În domeniul morfologic al tipologiei lingvistice, termenul „limbă flexionară”, creat în 1836 de lingvistul german Wilhelm von HumboldtVon Humboldt 1836, apud Bussmann 1998, p. 567., desemnează o limbă în care cuvintele sunt dificil de segmentat în morfemele pe care le conținKálmán și Trón 2007, p. 84..

O limbă flexionară prezintă următoarele proprietăți: Unul și același afix poate avea funcție complexă, de exemplu să exprime mai multe categorii gramaticale. Bunăoară, în limba latină, desinența -ae din scholae indică împreună și genul (feminin), și numărul, și cazul substantivului: numărul singular sau plural, cazul genitiv (singular), dativ (singular) sau nominativ (plural), în funcție de context. Afixele și rădăcina învecinate pot fuziona. De exemplu, în limba norvegiană de est, rădăcina verbului corespunzător lui „a răspunde” este [sva:r], iar sufixul participiului trecut este [t], dar în acest caz [t] fuzionează cu [r], rezultând [ʈ], participiul trecut al verbului fiind prin urmare [sva:ʈ]Eifring și Theil 2005, capitolul 4, p. 6.. În afara flexiunii prin schimbare de sufixe, există și flexiune internă, adică prin modificări în interiorul rădăcinii, de exemplu în limba engleză I take „(eu) iau” vs. I took „(eu) am luat”Jászó 2007, p. 27..

Prin aceste proprietăți, limbile flexionare se deosebesc de cele aglutinante, care prezintă preponderent contrariul acestor proprietăți, adică în cazul ideal, un afix exprimă o singură categorie gramaticală, morfemele se succed fiind clar delimitate și nu există flexiune internă.

În realitate, caracterul flexionar este prezent în diverse limbi în grade diferiteCrystal 2008, p. 244.. Pe de o parte, limbi care fac parte din alte categorii decât cele flexionare pot prezenta și ele elemente flexionare. De exemplu, limba maghiară prezintă un caracter aglutinant foarte net în domeniul părților de vorbire nominale, dar nu și în domeniul verbului. Astfel, într-un verb ca látom „îl/o/îi/le văd”, desinența -om exprimă trei trăsături: numărul (singular), persoana (I) și faptul că verbul are complement direct definit de persoana a III-aJászó 2007, p. 257.. Pe de altă parte, limbi considerate flexionare nu sunt total flexionare. În limba engleză, bunăoară, un cuvânt ca dis/establish/ment „separare de stat” este format în mod aglutinant (semnul / reprezintă limitele nete dintre morfemele din care se constituie)Crystal 2008, p. 17..

Sunt clasificate în categoria limbilor flexionare multe limbi indoeuropene, printre care și româna, limbile semitice (araba, ebraica etc.)Bussmann 1998, p. 567., limbile nilotice din Africa și limbi din alte familii.

Referințe

Surse bibliografice

Bussmann, Hadumod (coord.), Dictionary of Language and Linguistics (Dicționarul limbii și lingvisticii), Londra – New York, Routledge, 1998, ISBN 0-203-98005-0 (accesat la 18 august 2018) Crystal, David, A Dictionary of Linguistics and Phonetics (Dicționar de lingvistică și fonetică), ediția a VI-a, Blackwell Publishing, 2008, ISBN 978-1-4051-5296-9 (accesat la 10 noiembrie 2018) Eifring, Halvor; Theil, Rolf, Linguistics for Students of Asian and African Languages (Lingvistică pentru studenții în limbi asiatice și africane), Universitatea din Oslo, 2005 (accesat la 18 august 2018) Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5 (accesat la 18 august 2018) Kálmán, László și Trón, Viktor, Bevezetés a nyelvtudományba (Introducere în lingvistică), ediția a II-a, adăugită, Budapesta, Tinta, 2007, ISBN 978-963-7094-65-1 (accesat la 18 august 2018) Von Humboldt, Wilhelm, Über die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues (Despre diversitatea construirii limbilor umane), Berlin, 1836 (accesat la 18 august 2018)

Categorie:Limbi flexionare Categorie:Tipologie lingvistică