Războiul Ruso-Ucrainean a început în februarie 2014 și continuă și în prezent. În urma Revoluției Demnității din Ucraina, Rusia a ocupat și anexat Crimeea de la Ucraina. Apoi a sprijinit paramilitarii ruși care au început un război în regiunea Donbas din estul țării împotriva armatei ucrainene. În 2018, Ucraina a declarat că regiunea este ocupată de Rusia. Acești primi opt ani de conflict au inclus și incidente navale și război cibernetic. În februarie 2022, Rusia a lansat o invazie pe scară largă a Ucrainei și a început să ocupe o parte mai mare a țării, declanșând faza actuală a războiului, cel mai mare conflict din Europa de după al Doilea Război Mondial. Războiul a dus la o criză a refugiaților și la sute de mii de morți.
La începutul anului 2014, protestele Euromaidan au dus la Revoluția Demnității și la demiterea președintelui pro-rus al Ucrainei, Viktor Ianukovici. La scurt timp după aceea, au început protestele pro-ruse în unele părți din sud-estul Ucrainei, în timp ce trupe ruse nemarcate au ocupat Crimeea. Rusia a anexat rapid Crimeea după un referendum foarte controversat. În aprilie 2014, militanții susținuți de Rusia au ocupat orașe din regiunea Donbas din estul Ucrainei și au proclamat Republica Populară Donețk (RPD) și Republica Populară Luhansk (RPL) ca state independente, declanșând războiul din Donbas. Rusia a sprijinit în secret separatiștii cu propriile trupe, tancuri și artilerie, împiedicând Ucraina să recucerească în totalitate teritoriul. Curtea Penală Internațională (CPI) a judecat că războiul a fost atât un conflict armat național, cât și internațional, în care a fost implicată Rusia, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a judecat că Rusia a controlat RPD și RPL începând din 2014. În februarie 2015, Rusia și Ucraina au semnat acordurile Minsk II, dar acestea nu au fost niciodată puse în aplicare pe deplin în anii următori. Războiul din Donbas a devenit un conflict static, asemănător războiului de tranșee; armistițiile au fost încălcate în repetate rânduri, dar liniile frontului nu s-au mișcat.
Începând din 2021, a avut loc o concentrare masivă de forțe militare ruse în apropierea granițelor Ucrainei, inclusiv în Belarusul vecin. Oficialii ruși au negat în repetate rânduri planurile de a ataca Ucraina. Președintele Rusiei, Vladimir Putin, și-a exprimat opiniile expansioniste și a contestat dreptul Ucrainei de a exista. El a cerut ca Ucrainei să i se interzică aderarea la alianța militară NATO. La începutul anului 2022, Rusia a recunoscut RPD și RPL ca state independente. În timp ce trupele ruse înconjurau Ucraina, reprezentanții săi au intensificat atacurile asupra forțelor ucrainene din Donbas.
La 24 februarie 2022, Putin a anunțat o „operațiune militară specială” pentru „demilitarizarea și denazificarea” Ucrainei, susținând că Rusia nu are intenția de a ocupa țara. Invazia rusă care a urmat a fost condamnată la nivel internațional; multe țări au impus sancțiuni împotriva Rusiei și au trimis ajutor umanitar și militar Ucrainei. În fața unei rezistențe acerbe, Rusia a renunțat la încercarea de a cuceri Kievul la începutul lunii aprilie. În august, forțele ucrainene au început să elibereze teritorii din nord-est și sud. În septembrie, Rusia a declarat anexarea a patru provincii parțial ocupate, fapt condamnat la nivel internațional. De atunci, ofensivele rusești și contraofensivele ucrainene au câștigat doar mici porțiuni de teritoriu. Invazia a dus, de asemenea, la atacuri în Rusia din partea forțelor ucrainene și susținute de Ucraina, printre care o ofensivă transfrontalieră în regiunea Kursk din Rusia, în august 2024. Rusia a efectuat în mod repetat atacuri deliberate și nediscriminatorii asupra civililor aflați departe de linia frontului. CPI a deschis o anchetă privind crimele de război și a emis mandate de arestare pentru Putin și alți oficiali ruși.
Context istoric Context istoric
În secolul al XVIII-lea, Imperiul Rus a început expansiunea pe teritoriile ucrainene, distrugând în 1775 elita ucraineană - cazacii - și inițiind o politică dură de Rusificare. Ucrainenii au fost transformați în țărani, limba lor maternă a fost interzisă oficial, iar în ultimii ani ai existenței imperiului au fost impuse restricții severe asupra utilizării acesteia. La începutul anului 1917, Revoluția din Februarie, condusă de Alexandr Kerenski, a transformat Rusia într-o republică și a inspirat multe popoare cucerite să aspire la independență față de Rusia. Republica Populară Ucraineană a proclamat autonomia, iar când Lenin a venit la putere la sfârșitul anului 1917, a declarat război Ucrainei, cunoscut sub numele de Războiul de Independență al Ucrainei (1917–1921), care a fost parte a conflictului de pe teritoriul fostului Imperiu Rus.
Republica Populară Ucraineană, cu capitala la Kiev, a proclamat independența la începutul anului 1918, când bolșevicii au invadat deschis și au proclamat la Harkov un guvern marionetă al Ucrainei Sovietice, controlat în totalitate de Moscova. Armata sovietică a invadat Ucraina de trei ori între 1918 și 1921, iar în timpul primei invazii, la 4 februarie 1918, sub conducerea lui Mihail Muraviov, ministrul de facto al apărării al Rusiei Sovietice, a avut loc un pogrom terifiant la Kiev, în cadrul căruia, ca parte a terorii roșii, au fost uciși mii de civili, inclusiv doar doi politicieni. În 1921, Ucraina a fost împărțită între Rusia Sovietică (care în 1922 a devenit URSS) și Polonia. În anii 1932–1933, guvernul sovietic al lui Iosif Stalin a creat condițiile pentru Holodomor, recunoscut de multe țări ca un genocid împotriva ucrainenilor, în urma căruia au murit milioane de oameni, iar supraviețuitorii au suferit daune grave ale ADN-ului.
În 1937, serviciul secret NKVD, la ordinul Kremlinului, a distrus o întreagă generație a elitei intelectuale ucrainene de atunci - oameni de știință, regizori de film și scriitori. În anii 1970 și 1980, principala agenție de securitate, Comitetul pentru Securitatea Statului al URSS (KGB), a ucis numeroși disidenți ucraineni care cereau independența țării lor, dintre care cel mai cunoscut a fost Vasil Stus Каганов Ю. О. Опозиційний виклик: Україна і Центрально-Східна Європа 1980-х — 1991 рр. — Запоріжжя, 2009. Каганов Ю. О. Опозиційний виклик: Україна і Центрально-Східна Європа 1980-х — 1991 рр. — Запоріжжя, 2009.Касьянов Г. В. Незгодні: українська інтелігенція в русі опору 1960- 80-х років. — К., 1995 Русначенко А. М. Національно-визвольний рух в Україні середина 1950-х — початок 1990-х років. — К., 1998..
Situatie cu Crimea
În secolul al XIII-lea Crimeea era parțial controlată de Veneția și Genova; apoi au stăpânit aici Hanatul Crimeii și Imperiul Otoman, între secolele XV-XVIII. Imperiul Rus a ocupat peninsula între secolele XVIII-XX, peninsula devenind parte apoi a RSSF Ruse și (din 1954) a RSS Ucrainene în cadrul Uniunii Sovietice.
Din 1991 devine parte a Ucrainei independente, ca Republica Autonomă Crimeea.
După dizolvarea Uniunii Sovietice în decembrie 1991, noile state independente, Federația Rusă și Ucraina, au menținut relații cordiale. În schimbul garanțiilor de securitate, Ucraina a semnat Memorandumul de la Budapesta în 1994 , acceptând să cedeze armele nucleare ale fostei Uniuni Sovietice. Până în anul 1994, Ucraina avea în posesia sa între 1.514 și 2.156 de focoase nucleare strategice și între 2.800 și 4.200 de focoase nucleare tactice, clasându-se pe locul 3 în topul țărilor cu cele mai multe arme nucleare.
La acel moment, Rusia, Marea Britanie și SUA au convenit în Memorandumul de la Budapesta să susțină integritatea teritorială a Ucrainei. În 1999, Rusia a semnat Carta pentru Securitate Europeană, afirmând dreptul fiecărei foste republici sovietice „de a-și alege sau schimba aranjamentele de securitate”, precum și dreptul de aderare la alianțe. Dar în 2002, Putin a declarat că relațiile Ucrainei cu NATO sunt „o chestiune între cei doi parteneri”.
În anii de după dizolvarea URSS, țările baltice, România, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Polonia și alte state din fostul bloc estic s-au alăturat NATO, ca răspuns la amenințările regionale de securitate care implicau Rusia, cum ar fi criza constituțională rusă din 1993, Războiul din Abhazia (1992–1993) și Primul Război Cecen (1994–1996). Putin a spus că puterile occidentale au încălcat promisiunile de a nu lăsa nicio țară din Europa de Est să se alăture NATO.
La alegerile prezidențiale din Ucraina din 2004, candidatul opoziției, Viktor Iușcenko, a fost otrăvit de dioxina TCDD, acuzând Rusia pentru tentativa de asasinare . Viktor Ianukovici a fost declarat câștigător, în ciuda acuzațiilor de fraudare a voturilor din partea observatorilor electorali. Pe parcursul unei perioade de proteste și demonstrații care a durat două luni, care a devenit cunoscută sub numele de Revoluția Portocalie, proteste pașnice mari au contestat cu succes rezultatul, iar Curtea Supremă a Ucrainei a anulat rezultatul din cauza fraudei electorale la scară largă.
Reluarea alegerilor a fost câștigată de Iuscenko. Revoluția portocalie este adesea grupată cu alte mișcări de protest de la începutul secolului 21 din fosta URSS. Potrivit lui Anthony Cordesman, ofițerii militari ruși au văzut astfel de revoluții de culoare ca încercări ale statelor americane și europene de a submina Rusia.
La summitul de la București din 2008 , Ucraina și Georgia au cerut să adere la NATO, dar membrii NATO au fost divizați. Țările vest-europene s-au opus oferirii de planuri de acțiune pentru aderare Ucrainei și Georgiei, temându-se că aceasta ar tulbura Rusia. În schimb, NATO a emis și o declarație prin care a fost de acord că „aceste țări vor deveni membre ale NATO” la un moment dat. Putin s-a opus ferm candidaturilor lor de aderare la NATO.
Forțele ruse au invadat Georgia în august 2008 și au preluat controlul asupra regiunilor separatiste Abhazia și Osetia de Sud, demonstrând disponibilitatea Rusiei de a folosi forța militară pentru a-și atinge obiectivele politice.
În 2010, alegerile prezidențiale au fost câștigate de Ianukovici.
În 2013, parlamentul Ucrainei a aprobat în mod covârșitor finalizarea unui acord de asociere cu Uniunea Europeană (UE). Rusia a făcut presiuni asupra Ucrainei să o respingă. Consilierul Kremlinului Serghei Glazyev a avertizat în septembrie 2013 că, dacă Ucraina va semna acordul UE, Rusia nu va mai recunoaște granițele Ucrainei. În noiembrie, președintele ucrainean Viktor Ianukovici s-a retras brusc de la semnarea acordului și a optat pentru legături mai strânse cu Uniunea Economică Eurasiatică condusă de ruși. Această retragere forțată a declanșat un val de proteste cunoscut sub numele de Euromaidan, care a culminat cu Revoluția Demnității din februarie 2014.Protestatarii s-au opus implicării Rusiei în politica internă, corupției guvernamentale, abuzului de putere și încălcărilor drepturilor omului, inclusiv împotriva noilor legi care interziceau protestele. În perioada 18-20 februarie 2014, peste 100 de protestatari au fost uciși în confruntări cu poliția din Berkut; majoritatea au fost împușcați de lunetiști.
La 21 februarie 2014, Ianukovici și liderii opoziției au semnat un acord pentru a crea un guvern interimar de unitate pentru a efectua schimbări constituționale urgente (care trebuiau semnate de președinte) și a organiza alegeri anticipate. Cu toate acestea, Ianukovici a fugit din capitală în acea seară și nu a informat parlamentul despre locul în care se află. A doua zi, parlamentul Ucrainei a votat în unanimitate revocarea lui Ianukovici din funcție (aproximativ 73% din cei 450 de membri ai parlamentului au votat). Ianukovici, suspendat de la putere de parlament, a fugit în Rusia.
La 27 februarie, a fost stabilit un guvern interimar și au fost programate alegeri prezidențiale anticipate. A doua zi, Ianukovici , aflat în Rusia, a declarat că rămâne președintele Ucrainei. Unii lideri politici din regiunile de est în principal vorbitoare de rusă și-au declarat loialitatea față de Ianukovici.