Criza economică din 1899-1901 a reprezentat prima criză economică majoră prin care a trecut statul român după cucerirea independenței în 1877. Cauzele ei au fost unele de profunzime, care țineau de structura economiei românești, una aproape exclusiv dependentă de agricultură. Ea a fost totodată și o „criză de creștere”, venind după două decenii de dezvoltare economică continuă, dar nesustenabilă pe termen lung, care a fost bazată pe executarea de mari lucrări publice de infrastructură finanțate cu împrumuturi externe. Criza a avut doi factori declanșatori imediați: unul de natură internă – compromiterea producției agricole a anului 1899 în urma unei secete prelungite de peste 10 luni – și unul extern – diminuarea posibilităților de atragere de fonduri de pe piețele externe, ca urmare a evoluțiilor de pe piața mondială, respectiv declanșarea Războiului Burilor în Africa și a Răscoalei Boxerilor în China.
Criza a avut ca efecte: scăderea producției agricole cu 65%, diminuarea cu 48% a veniturilor din importuri, un deficit bugetar fără precedent de 35 de milioane de lei, creșterea nivelului dobânzilor și încetarea creditării, falimente, reduceri semnificative ale aparatului bugetar și cheltuielilor bugetare, etc. Pentru contracararea efectelor crizei guvernul a apelat la un împrumut extern de 175 milioane de lei, în condiții nu foarte avantajoase. Tot la un împrumut extern a fost nevoită să apeleze și Casa de Depuneri și Consemnațiuni, pentru a evita încetarea de plăți.
Cu toate acestea, politicile financiar-bugetare ale celor două guverne conservatoare care s-au aflat la conducerea țării în această perioadă, conduse de Gheorghe Grigore Cantacuzino și Petre Carp, nu au reușit să redreseze situația, regele Carol I decizând în iulie 1901 să cheme la guvernare Partidul Național Liberal. Aceasta a aplicat un program de austeritate severă, bazat pe reducerea drastică a cheltuielilor bugetare, care a permis reechilibrarea bugetului. Acest plan a avut totuși o consecință negativă importantă, reprezentată de sistarea practică a cheltuielilor pentru apărare, care a avut ulterior ca efect lipsa de dotare cu armament, muniție și tehnică de luptă a Armatei României la izbucnirea Primului Război Mondial.
Criza a avut și urmări pozitive, conducând la adoptarea unor măsuri destinate unei mai bune funcționări a aparatului de stat și instituțiilor financiar-bancare, fapt care a permis contracararea efectelor situațiilor ulterioare de criză economică cu care s-a confruntat statul român, precum și intrarea țării într-un ciclu de dezvoltare accelerată care a făcut ca, în numai un deceniu, Regatul României să atingă nivelul maxim al dezvoltării sale economice, în anul 1912.
Cauze thumb|right|350px|România la începutul secolului al XX-lea. Hartă thumb|right|130 px|Gheorghe Grigore Cantacuzino, președintele Consiliului de Miniștri, aprilie 1899-iulie 1900 thumb|right|130 px|Petre P. Carp, președintele Consiliului de Miniștri, iulie 1900-februarie 1901
Criză economică din 1899-1901 a avut trei mari cauze profunde, care țineau de dezechilibrele economice și financiare structurale ale tânărului stat român, care-și cucerise independența cu numai 20 de ani mai înainte. O analiză publicată într-unul din numerele din 1900 ale Revistei Economice combătea ideea că criza comercială și financiară fusese declanșată doar de recolta proastă din acel an, argumentând că dacă doar recolta din 1900 și lipsa de export ar fi fost de vină, criza n-ar fi izbucnit înainte de recoltă. În fapt, simptomele „unei slăbiciuni financiare” se manifestaseră încă de la începutul primăverii în toate domeniile vieții comerciale și economice, iar o recoltă mai bună ar fi putut doar amâna, dar nu evita declanșarea crizei.
Prima cauză a fost vulnerabilitatea foarte mare a economiei României, din cauza structurii economice dependente într-o proporție covârșitoare (de peste 80%) de producția și comerțul cu cereale.Constantin Ardeleanu, Comerțul exterior și navigația prin gurile Dunării: serii statistice (1901-1914), Galați, 2008, Deși conștienți de această dependență critică și de impactul sever pe care o producție agricolă slabă îl putea avea asupra țării, guvernele succesive au preferat să ignore acest lucru, veniturile din agricultură întorcându-se doar într-o mică măsură în îmbunătățirea acestui domeniu vital:
„”
O a doua cauză a constituit-o lipsa unor politici economice care să prevadă, să prevină și să atenueze efectele pe care apariția unei situații dificile în domeniul producției agricole le avea asupra întregii societăți. Pentru România, recoltele agricole slabe, seceta sau ploaia excesivă au însemnat criză, dificultăți bugetare, stagnare.Mircea Iosa, „Comerțul cerealier și piața de cereale din România la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea”, în Revista de istorie, București, tom XLVII (1989), nr. 3, p. 251„Capitalurile străine”, în Revista Economică, anul I, no. 25, duminică 28 noiembrie 1899
„”„Motivele prealabile ale crizei”, în Revista Economică, anul I, no. 21, duminică 31 octombrie 1899<p>„Motivele prealabile ale crizei”, în Revista Economică, 1900
Cea de-a treia cauză de profunzime era reprezentată de înapoierea tehnologică și infrastructura agricolă deficitară, ceea ce crea dificultăți și dependență pentru economia românească de prețurile cerealelor de pe piețele occidentale, inundate de produse agricole aduse din SUA, Argentina sau Extremul Orient, realizate cu mașini perfecționate și transportate în condiții ieftine. După cum consemna publicația Revista Economică într-unul din numerele sale din 1900, „se face atât de puțin pentru îmbunătățirea vitelor, pentru stabilirea de livezi artificiale, pentru ameliorarea ogoarelor, pentru cultivarea pământului neîntrebuințat, pentru împăduriri, regulări de fluvii și irigațiuni. Toate aceste lipsuri au contribuit, împreună cu agricultura de jaf, calculată numai spre a produce momentan, au făcut ca efectul recoltei cele rele de est-an să fie mai mare și mai simțitor decât dacă pământul se cultiva mai îngrijit și dacă metoda economică ar fi coprins toate ramurile producțiunei agricole.” Edificator pentru acest aspect este faptul că în 1900, aproape 472.000 de gospodării, reprezentând circa 40% din total, nu aveau nici un fel de animale de povară, activitatea agricolă bazându-se exclusiv pe munca manuală a membrilor familiilor.
În același timp, ea a fost și o „criză de creștere” specifică economiei de tip capitalist, venind după două decenii de dezvoltare economică continuă, dar nesustenabilă pe termen lung. Motorul creșterii economice l-a reprezentat efortul general de modernizare a țării după cucerirea independenței, prin executarea de mari lucrări publice de infrastructură finanțate cu împrumuturi externe. După cum arăta ministrul de finanțe Take Ionescu la prezentarea bugetului anului 1900, România era o țară care s-a obicinuit de 18 ani să introducă în fiecare an, în viața ei economică, o medie de 45 până la 50 de milioane de lei, bani streini. Ei bine, astăzi a încetat această perioadă a vieței noastre economice, și era evident ca ea să înceteze.„Resurse pentru acoperire de deficite”, în Revista Economică, anul II, no. 12, 19 martie 1900 Un an mai târziu, situația țării a fost surprinsă de economistul Emil Costinescu, în alocuțiunea la adoptarea bugetului pe anul 1901:
„” Virgil Arion, Romania în Criza din 1900 , accesat la 3 aprilie 2014
Această dezvoltare a condus la acumularea unor dezechilibre economice și financiare structurale. De la 1878 până la 1898 bugetul României se dublase: de la 117 milioane în 1878, la 236 milioane în 1898. În epocă, numai bugetul Japoniei, după războiul victorios împotriva Chinei, mai cunoscuse o asemenea evoluție. Datorită acestei prosperității economice, România a putut obține în două decenii, după războiul independenței, împrumuturi în condiții relativ favorabile și grație acestora, toate guvernele au sporit cheltuielile provocate de lucrările mari de infrastructură: căi ferate, poduri, docuri, universități, școli, cazărmi etc.Romulus Seișanu, Take Ionescu – Viața si opera sa, Editura Universul, București, 1930 În cuvintele lui Take Ionescu:
„”Take Ionescu, Deux ans de finances roumaine 1899-1901. Pro Domo, Imprimerie E.S. CERBU, București, 1902
Criza a avut doi factori declanșatori imediați: unul de natură internă – compromiterea producției agricole a anului 1899 în urma unei secete prelungite de peste 10 luni – și unul extern – diminuarea posibilităților de atragere de fonduri de pe piețele externe, ca urmare a evoluțiilor de pe piața mondială, respectiv declanșarea războiului burilor în Africa și a Răscoalei Boxerilor în China.Casa de Depuneri și Consemnațiuni, Istoricul Casei de Depuneri și Consemnațiuni. Lucrare întocmită cu ocazia împlinirii a 75 ani de ființare, București, 1940Andrei Căpușan, «Beijing, 1900: „Boxerii” asediază ambasadele străine» , în Historia, accesat la 15 martie 2014
Evoluția crizei Criza producției agricole
Compromiterea aproape în totalitate a producției agricole a anului 1899 a avut un impact economic major asupra economiei și finanțelor României. Deși cantitățile de precipitații căzute în anii 1898 și 1899 au fost aproape de mediile multianuale (511 respectiv 527 mm/m2 față de media de 562 mm/m2 înregistrată în perioada 1880-1910), particularitatea a fost reprezentată de repartiția lor temporală, acestea căzând practic exclusiv în primăvara lui 1898 și toamna lui 1899, între aceste două perioade existând un interval de 10 luni (septembrie 1898 - iulie 1899) în care s-a înregistrat o secetă severă.Dr. Ion N. Angelescu, Cunoașterea și conducerea pieții economice. Studiu istorico-statistic asupra evoluției economice a popoarelor, Institutul de Editură si Arte Grafice „Flacăra”, București, 1914
România mai cunoscuse și până atunci ani secetoși, dar în nici unul nu fuseseră afectate atât culturile de toamnă cât și cele de primăvară. Astfel, dacă producția medie de cereale a României în ultimii 20 de ani ai secolului al XIX-lea era de circa 65.000.000 hectolitri/hectar, în anul cel mai secetos de până atunci ea scăzuse la 57% (38.000.000 hectolitri/hectar în 1897). Producția agricolă a anului 1899 a fost de numai 23.000.000 hectolitri/hectar de tone, adică numai 35% din producția unui an mediu. Pe grupe de cereale situația a fost următoarea (producțiile diferitelor tipuri de cereale sunt exprimate în hl/ha iar producția totală anuală în mii de hectolitri):
Anul Porumb Grâu Secară Orz Ovăz Total Media multianuală 13,6 14,8 15,4 16,2 19,6 65.232 1898 16,9 14,2 13,9 16,0 20,0 75.787 1899 4,8 5,5 3,7 2,5 7,1 23.460 1900 14,7 12,6 12,9 11,7 12,0 60.268 1901 12,4 15,6 16,0 17,0 22,0 84.459 Totodată seceta a făcut imposibilă asigurarea cantității de fân necesare hrănirii animalelor, în special a cailor cavaleriei armatei, ceea ce a impus efectuarea în regim de urgență a unui import de fân din Imperiul Austro-Ungar.Constantin Xeni, Take Ionescu - 1858-1922, Editura Universul, București, 1932
Parlamentul a votat un credit extraordinar de două milioane de lei pentru cumpărarea de fân pentru vitele armatei, dar ministrul agriculturii Nicolae Fleva dispune achiziționarea de fân în valoare de șapte milioane de lei. La livrarea mărfii afacerea se va transform într-un mare scandal public atunci când se va constata că fânul era de slabă calitate și mare parte din el deteriorat și inutilizabil. Litigiul s-a judecat de o curte de arbitraj din Budapesta ajungându-se după luni de pertractări la anularea contractului și pierderea banilor plătiți de statul român.Constantin Gane, P. P. Carp și locul său în istoria politică a țării, vol. I-II, Editura ziarului „Universul”, București, 1936
Toate acestea au dus la scăderea dramatică a veniturilor realizate din exporturile de cereale, de la 283 milioane de lei în 1898 la numai 149 milioane de lei în 1899 (o reducere cu 48%), ceea ce a cauzat și o diminuare proporțională a veniturilor la bugetul de stat.
Criza financiară