Dejani este un sat în comuna Recea din județul Brașov, Transilvania, România.
Localitatea a luat ființă prin colonizare, fiind aduse în zonă din jurul Dejului, de unde și toponomia localității, în principal două familii: Mailat și Caplea; considerate ca întemeietorii acestei vetre rurale.
Așezarea și istoria
Așezarea Satul Dejani se află poziționat: La 16 Km sud de Făgăraș, județul Brașov. La aproape 3 Km de marginea pădurii ce coboară din abruptul masiv muntos al Munților Făgăraș. În stânga râului Dejani. De-a lungul șoselei care unește Făgărașul cu Valea Dejaniului și Mânăstirea Dejani, continuând apoi ca drum forestier până adânc în coasta muntelui. Satul are două hotare, în sus și în jos de sat, învecinându-se la miazănoapte cu Recea,la miazăzi fiind munții,la răsărit hotarele Recei și Berivoiului iar la apus hotarul satului Breaza.
Istoria right|250px|thumb|Dejani în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773
Nu este exclus ca începuturile viețuirii în locul acesta, să coboare mult în adâncul istoriei, poate chiar în vremuri dacice, ca și în cazul satului vecin Breaza, unde s-a descoperit o străveche fortificație dacică numită generic "a Arpașului de Sus, Copăcelului, Cuciulatei, Șercaiei, Comanei de Jos sau al Șincăi Vechi", toate având la bază străvechi așezări dacice.
Documentar, satul Dejani este atestat mai târziu, și anume în sec. al XV-lea, printr-un hrisov domnesc emis la Tîrgoviște în ziua de Sfântul Gheorghe a anului 1452 de către Ioan Vlad al III-lea Voievod "stăpânitorul a toată Vlahia cu Dachia Ardialului a părților de cătră munte, anume de la Amlaș Făgăraș", care îi dăruiește boierului său Stanciu Mailat și fraților, fiilor acestuia Oprea și Dragomir precum și nepoților:
A treia parte din boieronatul Dejani.
Trei munți, Prisaca, Izvor și Zîrna "...cu râurile și cu izvoarăle care curg din munții aceștia trei"Ioan cav. de Pușcariu - Fragmente istorice, Despre boierii din Țara Făgărașului (Cluj-Napoca, 2006). Ca martori semnează 14 boieri de divan cu vârste cuprinse între 79 și 109 ani.
Istoricul Antal Lukacs crede că datele din acest document au fost falsificate în sec. al XVIII-lea pentru a fi justificate drepturile familiei Mailat asupra munților Prisaca și Izvor, acesta fiind doar copia unei traduceri românești târzii a hrisovului, și datat 1452.
Arhivele Naționale din București,păstrează însă un document, datând din 1453, prin care Vladislav al II-lea "îl întărește" pe boierul său Stanciu (Mailat) Dijanul cu copiii și nepoții, cu părți din satele Dejani, Trifești, Iași, Arpanea(Arpaș), Huhurezi(Hurez), Săsciori, Sebeș și Munții Izvorul Băniei.Antal Lukacs - Țara Făgărașului în Evul Mediu, sec. XIII-XVI (Ed. Enciclopedică, București, 1999).
Informații sigure despre boierii din Dejani nu mai avem până în 1516, când printre jurații scaunului de judecată este citat și boierul Mân de Desan. Numele satului a fost dedus de către N.Drăganu din numele personal Des, hipocoristicul lui Desimir, cu sensul de Friedensfinder.Antal Lukacs, op.cit., p.228-229.
În 1765, satul a fost parțial militarizat și a făcut parte din Compania a IX-a de graniță a Regimentului I de Graniță de la Orlat până în 1851 când a fost desființat.
Locașuri de închinare
Fundalul istoric
180px|right|thumb|Șerban Cantacuzino
Până în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, secol în debutul căruia Principatul Transilvaniei (cârmuit până acum de către principi maghiari de confesiune calvină) a trecut în stăpânirea Imperiului Habsburgic catolic, românii ardeleni din Dejani au fost, ca toți românii, creștini ortodocși. Nici nu putea fi vorba de altă lege atâta timp cât prin tradiție Țara Făgărașului a aparținut Munteniei, nenumărate sate fiind proprietatea domnilor munteni și a urmașilor lor: Sâmbăta de Sus era la 1653 a vornicului Preda din Brâncoveni, rămânând apoi nepotului său Constantin Vodă Brâncoveanu, care mai cumpără Sâmbăta de Jos, Poiana Mărului, Rucărul și Berivoii. Șerban Cantacuzino avea Recea, Copăcelul și Porumbacu. Cuciulata era la 1662 a boierului muntean Drăghici Cantacuzino. Dejani parțial al lui Stanciu Mailat din 1452,ș.a.m.d.
Legăturile de credință și de neam dintre munteni și făgărășeni au fost astfel extrem de solide și trainic consolidate de-a lungul a multor veacuri. De altfel, în lupta făgărășenilor pentru păstrarea ortodoxiei, puternic amenințată de intoleranța principilor maghiari calvini (sec. XVII) sau de prozelitismul catolic austriac(sec.XVIII), dar și în cea de conservare a ființei românești, rolul Munteniei cu domnii și vlădicii ei, a fost deosebit de important.
Acțiunile prozelitiste calvine printre românii ortodocși, patronate de către cârmuitorii maghiari ai Ardealului în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, dăduseră greș, românii rămânând ce-au fost. O salbă de peste 30 de schituri și de mănăstiri ortodoxe încingea pe interior poalele Munților Făgăraș, păzind cu străjnicie, în comuniune cu credincioșii din sate, străvechea lege românească.
180px|left|Leopold Kollonitsch|thumb
Zorii lui 1700 veniră însă cu un alt val de prigoane religioase, de astă dată opera noilor stăpâni, austriecii catolici, acțiuni dirijațe de către iezuiți, cardinalul Kollonich și împăratul Leopold I, el însuși crescut de către iezuiți. Atragerea prin orice metode a românilor ortodocși la unirea cu Biserica Romei, urmărea creșterea rolului politic al "statului catolic ardelean" ce se cerea întărit după 150 de ani de dominație maghiară calvină. Așadar, trebuia mărit la maximum numărul catolicilor și aceasta bineânțeles, pe seama românilor ortodocși care trebuiau siliți să-și lepede credința.
Urmează o crâncenă luptă de păstrare a credinței ortodoxe strămoșești, în prima linie aflându-se românii făgărășeni și cei brașoveni.
Cu toate cele îndurate, în 1745, ca într-un glas satele de sub munte au răspuns comisiei de comunicare a "Patentei de unire", care dispunea unirea cu Roma catolică, asemenea sătenilor din Bucium, că "...noi suntem gata să lăsăm biserica la porunca măriilor-voastre, preotului unit,dar mai bine ne pustiim și pribegim decât să ne ținem preot unit"Ștefan Meteș - Viața bisericească a Românilor din Țara Oltului (Sibiu, 1930), p.42..
Într-o zguduitoare scrisoare datând din 1759, jupânul Ioan Oancea din Făgăraș scria:
A fost firesc așadar ca în 1759, la declanșarea răscoalei anti-uniație condusă de călugărul Sofronie de la Cioara, făgărășenii să fie primii care au participat în masă la aceasta. În 53 de sate din 61, ortodocșii și-au luat înapoi bisericile și moșiile bisericești de la uniți.Ștefan Meteș, op.cit., p.25.
Lucrurile însă au continuat să se agraveze, astfel că în 1761 aproape toate schiturile și mânăstirile pomenite mai sus au căzut victime artileriei militar-confesionale austriece, ca urmare a campaniei armate de alipire forțată a românilor ortodocși la Roma catolică.
Învățătorul făgărășan Andrei Șovăiloviciu scrie în 1791:
Acesta a fost fondul tragic al sec. al XVIII-lea transilvan, când Biserica românească de aici s-a dezbinat, apărând pe lângă vechea Biserică Ortodoxă, păstrătoare a rânduielilor strămoșești, o nouă biserică ruptă din cea dintâi, numită Biserica unită cu Roma sau greco-catolică, stând sub stăpânirea Papei.
Schitul din Poiana Mânăstirii
thumb|right|Sfântul Nicolae, pictură de Tintoretto (1518-1594), Kunsthistorisches Museum, Viena
În ceea ce ne privește,cunoaștem că odinioară pădurea Dejaniului ascundea la loc ferit, prielnic retragerii și lucrării rugăciunii, un mic schit ortodox purtând hramul Sfântul Nicolae, despre care știm că a existat la 1719, fiind pomenit într-o însemnare făcută de către popa Ion din Iași, viitorul ieromonah Isaia Eșanul, viețuitor al acestui schit, pe foaia 38 a Evangheliei tipărite la București în 1682 și reprodusă de Valeriu LiteratValeriu Literat - Din Țara Oltului - Însemnări vechi din biserici noi, în revista Țara Bîrsei, nr. 2 și 3, 1938, pag. 210..
În Poiana Mânăstirii, cum este numit până astăzi locul cuprins de curmătura dintre ,,Piscul’’ împădurit cu brazi-stavilă vântului dinspre miazănoapte și coasta "Netoțelul", urcau până în 1761 cam 60-68 de familii din Dejani, în duminici și sărbători, spre închinare și spre ascultarea povețelor unui Isaia Ieromonah Eșanul(ale cărui însemnări se pot vedea pe marginea mai multor cărți de slujbă din Iași și din Dejani, începând de pe la 1719), sau ale unui Danil Ieromonahul, originar din Dejani, slujitori la prestolul schitului.
Incontestabil este că cei aproximativ 4 km, câți sunt între sat și schit, au fost bătuți de atâta amar de popor, mai degrabă de nevoie decât de voie, într-un fel de pribegie confesională determinată de brutalele presiuni exercitate asupra creștinilor ortodocși din Dejani de către autoritățile politico-religioase ale vremii. Probabil că refuzul de schimbare a credinței strămoșești a fost cauza acestui masiv aflux de credincioși înspre schitul ortodox din geana muntelui, ținând cont că atât în 1733, 1750, cât și în 1758 exista biserică în sat, iar conscripția lui Adolf Nikolaus von Buccow din 1761 arată că la data acestui recensământ, în Dejani era un preot ortodox cu 73 de familii de credincioși și trei preoți "uniți" fără nici un credincios.
În vara lui 1761, schitul a fost nimicit prin foc de către soldații căpitanului cetății Făgăraș, contele Nicolae Bethlen, din ordinul generalului Buccow, fiind socotit ca și celelalte, un periculos focar de susținere a vechii credințe strămoșești. Numeroasele cărți de slujbă având prețioase însemnări pe marginea filelor, au fost salvate de flăcări și duse în mare parte în biserica din Iași, locul de baștină al ieromonahului Isaia. În același an, 1761, biserica din Dejani a fost declarată unită de către comisia aulică, deși nu exista nici un credincios unit în sat. 300px|left|thumb|Localitățile Companiei a IX-a de graniță Înființarea în 1765 a Regimentului grăniceresc al districtului Făgăraș a însemnat militarizarea a 13 sate submontane printre care și Dejaniul. Prin grănicerizare, satele au fost declarate automat unite.
Familiile care au refuzat înscrierea ca grăniceri și implicit să-și schimbe credința au fost alungate din localități(Breaza, Șinca Veche, Țînțari, Tohan, Jina, Veștem, Cugir), multe fugind în Muntenia și înlocuite apoi cu coloniști. Așa au apărut în Dejani coloniștii "uniți" din părțile Turdei.
Pe de o parte persecuțiile, pe de altă parte favorurile militare tentante, au fost puternicele stimulente pentru ca mulți să abandoneze ortodoxia și să îmbrățișeze uniația(greco-catolicismul). Satul era compus acum din boieri, iobagi, libertini și coloniști turdeni.
Cert este că în cele din urmă, tunurile generalului Buccow, armonizate cu persecuția economico-confesională austriacă, cu șantajul violent practicat de către autoritățile grănicerești, cu aducerea coloniștilor uniți din zona Turdei, cu apostazia diplomatică și oportunismul materialist al unei părți a clerului ortodox care a trecut la uniație din dorința de a avea și el "privileghiomurile popilor papistășești", scutiri de dări și titluri nobiliare, trădându-și astfel și credința și credincioșii, i-au "convins" pe dejenari să-și lase vrând-nevrând venerabila lege ortodoxă și să primească unirea cu Roma, devenind greco-catolici. După mai bine de un veac de frământări, în perioada de după 1761 și până în 1803 toți ortodocșii din Dejani îmbrățișează uniația, satul devenind dintr-unul pur ortodox, unul compact greco-catolicE.Gagyi - Conscripția ortodoxă din 1805..