonstrat deja în Norvegia, că nu se teme să-și aplice autoritatea la marginile ei extreme.
Frederic I al Danemarcei
200px|thumb|right
În 1523 Kristianssen I, fiul său, numit Rege peste regatul Danemarca, Norvegia și cel suedez sub împrejurarea unei curți neloiale a fost silit să abdice, motiv pentru regele 'Frederic I' ca să ia pentru sine tronul. După numirea sa ca rege, tronul s-a mutat în cetatea Gottorf, actualul oraș Schleswig din landul Schleswig-Holstein (din Germania).
După înlăturarea în siguranță a fiului său cu un an în urmă, Frederic I se confruntă în 1524 cu o serie de revolte ale țărănimii în regiunile Jutlandul de Sud și landul Skana (din Suedia) care voia reîntoarcerea lui Kristianssen I pe tron. Intrigile mereu crescânde îl forțează pe Severin Norby (n. 147_ - d. 1530), duce de Von Gotland să invadeze regiunea Blekinge într-o încercare de a se schimba oridinea dela cetatea de Scaun din ținutul Gottorf. Adunând țăranii din regiunea guvernată, el va ataca castelul Karnan din Helsingborg. Armata lui Frederik concentrată în ținutul Scania respinge cu eficiență gloata de 8000 de tărani adusă de Soren, iar generalul Johannis Rantau îl învinge la bătălia dela Lund din aprilie 1525. În urma bătăliei, răsculații au dat bir cu fugiții; au pierit însă și nevinovații care s-au găsit în calea lor. Metoda aceasta de a presăra moarte în cale și de a folosi scutul uman a fost practicată și în Europa de Est și Asia de către Imperiul Otoman, procedeu ce ni-l descrie și Mihai Eminescu.
Se știe că Frederic, desi nu scrie daneza, acesta a încurajat publicarea primei Biblii în limba daneză, lucru făcut pentru a împăca taberele religioase ale ordinului luteran și ordinului catolic și a putea să îi controleze printr-o singură biserică (1525).
Începând cu 1427 Frederic autorizează închiderea unor biserici franciscane și moare la 10 aprilie 1533, trupul fiindu-i înhumat la catedrala din Schleswig.
Christian al III-lea al Danemarcei
200px|thumb|left
După moartea tatălui său în 1533, Cristian a fost proclamat rege la o adunare din Rye, în 1534. Consiliul de Stat danez, dominat de episcopii catolici și de nobili, au refuzat să-l accepte pe Ducele Cristian ca rege și au apelat la contele Christopher din Oldenburg, în scopul de a-l restabili pe Cristian al II-lea la tronul danez. În opoziție cu regele Cristian al III-lea, Contele Christopher a fost proclamat regent la Adunarea Ringsted și la Adunarea Skåne la St. Liber Hill de la Catedrala Lund.
Rezultatul a dus la un război civil timp de doi ani, cunoscut sub numele de Feuda Contelui, între forțele protestante și catolici, război pe care Cristian al III-lea l-a câștigat și a ocupat tronul Danemarcei, iar forțele catolice din Danemarca au fost supuse.
Pericolele care îl amenințau pe Cristian din partea împăratului Carol al V-lea și ale altor rude ale întemințatului Cristian al II-lea, l-a convins de necesitatea de a reduce numulțumirea în țară, bazându-se pe magnații danezi și pe nobili.
La Herredag de la Copenhaga, 1542, noua nobilime care a îmbogățit din nou Danemarca au votat pentru Cristian, oferindu-i o parte din bunurile lor pentru a achita datoriile grele pe care le avea în Holsatians și către alți germani.
Pivotul politicii externe a lui Cristian a fost alianța sa cu prinții protestanți germani, fiind o contragreutate la ostilitatea persistentă a lui Carol al V-lea, care era determinat să susțină pretențiile ereditare ale nepoatei sale, fiica lui Cristian al II-lea, la regatele scandinave. Războiul a fost declarat împotriva lui Carol al V-lea în 1542 și cu toate că prinții protestanți germani s-au dovedit a fi aliați necredincioși, închiderea transportului olandez s-a dovedit a fi o armă eficace în mâna regelui Cristian, astfel încât Olanda l-a determinat pe Carol să facă pace cu Danemarca în Speyer, pe 23 mai 1544.
Frederic al II-lea al Danemarcei
200px|thumb|right