Dinastia almohadă (, din arabă الموحدون, transliterat al-Muwaḥḥidun, “monoteiștii” sau “unitarienii”) a fost o dinastie musulmană marocană fondată în secolul al XII-lea care a dus la înființarea unui stat berber în regiunea Tinmel în munții Atlas, în jurul anilor 1120. Mișcarea a fost începută de Ibn Tumart din tribul Masmuda, urmat de Abd al-Mu’min al-Gumi între anii 1130 și 1163, când acesta a murit; almohazii i-au învins pe almoravizi, extinzându-și aria de influență peste tot Magrebul. Andaluzia a avut aceeași soartă sub dinastia almoravidă ca și Africa. Almohazii au dominat peninsula Iberică până în 1212 atunci când Muhammad III “al-Nasir” (1199-1214) a fost învins în bătălia de la Las Navas de Tolosa din Sierra Morena de o alianță a prinților creștini din Aragon, Navarre și Portugalia. Aproape toate puterile maure din peninsula Iberică s-au pierdut, inclusiv orașele Cordoba și Sevillia care vor fi câștigate de creștini în 1236 și 1248.Le Moyen Âge, XIe- XVe siècle, par Michel Kaplan & Patrick Boucheron. p.213, Ed. Breal 1994 (ISBN 2-85394-732-7) Almohazii au continuat să domine Africa până când pierderea de teritorii datorată revoltei triburilor și a districtelor a înlesnit ridicarea la putere a inamicilor lor cei mai de temut, dinastia marinidă în 1215. Ultimul descendent al dinastiei, Idris al-Wathiq, și-a exersat puterea asupra orașului Marrakesh, acolo unde va fi și omorât de către un sclav în anul 1269; dinastia marinidă va ocupa Marrakesh-ul, punând astfel capăt dominației almohade din vestul Magrebului.(French) P. Buresi, La frontière entre chrétienté et islam dans la péninsule Ibérique, pp.101-102. Ed. Publibook 2004 (ISBN 9782748306446)
Istorie
Origini Mișcarea almohadă a început o dată cu Ibn Tumart, un membru al unei confederații tribale berbere a munților Atlas din sudul Marocului, cunoscută sub numele de Masmuda. În acel timp, Marocul și majoritatea Magrebului și Spaniei (Andaluzia) se aflau sub dominația almoravizilor, o dinastie berberă cunoscută sub numele de Sanhaja. Încă de la o vârstă fragedă, Ibn Tumart a plecat în Spania pentru a-și continua studiile și de acolo va pleca la Bagdad pentru a-și aprofunda cunoștințele. La Bagdad, Ibn Tumart s-a apropiat de școala teologică al-Ash’ari și a ajuns sub aria de influență a lui al-Ghazali. Foarte curând după aceasta, el își va dezvolta propriul sistem, combinând doctrinele diverșilor învățați. Scopul principal al lui Ibn Tumart a fost unitarianismul (tawhid), ceea ce nega existența independentă a atributelor lui Dumnezeu ca fiind incompatibile cu unitatea sa, susținând astfel o idee politeistă. Ibn Tumart a reprezentat o revoltă împotriva ideii de antropomorfism din ortodoxia musulmană. Susținătorii săi sunt cunoscuți drept almohazi (al-Muwahhidun), însemnând cei ce afirmă unitatea lui Dumnezeu. După ce s-a întors în Magreb în jurul anului 1117, Ibn Tumart a petrecut ceva timp în diferite orașe Ifriqiyan, o zonă care cuprinde regiunile de coastă din vestul Libiei moderne, Tunisia șiestul Algeriei, predicând și începând revolte împotriva magazinelor de băuturi alcoolice și a altor manifestări de lipsă de disciplină.B. Lugan, Histoire du Maroc, ISBN 2-262-01644-5 El a dat vina pe dinastia almoravidă, pe care a acuzat-o de obscurantism și impietate. S-a opus sponsorizării școlii de jurisprudență malikită. Acesta va fi mutat dintr-un oraș în altul de către autoritățile săturate de atitudinea sa. După ce a fost alungat din Bejaia, Ibn Tumart s-a instalat în Mellala, la marginea orașului, acolo unde va avea primii discipoli- cei mai importanți fiind al-Bashir și Abd al-Mu’min.Concise Encyclopaedia of World History, by Carlos Ramirez-Faria, pp.23&676 În 1120, Ibn Tumart și mica sa echipă de discipoli pleacă spre Maroc, oprindu-se întâi în Fez, acolo unde o va ataca pe sora emirului almoravid, ‘Ali ibn Yusuf, pentru că umbla neacoperită, precum femeile din triburile berbere. După ce va fi alungat din Fez, se va duce în Marrakesh, acolo unde îl va urmări pe emirul almoravid, Ali ibn Yusuf, până într-o moschee, și îl va atrage pe acesta și pe cei mai importanți învățați ai locului într-o discuție despre doctrină. După discuție, învățații au ajuns la concluzia că ideile lui Ibn Tumart erau blasfematoare și el era periculos, și au îndemnat ca Ibn Tumart să fie omorât sau închis. Însă emirul almoravid a decis că acesta să fie alungat din oraș.Buresi, Pascal, and Hicham El Aallaoui. Governing the Empire: Provincial Administration in the Almohad Caliphate (1224-1269). Studies in the History and Society of the Maghrib, 3. Leiden: Brill, 2012. http://books.google.fr/books?id=jcn8ugAACAAJ.
Ibn Tumart s-a refugiat printre oamenii săi, în Hargha, în orașul său de baștină, Igiliz, în valea Sous. Se va retrage într-o peșteră din apropiere, și va duce o viață ascetică, ieșind doar pentru a-și predica programul puritan reformator, atrăgând mulțimi de oameni din ce în ce mai mari. În timp, spre sfârșitul Ramadanului din anul 1121, după o predică emoționantă, observând imposibilitatea de a-i convinge pe almoravizi de nevoia unei reforme, Ibn Tumart a susținut că el este adevăratul Mahdi, un justițiar divin, și va fi acceptat de către publicul său ca fiind acest Mahdi de mult așteptat. Această afirmație a reprezentat o declarație de război la adresa statului almoravid.Barton, Simon (2009). A History of Spain. London: Palgrave Macmillan. pp. 63–66. ISBN 978-0-230-20012-8.
La sfatul adepților săi, Omar Hintati, o căpetenie proeminenta a Hintata, Ibn Tumart și-a părăsit peștera în 1122 și a urcat în munții Atlas, pentru a organiza mișcarea almohadă printre triburile Masmuda. Pe lângă tribul său, Hargha, Ibn Tumart și-a asigurat susținerea triburilor Ganfisa, Gadmiwas, Hintata, Haskura și Hazraja. În jurul anului 1124, Ibn Tumart a ridicat o fortăreață în Tinmel, în valea Nfis, în munții Atlas, un complex fortificat de nepătruns, care a servit ca centru spiritual și militar, fiind sediul central al mișcării almohade.H. M. Balyuzi, Muḥammad and the Course of Islám, pg. 306. George Ronald, 1976. ISBN 9780853980605
În primii opt ani, rebeliunea almohadă s-a limitat la un război de gheria de-a lungul vârfurilor și a ravenelor munților Atlas. Pierderea principală a fost transformarea drumurilor și a munților care treceau la sud de Marrakesh în locuri nesigure, amenințând ruta către orașul Sijilmassa. Imposibilitatea de a trimite destui oameni pentru a-i disloca pe almohazi, autoritățile almoravide s-au împăcat cu idea că trebuie să construiască fortărețe puternice (cea mai faimoasă fortăreața este Tasghimout), între timp fiind capabili să caute rute alternative, mai ușor de străbătut. Adang, "The Spread of Zahirism in al-Andalus in the Post-Caliphal Period: The evidence from the biographical dictionaries," pg. 297-346. Taken from Ideas, Images and Methods of Portrayal: Insights into Classical Arabic Literature and Islam. Ed. Sebastian Gunther, Leiden: 2005 Ibn Tumart i-a organizat pe almohazi într-o comună, cu o structură bine definită. În cetrul structurii se aflau ahl ad-dar (casa lui Mahdi, compusă de familia lui Ibn Tumart); la aceștia, se adaugă 2 consilii, un consiliu intern, consiliul secret al lui Mahdi, compus din primii și cei mai apropiați adepți, și consiliul consultativ ai celor cincizeci, compus din învățații de seamă ai triburilor Masmuda. Primii predicatori și misionari (Talba și Huffaz) își aveau și ei reprezentanții lor. Din punct de vedere militar, există o ierarhie foarte strictă. Tribul Hargha era primul, apoi reprezentanții tribului Tinmel, urmați de celelalte triburi Masmuda, ierarhia fiind închisă de sclavii negri, cunoscuți și ca abid. Fiecare unitate avea o ierarhie internă strictă, condusă de un mohtasib, și împărțită în două facțiuni: una pentru cei dintâi partizani, cea de-a doua pentru partizanii veniți mai târziu, fiecare dintre aceste două grupuri fiind conduse de un mizwar (sau amswaru); apoi urmau sakkakin (trezorierii), cei care colectau taxele, apoi armata (jund), grupurile religioase – muezinii, hafidh-ii și hizb-ii, urmați de arcași și sclavi. Cel mai apropiat companion al lui Ibn Tumart, al-Bashir, și-a asumat rolul de comisar politic, impunând disciplina doctrinală printre oamenii triburilor Masmuda, câteodată chiar și cu forța.
Etape ale expansiunii statului almohad
La începutul anilor 1130, almohazii au părăsit munții pentru primul atac de mari dimensiuni în zonele joase. A fost un dezastru. Almoravizii au atacat din oraș și i-au nimicit pe almohazi în bătălia de la al-Buhayra. Almohazii au înregistrat pierderi mari, jumătate din căpeteniile lor le-au fost omorâte în lupta iar supraviețuitorii abia au reușit să-și croiască drum înapoi în munți.Julien, p.100 Ibn Tumart a murit la puțin timp după, în august 1130. Faptul că dinastia almohadă nu s-a prăbușit imediat după o astfel de înfrângere și după moartea Mahdiului lor carismatic, este o dovadă a organizației foarte bine pusă la punct de Ibn Tumart în Tinmel. Cu siguranță va fi fost o luptă pentru succesiune, bătălie câștigată de Abd al-Mu’min. În ciuda faptului că era un berber din zona Targa (în Algeria), fiind astfel un străin printre reprezentanții Masmudei din sudul Marocului. Într-un gest ostentativ de sfidare, în 1132, Abd al-Mu’min a condus o operațiune nocturnă curajoasă care a ocupat fortăreața Tasghimout și a dezarmat-o.
Al-Andalus Abd al-Mu’min va veni ca un locotenent al imamului ascuns, Ibn Tumart. Între 1130 și 1163 când va muri, Abd al-Mu’min nu doar că a pus bazele murabiților, dar și-a extins puterea peste tot nordul Africii, până în Egipt, devenind emirul Marrakesh-ului în 1149.
Andalusia a avut aceeași soartă ca și cea a Africii. Între 1146 și 1173, almohazii au adus treptat diferitele principate sub aria de influență a almoravizilor. Almohazii au schimbat capitala de la Cordoba la Sevilia, fapt urmat de înființarea unei moschei impunătoare al cărei turn, Giralda, a fost ridicat în 1184, pentru a marca ascensiunea lui Abu Yusuf Ya'qub al-Mansur.
Prinții almohazi au avut o carieră mai lungă și mai distinsă decât cea a almoravizilor. Yusuf I sau Abu Yaqub Yusuf (1163-1184) și Ya’qub I sau Yaqub al-Mansur (1184-1199), succesorul lui Abd al-Mu’min, erau amândoi bărbați capabili. Inițial, guvernul condus de ei a impulsionat mulți evrei și creștini să se refugieze în Portugalia, Castillia și Aragon, state creștine în continuă creștere.În cele din urmă, aceștia vor deveni mai puțin fanatici decât dinastia almoravidă, și Ya’qub al-Mansur era un om desăvârșit care scria într-o arabă curată și îl proteja pe filozoful Averroes. Titlul de “al-Mansur”, “Învingătorul” a fost câștigat în urma bătăliei câștigate în fața lui Alfonso VIII al Castiliei, în bătălia de la Alarcos (1195)Islamic world. (2007). In Encyclopædia Britannica. Retrieved 2 septembrie 2007, from Encyclopædia Britannica Online.
Anii de ocupație Statele creștine din peninsula Iberică deveneau din ce în ce mai bine organizate pentru a mai putea fi stăpânite de musulmani, iar almohazii nu au făcut nicio mișcare împotriva acestora, În 1212, califul almohad, Muhammad al-Nasir (1199-1214), succesorul lui al-Mansur, după o avansare de succes spre nord, va fi învins de alianță dintre cei patru regi creștini: regii din Căștile, Aragon, Navarra și Portugalia. Bătălia a încetinit înaintarea almohadă, însă puterile creștine erau prea dezorganizate pentru a putea profita imediat.Ross Brann, Power in the Portrayal: Representations of Jews and Muslims in Eleventh- and Twelfth-Century Islamic Spain, Princeton University Press, 2009, pp. 121-122.