Evacuarea de la Dunkerque/Dunkirk, operațiunea cu numele de cod Dynamo, cunoscută și ca Miracolul Dunkirk, a fost acțiunea de evacuare a trupelor aliate staționate pe plajele și în portul Dunkerque, (Franța), din perioada – . Evacuarea a devenit necesară în momentul în care un mare număr de soldați britanici, francezi și belgieni au fost izolați și încercuiți de armata germană în timpul Bătăliei Franței din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale. Într-un discurs din House of Commons, premierul britanic Winston Churchill a numit evenimentele din Franța „un dezastru militar colosal”, afirmând că „întreaga rădăcină și inimă și creier ale Armatei Britanice” a fost abandonată pe țărmul de la Dunkirk și pare să fie pe drumul pieirii sau capturării. În vestitul său discurs de pe , el a afirmat că recuperarea trupelor din Franța a fost un „miracol al salvării”.
După ce Uniunea Sovietică și Germania Nazistă au invadat Polonia în septembrie 1939, eveniment considerat declanșator al celei de-a doua conflagrații mondiale, British Expeditionary Force (BEF) a fost trimis pe continent pentru a ajuta la apărarea Franței. După ce Germania Nazistă a invadat Belgia și Țările de Jos pe , trei dintre corpurile germane de blindate au atacat Franța prin Ardeni și au înaintat rapid spre Canalul Mânecii. Până pe , forțele germane reușiseră să izoleze BEF, ce mai rămăsese din forțele belgiene și trei armate franceze într-o zonă de pe țărmul francez al Canalului. Comandantul britanic al BEF, generalul , a constatat că o evacuare peste Canalul Mânecii era singura soluție viabilă pentru salvarea forțelor sale și a început organizarea retragerii spre Dunkerque, cel mai apropiat port important. Pe a fost emis un ordin de oprire a operațiunilor militare cu aprobarea Führerului Adolf Hitler, o acțiune care și astăzi ridică semne de întrebare cu privire la scopurile sale. Acest ordin a permis aliaților prinși în capcană să își organizeze defensiva și să își retragă efective importante spre Dunkerque. În perioada – a avut loc asediul orașului Lille. Aici, de soldați, resturile a ceea ce fusese formidabila Armată I franceză, au dat o bătălie disperată pentru a întârzia înaintarea a șapte divizii germane, din care trei blindate.
Dacă în prima zi a evacuării au fost transportați doar de militari, până într-a noua zi fuseseră salvați de pe continent cu ajutorul unei flote încropite în grabă soldați. La acțiunea de evacuare au participat peste 800 de vase. O bună parte a soldaților s-au putut îmbarca de pe cheiurile portuare pe cele 39 de distrugătoare și alte vase mari de transport britanice. Alți soldați au trebuit să se îndrepte spre plaje și să aștepte în apa adâncă până la umeri ca să fie transportați spre vasele mari de transport cu ajutorul unei flotile de vase civile – bărci de salvare, vase pescărești, sau mici ambarcațiuni cu vele.
În campania din Franța, BEF a pierdut de soldați și a trebuit să abandoneze aproape toate tancurile, vehiculele și un mare volum de echipamente militare. În discursul din Camera Comunelor de pe , Churchill a subliniat că „trebuie să fim foarte atenți să nu acordăm acestei salvări atributele unei victorii. Războaiele nu se câștigă prin evacuări”.
Contextul general
După ce Uniunea Sovietică și Germania Nazistă au invadat Polonia în septembrie 1939, eveniment considerat declanșator al celui de-a doua conflagrații mondiale, British Expeditionary Force (BEF) a fost trimis pe continent pentru ca să ajute la apărarea Franței. Trupele britanice au debarcat la Cherbourg, Nantes și Saint-Nazaire. În mai 1940, BEF era compus din 10 divizii organizate în trei corpuri de armată, acționând sub comanda generalului . Trupele britanice colaborau pe teren cu forțele terestre belgiene, Armata I franceză, Armata a VII-a franceză și Armata a IX-a franceză.
thumb|Situația de pe 21 mai 1940. Forțele germane ocupau regiunea colorată cu roz. Planul inițial german pentru atacul împotriva Franței presupunea un atac de încercuire prin Țările de Jos și Belgia. Acest plan presupunea ocolirea Liniei Magionot – o structură defensivă puternic fortificată. Șeful Statului Major al Grupului de Armată A, Erich von Manstein, aprecia însă că, dacă atacul avea să se desfășoare conform planului inițial, avea să ducă la un impas la fel ca în primul război mondial și în cele din urmă la un război de tranșee. Manstein a propus cu sprijinul comandantului său Gerd von Rundstedt Înaltului Comandament German (OKH) un plan alternativ. Manstein propunea un atac al diviziilor blindate prin regiunea înaltă împădurită din Ardeni, printr-o zonă considerată de nestrăbătut pentru tancuri. Următoarea fază după traversarea Ardenilor urma să fie cucerirea unor capete de pod peste râul Meuse și o înaintare rapidă spre Canalul Mânecii. Prin această manevră, germanii ar fi izolat trupele aliate în Belgia și Flandra. Această parte a planului avea să devină cunoscută mai târziu ca Sichelschnitt („lovitura de seceră”). Adolf Hitler, după ce se va întâlni cu Manstein pe 17 februarie, avea să aprobe o versiune modificată a acestui plan, care avea să devină cunoscută ca Planul Manstein.
Pe 10 mai, germanii au atacat Belgia și Țările de Jos. Grupul de Armată B comandată de Generaloberst Fedor von Bock a atacat Belgia, în vreme ce trei corpuri de tancuri ale Grupului de Armată B comandată de Rundstedt a executat o mișcare circulară prin sud și s-a îndreptat în forță spre Canalul Mânecii. BEF a înaintat pentru ocuparea unor noi poziții avansate pe râul Dyle din Belgia, unde au angajat elementele înaintate ale germanilor pe 10 mai.
Britanicii au primit ordinul să se retragă de-a lungul râului Escaut pe data de 14 mai, atunci când pozițiile franceze și belgiene de pe flancuri au cedat sub presiunea germană. În timpul vizitei la Paris de pe 17 mai, premierul britanic Winston Churchill a fost uimit să afle de la generalul Maurice Gamelin, că francezii își angajaseră în luptă toate forțele disponibile și că nu dispuneau de nicio rezervă strategică. Pe 19 mai, generalul Gort s-a întâlnit cu generalul , comandantul Armatei I franceze și coordonatorul forțelor aliate. Billotte i-a mărturisit că francezii nu dispuneau de forțe care să se opună înaintării germane spre mare. Gort a reacționat imediat, recunoscând că evacuarea trupelor de sub comanda lui peste Canalul Mânecii era cea mai bună soluție și a început să planifice retragerea spre Dunkerque, cel mai apropiat port cu o capacitate suficient de mare. Dunkerque era înconjurat de mlaștini, avea fortificații construite cu mult timp înainte și avea cele mai lungi plaje de pe coasta apuseană a Atlanticului, unde putea fi organizată concentrarea unor mari grupuri de soldați. După o serie de atacuri de atacuri eșuate, care au culminat pe 21 mai cu luptele de la Arras, BEF a sfârșit prin a fi încercuit împreună cu resturile armatei belgiene și cu trei armate franceze într-o regiunea de-a lungul coastei nordice franceze a Canalului Mânecii.
Planificarea și executarea operațiunii de evacuare
thumb|left|Lord Gort (gesticulând, în centru), comandantul British Expeditionary Force Fără să își anunțe aliații francezi, britanicii au început planificarea Operațiunii Dynamo (evacuarea BEF) pe 20 mai. Numele de cod „Dynamo” a fost inspirat de numele camerei generatorului de curent continuu, care asigura energia electrică cartierului general din Dover, unde viceamiralul a planificat operațiunea. Sub directa comanda a lui Ramsay, vasele de transport au început să se adune în portul Dover. Pe 20 mai, generalul Gerald Whitfield a fost trimis la Dunkerque pentru ca să înceapă evacuarea personalului care nu era imediat necesar. Generalul a fost rapid depășit de ceea ce el a numit mai târziu „o mișcare întrucâtva alarmantă spre Dunkirk a atât ofițerilor cât și soldaților”. Datorită crizei de alimente și apă, el a fost nevoit să aprobe evacuarea soldaților fără un control riguros. Chiar și unii dintre ofițerii care primiseră ordine explicite să rămână pe continent pentru sprijinirea evacuării s-au urcat pe vasele de transport. Pe 22 mai, Churchill a ordonat BEF să atace cu sprijinul Armatie I franceze de sub comanda lui pentru ca să facă legătura cu resturile forțelor franceze din regiune. Această acțiunea avea să primească numele de „Planul Weygand”, după numele generalului Maxime Weygand, numit comandant suprem după demiterea lui Gamelin de pe 18 mai. Pe 25 mai, Gort a fost obligat să recunoască că nu poate atinge obiectivele ordonate și, fără să aibă aprobarea superiorilor săi, a organizat împreună cu Blanchard retragerea trupelor aliate în spatele Canalului Lys, parte a sistemului de canale („Linia Canalului”), care ajungea până la mare în dreptul Gravelines. Ecluzele fuseseră deja deschise de-a lungul canalului pentru inundarea regiunilor joase și crearea unei bariere naturale în calea înaintării germane.
Retragerea a fost de fapt o deplasare haotică, în timpul căreia au fost abandonate vehicule care au blocat drumurile, drumuri care erau inundate de coloane de refugiați care se îndreptau în direcția opusă retragerii. Datorită cenzurii militare și pentru ca să se păstreze nivelul moralului britanicilor la un nivel cât mai ridicat, amploarea dezastrului de pe plajele franceze nu a fost cunoscut publicului larg, cel puțin pentru o vreme. La Westminster Abbey a fost ținută o slujbă specială pe 26 mai, declarată zi de rugăciune națională. La serviciul divin a participat și regele George al VI-lea. În întreaga țară, în cadrul unor slujbe similare, populația s-a rugat pentru viețile soldaților. a condus slujba rugând-se pentru „soldații noștri aflați în cumplit pericol în Franță”. Rugăciuni simlare au fost ținute în acea zi în bisericile și singogile din întregul regat. Populația a avut astfel confirmarea indirectă a situației disperate a trupelor din Franța.
Oprirea înaintării germane Pe 24 mai, germanii au cucerit portul Boulogne și au încercuit orașul port Calais. Geniștii căpitanului, (vitorul Generaloberst) Heinz Guderian din Divizia a 2-a Panzer au construit cinci capete de pod peste Linia Canalului. Lor li s-a opus un singur batalion britanice, care apăra ruta spre portul Dunkerque.
În acest moment, la cererea insistentă a lui Rundstedt, Hitler a ordonat oprirea înaintării diviziilor de tancuri. După război, mai mulți comandanți, inclusiv Rundstedt și șeful statului major OKH Chief Franz Halder, au încercat să pună acest ordin exclusiv în sarcina lui Hitler. Totuși, consultarea jurnalului de război al lui Rundstedt demonstrează că acesta este cel care a dat ordinul de oprire a înaintării, el având temeri cu privire la vulnerabilitatea flancurilor armatelor sale și fiind conștient de dificultățile apărute în aprovizionarea trupelor cele mai avansate. Rundstedt se temea de asemenea că regiunea mlăștinoasă din jurul Dunkerque va fi o piedică de netrecut pentru tancuri. Forțele blindate trebuiau cruțate în vederea viitorului marș împotriva Parisului. Aceste ultime temeri erau împărtășite și de Hitler, care a oficializat ordinul deja dat de Rundstedt câteva ore mai devreme. Hermann Göring a cerut în schimb lui Hitler ca să i se permită Luftwaffe (sprijinită de Grupul de Armată B) să distrugă BEF. Această cerere a produs consternarea lui Halder, care a notat în jurnalul său că starea vremii era cea care determina capacitatea de operare a aviației. În afară de condițiile meteo nefavorabile, capacitatea de luptă a Luftwaffe era redusă de starea de oboseală a echipajelor, care luptaseră neîntrerupt timp de două săptămâni. Ordinul a fost trimis necodat și a fost interceptat de britanici „Prin ordinul Führerului ... atacul de la nord-vest de Arras trebuie limitat la linia generală Lens-Bethune-Aire-St Omer-Gravelines. Canalul nu trebuie traversat”.