Istoria limbii franceze începe odată cu cucerirea Galiei de către romani, terminată în secolul I î.Hr. Limba latină populară este adoptată treptat de populația autohtonă, în cursul unei perioade de bilingvism care durează până în secolul al V-lea. Limba galică o influențează pe cea latină, constituind substratul viitoarei limbi franceze. Se formează astfel o limbă numită de lingviști galo-romană.

Secolele V-VIII sunt perioada limbii galo-romane,Periodizarea istoriei limbii franceze nu este unitară. Ostiguy f.a. o împarte în galo-romană (începând cu sec. V), protofranceză (începând cu sec. VIII), franceza veche (începând cu sec. X), franceza medie și a Renașterii (începând cu sec. XV), franceza clasică (începând cu sec. XVII) și franceza modernă. Leclerc 2017 vorbește despre galo-romană (sec. VI-IX), franceza veche (sec. IX-XIII), franceza medie (sec. XIV-XV), franceza Renașterii (sec. XVI), franceza Marelui Secol (1594-1715), franceza secolului Luminilor (1715-1789), franceza modernă (1789-1870) și franceza contemporană. Picoche 1999 amintește despre franceza veche, dar nu îi precizează începutul, ci îi plasează numai sfârșitul către 1350, apoi periodizează istoria ulterioară a limbii în franceza medie (1352-1605), franceza clasică (1605-1777) și franceza modernă și contemporană. la începutul căreia nordul Galiei este cucerit de către tribul germanic al francilor. Acesta își impune puterea politică înființând un regat, dar limba galo-romană o asimilează pe cea a francilor. Totuși, elemente ale acesteia dau un suprastrat viitoarei limbi franceze. Limba galo-romană este fărâmițată în dialecte. Cele din nordul Galiei, sub influența francă, încep să formeze o grupare numită oïl, iar cele din sud, cu alte trăsături comune, încep să formeze gruparea dialectelor oc.Acestea erau cuvintele afirmative corespunzătoare lui „da”.

Din perioada limbii protofranceze (sec. VIII-X) datează primele texte scrise ce reflectă o limbă diferită de latină. În secolul al IX-lea se diferențiază net dialectele oïl de cele oc.

În perioada francezei vechi (secolele X-XIV) se scrie în mai multe dialecte oïl, dar în ele, trăsăturile comune sunt relativ numeroase. Deși primele opere literare nu sunt scrise în acesta, unul dintre dialecte, numit françois, vorbit în regiunea din jurul Parisului, corespunzătoare aproximativ domeniului regal, câștigă prestigiu. Trăsăturile comune încep să se răspândească în vorbire datorită prestigiului dialectului françois, de asemenea formându-se și răspândindu-se treptat o limbă scrisă comună, deoarece începe să fie folosită și în administrația regală, pe lângă latină. De aici încolo, istoria limbii franceze va fi cea a răspândirii și impunerii treptate a acestei limbi comune, pe măsură ce regatul își extinde dominația pe tot teritoriul Franței actuale, în partea de sud a Belgiei, în vestul Elveției și în teritorii de pe alte continente, evoluând și îmbogățindu-se continuu cu elemente din idiomurile pe care le înlocuiește în mare parte și cu împrumuturi din multe limbi străine.

În secolele XIV-XVI (perioada francezei medii), limba evoluează, printre altele simplificându-se prin eliminarea declinării. În secolul al XVI-lea, cel al Renașterii, se împrumută multe latinisme și italianisme, iar limba literarăAici în sensul de limbă folosită în scrierile literare. se îmbogățește și cu cuvinte din celelalte idiomuri vorbite în țară. Apar primele lucrări lingvistice (dicționare, gramatici) care se ocupă de limba franceză, împreună cu preocupări de unificare a limbii literare. În același timp, regalitatea caută să înlocuiască latina în administrație și în justiție.

Secolele XVII (cel al clasicismului) și XVIII (epoca Luminilor) sunt perioada francezei clasice și de trecere la franceza modernă. În secolul al XVII-lea, limba literară este standardizată în contextul mai general al autoritarismului ce caracterizează regimul, normele impunând un lexic „purificat”, relativ sărac, dar o structură gramaticală fixată în mod rațional, iar în secolul al XVIII-lea, și lexicul ajunge să țină pasul cu necesitățile limbajelor de specialitate. Este perioada în care, datorită prestigiului culturii pe care o poartă, franceza este limba de comunicare internațională a elitelor politice și intelectuale, dar încă nu se impune majoritar în vorbirea curentă din provinciile Franței, unde domină idiomurile locale.

În secolul al XVIII-lea, franceza intră în perioada sa modernă. Revoluția franceză de la sfârșitul secolului face din franceză o limbă națională, pe care caută să o impună în mod autoritar în toată Franța. În această perioadă, franceza continuă să câștige teren, deși nu în măsura dorită de autoritățile revoluționare. Impunerea francezei ca politică de stat se intensifică în cursul secolului al XIX-lea prin intermediul școlii, momentul decisiv fiind instituirea învățământului primar public, gratuit și obligatoriu. De atunci, extinderea treptată a duratei școlarizării duce la utilizarea francezei de către toți locuitorii, în detrimentul idiomurilor locale.

În secolul al XX-lea, franceza contemporană cunoaște o pierdere de teren pe plan mondial în favoarea limbii engleze, dar continuă să fie una din limbile de comunicare internațională, căutându-se printr-o politică lingvistică oficial adoptată să se limiteze pe cât posibil influența englezei asupra ei, și să se mențină răspândirea pe care o mai are în lume.

Formarea limbii galo-romane (secolele I î.Hr. – V d.Hr.)

Cucerirea Galiei de către romani s-a extins pe mai multe decenii. În anul 120 î.Hr., ei au înființat provincia Gallia Transalpina, pe teritoriul actualei Provence, și au terminat cucerirea întregului teritoriu până inclusiv partea de sud a Belgiei actuale, în anii 58-51 î.Hr.

Romanii au supus în Galia mai multe popoare: greci, care colonizaseră regiunea din jurul Marsiliei încă din secolul al VII-lea î.Hr.; liguri, popor neindo-european care trăia în sud-estul Franței actuale și în regiunea vecină din Italia actuală; iberi, alt popor neindo-european care popula actuala Spanie și sud-vestul Franței; populație germanică în nord-estul Galiei; în sfârșit, gali, popor celtic, care erau cei mai numeroși.

Stratul latin

După cucerire, în Galia s-au așezat în jur de 200.000 de romani: funcționari, militari, coloni,Leclerc 2017, cap. 1. care vorbeau latina populară. Populația locală a adoptat treptat această limbă, care nu s-a impus forțat, ci din considerente practice. În primul rând, latina era un factor de promovare socială. Nu putea fi cetățean roman, cu avantajele care decurgeau din acest statut, decât cel care adopta obiceiurile, religia și limba cuceritorilor. Cei care voiau să intre în sistemul administrativ roman trebuiau de asemenea să cunoască latina. Dar latinizarea nu a atins numai elitele, ci și oameni de condiție modestă, de exemplu prin încorporarea în armata romană. Alt mijloc de extindere a latinei, inclusiv la țară, au fost așezările de coloni romani care primeau pământuri în Galia pentru diverse servicii aduse statului. Rețeaua rutieră extinsă construită de romani a contribuit de asemenea la latinizare până în regiuni îndepărtate de orașe. Un factor important de latinizare a fost răspândirea creștinismului, accentuată în secolul al IV-lea.

Adoptarea latinei de către populația galică s-a efectuat într-o perioadă lungă de bilingvism. În orașe, limba galilor a început să fie abandonată în secolul al II-lea, dar a continuat să fie folosită la țară până la sfârșitul secolului al IV-lea, după unii autoriDe exemplu Chaussée 1989, p. 167., dar după alțiiDe exemplu Dillon et al. 2001, p. 420; Lambert 1994 p. 10. până la sfârșitul secolului al V-lea.

Latina a lăsat moștenire francezei multe cuvinte comune latinei clasice și celei populare, dar și multe folosite numai în latina populară, de exemplu MANDUCARECuvintele scrise cu majuscule reduse sunt din latina clasică și cea populară. Acesta însemna „a mesteca”, dar în latina populară s-a folosit cu sensul „a mânca”. >Semnul > înseamnă aici „a evoluat în”. franceza modernăAbreviat în continuare „fr. mod.” manger „a mânca”, CALDUSÎn latina clasică CALIDUS. > fr. mod. chaud „cald”, ORICLAÎn latina clasică AURICULA, diminutivul lui AURIS „ureche”. > fr. mod. oreille „ureche”, FACIA În latina clasică FACIES. > fr. mod. face „față”.

În afară de elemente lexicale, franceza a moștenit și trăsături gramaticale apărute deja în latina populară. În aceasta apar, de exemplu, formele verbale analitice precum viitorul de tipul CANTARE HABEO > *CANTARAYYOSemnul * indică un cuvânt neatestat, dar reconstituit de lingviști. > fr. mod. chanterai „voi cânta”Picoche 1999, p. 275. și trecutul de tipul HABEO PANEM MANDUCATUM > AYYO PANE MANDUCATU literal „am pâine mâncată”, de unde forma de perfect compus fr. mod. j’ai mangé du pain „am mâncat pâine”. Tot în latina populară, forma de pasiv cu valoare de trecut AMATUS SUM „am fost iubit” ia valoare de pasiv prezent, de unde fr. mod. je suis aimé „sunt iubit”. Unele sintagme devin locuțiuni adverbiale care vor evolua în adverbe propriu-zise, de exemplu IN HAC HORA fr. mod. encore „încă”. Totodată apare procedeul de derivare a adverbelor din adjective, cu cuvântul MENTE (ablativul lui MENS „minte”) devenit sufix: SOLAMENTE „în mod individual, izolat” > fr. mod. seulement „numai”.TLFi, articolul -ment.

Din cauza reducerii numărului de cazuri la două, nominativ și acuzativ, ba chiar a confuziei dintre acestea prin dispariția din vorbire a desinenței de acuzativ -m (ROSAM > ROSA, ca nominativul ROSA „trandafir”), ia amploare folosirea prepozițiilor: AD pentru dativ și acuzativ (EO ROMAM > EO AD ROMA > fr. mod. je vais à Rome „merg la Roma”), DE pentru genitiv. Tot din cauza reducerii formelor cazuale, topica propoziției se schimbă așa cum va fi moștenită de franceză: atributul adjectival și cel substantival la genitiv se plasează după substantivul comun determinat, predicatul ia o poziție mediană în loc de finală.

În sistemul fonetic al latinei populare au de asemenea loc schimbări ce vor fi moștenite de franceză. Crește numărul vocalelor, prin înlocuirea sistemului „vocale scurte vs. vocale lungi” din latina clasică cu un sistem „vocale semideschise vs. vocale semiînchise”. Astfel, ĕ scurt devine [ɛ] semideschis, ē lung > [e] semiînchis scurt, ŏ scurt > [ɔ] semideschis, iar ō lung > [o] semiînchis. Unele vocale scurte cad: CALIDUS > CALDUS > fr. mod. chaud „cald”. Unii diftongi se reduc: AURUM > ORU(M) > fr. mod. or „aur”. Apare consoana [v]: VIVERE (pronunțat în latina clasică [wiwere]) > VIVERE [vivere] > fr. mod. vivre „a trăi”. Consoana [s] (surdă) intervocalică se sonorizează, apărând astfel consoana [z]: ROSA [rosa] > [roza] > fr. mod. rose „trandafir”. Apar și consoanele africate, de exemplu [k] înaintea lui [e] și [i] mai întâi se palatalizează, devenind [kj] sau [tj], apoi [t͡s] în Galia, unde, între două vocale, aceasta se sonorizează: PLACERE [plajd͡zere] > fr. mod. plaisir „plăcere”).

În secolul al IV-lea, latina vorbită în jumătatea de nord a Galiei nu mai era identică cu cea vorbită în sudul ei.

Substratul galic

Galii formau o mulțime de triburi care, în majoritatea lor, vorbeau numeroase varietăți regionale ale limbii galice, probabil reciproc inteligibile, deoarece aveau un fond comun important. În cursul procesului de adoptare a limbii latine, aceasta a fost influențată de limba galilor, care a constituit un substrat pentru viitoarea limbă franceză.

Limba galilor este puțin cunoscută, în ciuda unui corpus crescând de inscripții descoperite cu ocazia unor săpături arheologice, compus din propoziții scurte, fragmente de expresii, a căror interpretare este dificilă. Se știe despre această limbă că era flexionară, cu un lexic bogat în cuvinte derivate și cuvinte compuse.