Aspretele (Romanichthys valsanicola) este un pește dulcicol, de 10–12 cm, din familia percidelor, din apele repezi de munte, cu fund pietros din România.The IUCN Red List of Threatened Species - Romanichthys valsanicola, accesat în 11 martie 2023
În trecut era răspândit în cursul de munte al râului Argeș și al afluenților săi: Vâlsan și Râul Doamnei. În prezent arealul este limitat numai la o porțiune de 1 km din cursul superior al râului Vâlsan în amonte de satul Brădetu și există pericolul dispariției sale. Este o specie endemică apelor din România. Aspretele este o fosilă vie având o vechime de peste 65 de milioane de ani, fiind contemporan cu ultimii dinozauri. Este considerat cel mai rar pește din Europa și, după unele estimări, chiar din lume. A fost descoperit în august 1956 de Nicolae Stoica, student în anul doi al Facultății de Biologie din București și a fost descris ulterior de Margareta Dumitrescu, Petre Bănărescu și Nicolae Stoica.
Are corpul alungit, aproximativ cilindric în regiunea anterioară, comprimat lateral în regiunea posterioară și acoperit cu solzi ctenoizi relativ mari. Capul este mare și ușor comprimat dorso-ventral. Gura este mică, așezată subterminal și este înzestrată cu dinți mărunți. Are două înotătoare dorsale, apropiate între ele, prima este scurtă și cu raze țepoase drepte, iar a doua cu raze moi. Înotătoarea anală are o bază scurtă. Înotătoarele ventralele sunt dispuse mult înainte. Coloritul corpului este brun-cenușiu pe spate, cu pete mai întunecate, iar abdomenul alb-gălbui. Câteva șiruri de pete întunecate străbat înotătoarele dorsale, pectorale și caudală.
Se hrănește cu larve de insecte acvatice. Depune icrele pe pietre, în a doua jumătate a lunii mai. O femelă depune aproximativ 120-150 de icre pe sezon. Nu are valoare economică.
Denumirea populară și științifică
Specia este cunoscută sub denumirile populare de asprete, popete sau sforete, date de localnicii din satul Galeșu, de pe valea Vâlsanului.Petru Bănărescu. Fauna Republicii Populare Române. Vol. XIII : Pisces - Osteichtyes (Pești ganoizi și osoși). București. Editura Academiei Republicii Populare România, 1964.
Numele științific de Romanichthys valsanicola este format din Romanichthys, care provine din neolatinul romani, romanicus = românesc + grecescul ichthys = pește și valsanicola o latinizare a numelui râului Vâlsan. Denumirea științifică a speciei se traduce ca „pește românesc de pe valea Vâlsanului”.Catalogul habitatelor, speciilor și siturilor – Info Natura 2000 în România. Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice – Direcția Generală Protecția Naturii. 2013 Denumire populară de asprete este dată după solzii săi aspri.DEXI - Dicționar explicativ ilustrat al limbii române. Editura: Arc, 2007 Este singurul pește a cărui denumire în mai multe limbi este identică cu cea din limba română: asprete.
Istoria Aspretele a fost descoperit în august 1956 de către Nicolae Stoica, student din anul doi al Facultății de Biologie din București, pe timpul pregătirii unei lucrări despre speciile piscicole din baznul superior al Vâlsanului. El a pescuit cu mâna în râul Vâlsan un pește cu solzi cu margini zimțate, aspru la atingere, pe care nu l-a putut identifica în literatura de specialitate, ceea ce l-a făcut să presupună că ar putea fi vorba de o specie nouă. A apelat la ajutorul zoologului Margareta Dumitrescu, care a concluzionat că aspretele era o specie nouă, nesemnalată în apele României. în studierea acesteia s-a implicat și profesorul Petre Bănărescu. În anul 1957 Bănărescu, Dumitrescu și Stoica au publicat un articol științific în care era descris aspretele, locul și data descoperirii, precum și încadrarea sa într-un nou grup. Denumirea științifică de Romanichtys valsanicola, care se traduce „peștele românesc de pe Vâlsan” a fost aleasă de Nicolae Stoica, care a dorit ca zona sa natală să fie menționată. În perioada 1957-1958 profesorul Bănărescu a identificat aspretele atât în râul Argeș, cât și în afluenții săi: Vâlsan și Râul Doamnei.George D. Vasiliu. Peștii apelor noastre. București : Edit. Științifică, 1959.
A urmat apoi o perioadă intensă de cercetări, între 1963-1965 efectuate de profesorul Bănărescu, T. Oprescu și Ghe. Stănescu în care s-a constatat că pe râul Argeș (între localitățile Corbeni și Albești) și în râul Vâlsan exista un număr destul de mare de exemplare de asprete. În amonte de Brădetu nu au fost semnalate exemplare de asprete.
În anul 1965 nu a mai fost identificatt nici un exemplar de asprete. A fost lansată ipoteza potrivit căreia dispariția aspretelui era asociată cu competiția cu porcușorul de vad (Gobio uranoscopus), care se hrănește cu aceleași insecte acvatice pe care le consumă și aspretele, efectivul porcușorului de vad crescând semnificativ în perioada 1964-1965 comparativ cu anii precedenți.
În anul 1967 s-a început construirea pe râul Argeș a celui mai mare baraj hidroelectric din România, Lacul Vidraru, cu consecințe dezastruoase asupra mediului natural din bazinul râului. Cursul Argeșului a fost schimbat de mai multe ori, vegetația acvatică îndepărtată, dar mai ales au fost înlăturate mari cantități de nisip și pietre în care aspretele își avea habitatul obișnuit, ceea ce a dus la dispariția definitivă a acestui pește din râul Argeș. În 1967 a fost construit, de asemenea, un baraj pe râul Vâlsan, mult în amonte de zona populată de asprete, ducând la scăderea nivelul apei. Între peștii pescuiți ulterior nu a mai fost identificat niciun asprete. S-a concluzionat că aspretele ar fi dispărut complet atât din Argeș, cât și din Vâlsan. Ulterior s-a constatat că aceasta a fost o alarmă falsă, aspretele supraviețuind în râul Vâlsan, în amonte de Brădetu, prezența lui fiind semnalată pe la începutul anilor '70.
În perioada 1977-1986, zoologul Gh. Stănescu, a depus eforturi susținute pentru protejarea speciei și împiedicării exploatărilor de piatră în râul Vâlsan, reușind să obțină declararea văii Vâlsanului ca zonă protejată, în urma unei decizii a prefecturii județului Argeș.Stănescu, Gh. (1971): Romanichthys valsanicola Dumitrescu, Bănărescu & Stoica (Pisces-Percidae), its distribution in Roumania and the causes of its extinction. Véstník Československé Společnosti Zoologické 35(2): 132-135.Stănescu Gh. Romanichthys valsanicola, aspretele, în pragul dispariției, Ocrot.nat., Nr.2, 1979, p. 135 – 140.Stănescu Gh. si A. Lehrer. Arealogia ihtiofaunei periclitate și propuse spre ocrotire din sistemul hidrografic Argeș, Vol. festiv Muz.Iasi, 1984, p. 269-277.Stănescu Gh. Aspretele – Romanichthys valsanicola și problema ocrotirii lui, Ocrot nat., Vol XLIII, Nr.4, 1990, p. 29- 33.Stănescu Gh. (1995) Odiseea aspretelui (Romanichthys valsanicola). Comunicări și referate Muzeul de Științele Naturii Ploiești, 237-248.
Mediul de viață din bazinul superior al Vâlsanului a fost afectat de prăbușirea în apă a unei halde de steril de mină situată pe mal, fapt care a dus la deteriorarea calității apei, cu influențe negative asupra întregii faune acvatice. Profesorul Bănărescu a constatat în 1988 o schimbare profundă a aspectului râului Vâlsan, în sensul în care patul albiei, de obicei acoperit cu pietre, bolovani și nisip, era acoperit în totalitate de un strat de noroi.
Inginerul A. Georgescu, președintele organizației non-guvernamentale Oamenii și Mediul Înconjurător din Ploiești, s-a implicat începând cu 1989 în salvarea aspretelui de la dispariție, organizând o serie de acțiuni în urma cărora au fost pescuite 4 exemplare adulte, care au fost duse într-un acvariu din Ploiești, unde au supraviețuit numai două exemplare timp de mai mulți ani, însă fără a se putea reproduce. În 1992 A. Georgescu a inițiat o nouă expediție în zona Vâlsanului căreia i s-au alăturat specialiști germani și francezi. Au fost prinse 7 exemplare de asprete în amonte de Brădetu, un exemplar murind imediat, iar cele 6 exemplare rămase au fost duse la Institutul de Protecție a Naturii și de Ecologie din Bonn unde au fost puse într-un acvariu, creându-li-se condiții similare celor din râul Vâlsan, în speranța că exemplarele se vor reproduce, însă aspretele nu a putut fi reprodus în captivitate.Bănărescu, P.M., Bless, R., Georgescu, A.: Threatened fishes of the world: Romanichthys valsanicola Dumitrescu, Bănărescu and Stoica, 1957 (Percidae). Environmental Biology of Fishes 1995, 43:144.
După 1992 s-au mai efectuat cercetări și s-au mai prins exemplare de asprete, care au fost eliberate. Profesorul Nicolae Crăciun și Adrian Ionașcu în 2004-2005 au studiat deplasările aspretelui în mediul său natural de viață cu ajutorul telemetriei. În 2022 au fost descoperite 58 exemplare de asprete în râul Vâlsan din Munții Făgărașului, în județul Argeș.Denis Grigorescu. Aspretele, cel mai rar pește din Europa. Valea Vâlsanului din Argeș, singurul loc unde mai trăiește. Adevărul 18.10.2022Maia Bondici. Odiseea aspretelui: eforturi pentru salvarea unei specii de pește contemporane cu dinozaurii. Euronews România: 13.10.2022Cea mai rară specie de pește din Europa, considerată fosilă vie, a reapărut într-un râu din România. Digi24. 21.10.2020
Descrierea
Morfologia Peștii adulți ating 12,5 cm lungime totală (10,5 cm fără înotătoare caudală). Petru Mihai Bănărescu and Doru Bănăduc. Habitats Directive (92/43/EEC) Fish Species (Osteichthyes) on the Romanian Territory. Acta Ichtiologica Romanica II, 2007, 43-78.Th. Bușniță, I. Alexandrescu. Atlasul peștilor din apele R.S. România. București, 1971.Constantin Pârvu. Dicționar enciclopedic de mediu (DEM), Volumul 1-2. Regia Autonomă Monitorul oficial, 2005
Longevitatea maximală este de 6 ani (în captivitate), majoritatea peștilor prinși aveau 2-3 ani.
Aspretele are un aspect general asemănător cu zglăvoaca (Cottus gobio), cu care este adesea confundat. Corpul este alungit, gros și rotunjit (în secțiune aproximativ cilindric) în partea anterioară, comprimat lateral în cea posterioară. Înălțimea maximă a corpului reprezintă 14,2-20,8 % din lungimea corpului fără înotătoare caudală, iar grosimea corpului 78-108 % din înălțime. Profilul dorsal al corpului este convex de la vârful botului până la inserția primei înotătoare dorsale, cu o ușoară scobitură în regiunea cefei. Profilul ventral al corpului este aproape plan. Lungimea pedunculului caudal la exemplarele adulte reprezintă 25-31,5 %, iar înălțimea minimă 6,9-9,6 % din lungimea corpului. Distanța predorsală (de la marginea anterioară a bazei primei înotătoare dorsale până la vârful botului) reprezintă 29,5-35 % din lungimea corpului.
Capul este mare, lat și gros, mai gros decât corpul, ușor comprimat dorsoventral; el este mai lat decât înalt, lungimea sa reprezintă 25,5-29,5 % din cea a corpului. Capul seamănă, oarecum, cu cel al zglăvoacei, și este aproape în întregime lipsit de solzi. Botul este rotunjit, obtuz, lungimea lui reprezintă 7,9-9,15 % din cea a corpului și 27-34 % din cea a capului.
Cele două perechi de nări (anterioare și posterioare) sunt mari, marginile lor sunt prelungite prin câte o răsfrângere a pielii în formă de pâlnie larg deschisă; această răsfrângere a nării anterioare formează un opercul care se aplică peste orificiul nazal. Distanța dintre cele două perechi de nări (dreaptă și stângă) este aproximativ egală cu distanța dintre nara posterioară și ochi.
Ochii sunt mari și apropiați între ei; ei sunt situați pe suprafața dorsală a capului și privesc în sus. Ochii sunt alungiți, diametrul lor anteroposterior depășește pe cel dorsoventral și reprezintă 110-183 % din spațiul interorbitar, 18,1-22,4 % din lungimea capului și 4,9-6,6 % din cea a corpului.
Gura este relativ mică, semilunară (în formă de potcoavă), puțin protractilă, așezată subterminal în poziție inferioară; deschiderea ei ajunge până sub nări. Gura este prevăzută cu dinți mărunți, uniformi, dar foarte ascuțiți și ușor curbați, dispuși în formă de perie pe premaxilar, dentar, prevomer, palatine și pe oasele faringiene. Nu au dinți canini pe fălci.