Mișcarea feministă din Turcia poate fi divizată în trei etape sau perioade; prima dintre acestea începe o dată cu anul 1839 și coincide cu spectrul larg de legi adoptate în perioada Tanzimatului, Imperiul Otoman ducând în acele vremuri o politică de reformare care a vizat și statutul femeilor în societate. A doua perioadă a început o dată cu era republicană, cu primul președinte al Turciei, Mustafa Kemal Atatürk, care a acordat o serie de drepturi femeilor; iar cea de-a treia etapă a coincis cu intervenția militară din 1980 care a fost inițiată de turcoaice însele.
În perioada Tanzimatului (1839-1876), Imperiul Otoman a promovat o politică de reforme, luând ca model Europa, considerat la acea vreme un tărâm al modernității. Oprimarea femeilor a fost văzută ca reprezentând un obstacol în calea procesului de modernizare al Imperiului Otoman și s-a considerat că numai prin educarea a membrilor societății- în special a femeilor, care până atunci fuseseră private de acest drept- se poate elimina orice impediment aflat în calea obținerii acestui ideal. În noua atmosferă cu viziuni mult mai liberale, femeile au început să își publice propriile jurnale în care își exprimau opiniile cu privire la statutul pe care o femeie îl are într-o societate de tip patrarhal și și-au constituit, de asemenea, propriile grupuri care își propuneau să sprijine femeile din punct de vedere material și moral, mișcarea femeilor din acea perioadă căpătând rapid amploare Erol, Sibel 1992 - „Feminism in Turkey-New Perspectives in Turkey”, Vol.8, p. 109-121. Odată cu câștigarea puterii de către Junii turci în 1908 (Jön Türkler) a început cea de-a doua perioadă constituțională, în care au apărut câteva controverse privind drepturile femeilor. De pildă, începând cu anul 1915 femeilor li s-a permis să renunțe la văl în timpul în care se aflau la locul de muncă; în schimb, erau trimise acasă de poliție în cazul în care lungimea fustei pe care o purtau era mai scurtă decât lungimea oficial acceptată. Chiar și astăzi se observă o tendință de imixtiune socială a anumitor comunități- localizate în special, în zonele rurale- în desemnarea unui anumit tip de vestimentație feminină ca fiind decentă, potrivită Müftüler-Baç, Meltem 1999- „Turkish Women’s Predicament”, Women’s Studies International Forum, Vol.3, p. 310.
Reforme din perioada Tanzimatului și din perioada kemalistă Pe data de 29 octombrie 1923, în ziua proclamării Republicii turce, Mustafa Kemal Atatürk și-a exprimat public principalele sale două obiective: construirea unui stat turc independent și modernizarea acestuia. Pentru a-și putea duce la îndeplinire obiectivele, a desființat Sultanatul și a introdus un nou Cod Civil, conceput după modelul elvețian, care interzicea poligamia, instituia căsătoria civilă, permitea introducerea acțiunii de divorț de către oricare dintre parteneri și garanta egalitatea femeilor în fața legii. De asemenea, pe data de 5 decembrie 1934, femeile își câștigă dreptul de a vota, reformă care contribuie la procesul de modernizare și occidentalizare al Turciei și care atrage după sine noi oportunități pentru femei în ceea ce privește accesul la educație, dar și la obținerea unui loc de muncă mai bun. Prin acordarea dreptului de vot al femeilor, Atatürk a reușit să accelereze procesul de occidentalizare al proaspăt constituitei Republici turce și să o diferențieze pe aceasta în mod pozitiv de alte state ale lumii Arat, Yeșim 1991 -1980’Türkiyesi’nde Kadın Hareketi:Liberal Kemalizmin Radikal Uzanıtsı”,Vol.53, Toplum ve Bilim.. Mai mult decât atât, Turcia a izbutit să se mențină democrată într-o perioadă în care regimurile totalitare puseseră stăpânire pe Europa. Republica turcă sub conducerea lui Atatürk a sprijinit mișcarea feministă, care era considerată a fi o punte de legătură între Orient care reprezenta tradiționalul și între Occident care simboliza modernitatea, progresulErol, Sibel 1992 - „Feminism in Turkey-New Perspectives in Turkey”, Vol.8, p. 111-112.
Reformele adoptate în perioada în care Atatürk s-a aflat la conducerea statului în care egalitatea femeilor devenise garantată în fața legii nu au fost suficiente pentru a acoperi dorința acestora de emancipare, așa încât mișcarea feministă a fost continuată prin intervenția militară din 1980, în fruntea căreia s-au aflat turcoaicele însele și care coincide cu cea de-a treia etapă a procesului de emancipare al femeilor. Această eveniment care a avut ca rezultat depolitizarea societății a fost considerată ca fiind prima mișcare de opoziție democratică. Oficialii statului turc au subestimat în mod cert și nu au reușit să înțeleagă corect atitudinea politică a noilor feministe, considerând că femeile luptau pentru drepturi deja garantate și prevăzute în Codul Civil adoptat în anul 1926 în era republicană. Mișcarea feministă s-a dezvoltat ca o reacție față de politica din acele vremuri și a reprezentat o formă de rebeliune împotriva statului.
Intervenția militară din 1980 și modificările legislative care au decurs din aceasta Mișcarea din 1980 a reprezentat și o extensie a tradiției kemaliste-construcția noilor reforme făcându-se pe baza celor adoptate de Atatürk- întrucât a apărut și ca o continuare a procesului de occidentalizare; însă pe de altă parte, a propus îmbunătățirea reformelor kemaliste și adaptarea acestora noilor realități sociale Arat, Yeșim 1991 -1980’Türkiyesi’nde Kadın Hareketi:Liberal Kemalizmin Radikal Uzanıtsı”,Vol.53, Toplum ve Bilim, 7. Femeile au înțeles că trebuie să lupte pentru drepturile lor indiferent de poziția pe care o ocupau în societate, nivelul de educație sau de originea pe care o aveau; și au început această luptă prin formarea unei conștiințe a solidarității feminine. În acest sens, s-a constituit un grup de intelectuale beneficiare ale unei educații solide care se reuneau deseori pentru a discuta statutul femeii din societatea acelor zile, acestea au pus bazele unor asociații pentru femei și au publicat articole în diverse reviste. Scopul acestui grup era să formeze și să consolideze conștiința feministă și să protesteze împotriva oricărui tip de abuz împotriva femeilor Arat, Yeșim 1991 -1980’Türkiyesi’nde Kadın Hareketi:Liberal Kemalizmin Radikal Uzanıtsı”,Vol.53, Toplum ve Bilim, 10. Mișcarea feministă a contribuit la continuarea procesului de modernizare al societății turce, întrucât nu numai că le-a oferit posibilitatea femeilor de a intra în viața politică prin mici grupuri ce se constituiseră, dar a înlesnit și expansiunea societății civile. Aflându-se în opoziție cu statul, femeile independente au creat puterea prin și pentru societatea civilă, punând bazele unor instituții feministe Gündüz, Zuhal Yeșilyurt 2004 - „The Women’s Movement in Turkey: From Tanzimat Towards European Union Membership”, p.118. Deși femeile din statele moderne ale acelor vremuri erau slab reprezentate în Parlament și partidele politice, acestea luau parte la viața politică din dorința de a pune bazele unei societăți democratice care să asigure egalitate între sexe și oportunități mai bune pentru femei , preferând organizațiile mici în locul partidelor. De cele mai multe ori, feministele din Turcia preferau să lupte pentru cauza lor organizând grupuri mici ce se întâlneau în vederea organizării unor campanii al căror scop final era acela de a construi o societate democratică, decât să caute susținere prin intermediul partidelor și al alegerilor. Femeile nu au luptat numai pentru drepturile lor, ci și pentru libertățile pe care orice cetățean al unei societăți democratice trebuie să le aibă, printre care se numărau libertatea de exprimare a opiniei sau libertatea de a își alege religia. Mai mult decât atât, numeroase demonstrații publice și activități politice ale femeilor au constituit reacții împotriva politicilor de stat. Un exemplu elocvent în acest sens este reprezentat de organizarea Primului Congres al Femeilor din anul 1989 care a avut 800 de participante ce și-au exprimat doleanțele pe care le-au publicat ulterior în Manifestul pentru salvarea femeilor, manifest în care era criticat statul pentru divizarea meseriilor și locurilor de muncă pe considerente ce țineau de apartenența la un anumit gen. Pe data de 8 Martie – Ziua Internațională a Femeii-în anul 1988, un grup de femei a înmânat Parlamentului turc o petiție ce conținea 7000 de semnături prin care era cerută implementarea Convenției pentru Eliminarea Discriminării împotriva femeii; petiție care obține în cele din urmă semnătura dorită. Unul dintre cei mai importanți pași împotriva violenței domestice a fost reprezentat de protestul a 3000 de femei în Istanbul, pe data de 17 mai 1987. Această demonstrație, care a fost prima aprobată la nivel național după intervenția din 1980, a avut ca punct de plecare un proces de divorț intentat de o femeie însărcinată – mamă a doi copii- care fusese victima violenței domestice. Femeile protestau împotriva judecătorului care respinsese cererea de divorț, invocând un proverb vechi turcesc: Kadının sırtını sopasız, karnını sıpasız bırakmamak gerek(Spatele unei femei are nevoie de bătaie, așa cum pântecele ei are nevoie de un copil). Mai mult decât atât, unele dintre femei au depus plângere împotriva judecătorului respectiv și au cerut punerea sa sub acuzare pentru discriminare.
Cu toate că aceasta nu a fost prima dată în care femeile au protestat pentru a-și apăra drepturile, protestul din anul 1987 a fost perceput ca o revoltă împotriva principalului rol pe care o femeie îl avea în societatea turcă ale acelor vremuri și anume cel de mamă aflată mereu în slujba celorlalți. Această revoltă a fost continuată prin protestul feministelor împotriva Zilei Mamei, femeile alegând să se opună sărbătoririi acestei zile în care este exprimată admirația față de femeie în calitatea sa de mamă, în condițiile în care acestea continuau să fie victime ale abuzurilor soților. Marșul care protesta și împotriva absenței protecției legale a femeilor și copiilor împotriva violenței avea ca slogan: Ayaklarımın Altında Cenneti Değil, Dunyayı istiyorum(Sub picioarele mele nu vreau sa fie Raiul, ci Pământul)Gündüz, Zuhal Yeșilyurt 2004 - „The Women’s Movement in Turkey: From Tanzimat Towards European Union Membership”, p.120.
Abuzurile fizice și psihice pe care o femeie le suporta soțului puteau constitui un motiv întemeiat pentru a depune cerere de divorț, însă acesta nu putea fi pus sub acuzare, întrucât violența domestică nu reprezenta o infracțiune. Aceste tipuri de abuzuri erau privite de stat ca aspecte ce țineau de viața personală și nu interveneau nici măcar pentru a oferi protecție victimelor. Organizațiile ce se ocupau cu apărarea drepturilor femeilor își începeau activitatea prin desfășurarea a numeroase campanii împotriva violenței conjugale. Un exemplu elocvent în acest sens este reprezentat de Fundația Lilac Roof care a publicat în anul 1988 cartea Bağır Herkes Duysun, cartea concepută pe baza mărturiilor a mai multor femei care au avut de suferit din cauza violenței bărbaților din viața lor; fie ei soți, tați sau chiar frați. Scopul cărții a fost acela de a sublinia că violența se naște la tot pasul, indiferent de clasa socială din care fac parte cei implicați, de educația sau de poziția pe care aceștia o ocupă în societate și accentuează ideea conform căreia aceste abuzuri împotriva femeilor sunt tolerate de statul de tip patrarhal care nu adoptă un set de legi menite să prevină și să pedepsească aceste tipuri de comportamente. Mai mult decât atât, interesul arătat de presă față de această carte a făcut ca această campanie să devină un succes Gündüz, Zuhal Yeșilyurt 2004 - „The Women’s Movement in Turkey: From Tanzimat Towards European Union Membership”, p.121.