Sărata-Monteoru (pe scurt și Monteoru; în trecut, Fundul Sărății) este un sat în comuna Merei din județul Buzău, Muntenia, România. Este o stațiune balneară de interes local sezonieră,Tratamentul balneo-climateric în bolile interne, E. Cociașu, Ed. Medicală, București, 1974, p. 277-278 și a fost mai întâi cunoscută între localnici pentru apele tămăduitoare ale izvoarelor sărate. Se află în zona central-vestică a județului, Muntenia, România, la aproximativ 14 km distanță de orașul Buzău.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, localitatea și terenurile din jur au fost cumpărate de grecul Grigore Monteoru, care și-a luat apoi și numele localității drept nume de familie; acesta a exploatat cu succes zăcămintele de petrol, după care a folosit câștigurile pentru a finanța investiția într-o stațiune turistică. În perioada interbelică, la Monteoru s-a dat în folosință o mină de petrol unicat în Europa la acea vreme. Stațiunea a avut perioada de glorie până la al Doilea Război Mondial, fiind distrusă după instaurarea regimului comunist și confiscarea proprietății. În anii 1970, statul comunist a încercat sa redreseze stațiunea amenajând două hoteluri și o bază de tratament. Ele au fost completate, după căderea regimului și revenirea la economia de piață, de alte inițiative private în domeniul turismului.

Localitatea este cunoscută și pentru cultura Monteoru, o cultură arheologică ce cuprinde situri datând din epoca bronzului și a cărei așezare eponimă se află în apropiere de marginea de est a satului de astăzi, pe dealul Cetățuia.

Geografie thumb|left|200px|Râul Sărata trecând prin Monteoru. Localitatea este plasată la o altitudine de 86 mSărata Monteoru, o localitate celebră în perioada interbelică , revista Descoperă România, accesat 26 august 2014 într-o depresiune intracolinară drenată de râul Sărata, situată pe un flanc al Dealului Istrița la extremitatea sud-estică a Subcarpaților Curburii, într-o zonă acoperită de o vegetație bogată și la adăpost de vânturi.La poalele Istriței, p. 35 Climatul depresiunii este temperat-continental, cu veri calde și însorite și fără curenți de aer, iar precipitațiile și nebulozitatea sunt reduse. Temperatura medie anuală este de 10 °C. Iernile sunt blânde. Primul îngheț se produce – în medie la sfârșitul lunii noiembrie, iar ultima ninsoare la sfârșitul lui martie.Sărata Monteoru (despre) în: Ghidul stațiunilor balneare, p. 7, 30, 32; Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, portal mdrap.ro, accesat 2014.08.29

Printre plantele care cresc în pădurile de foioase din preajma localității, pe lângă dedițel, ciulin și păducel se numără și mai multe specii de plante rare, între care laleaua pestriță, bujorul de pădure, porumbul cucului, ruscuța de primăvară și crinul roșu de pădure.Luminile cetățuiei, pp. 200-201

În această zonă, petrolul există în subsol la adâncime mică, iar apele din subteran au conținut mare de petrol, brom, iod și sare, motiv pentru care localnicii folosesc doar apă îmbuteliată, cea din fântâni nefiind utilizabilă. Aceste ape sunt, însă, folosite pentru tratamente medicinale; ele curg din 15 izvoare aflate în toată depresiunea.

Geologic arealul aparține culmii Istrița-Dealul Mare-Ceptura, alungită est-vest pe un anticlinoriu, stațiunea fiind situată în zona axială a respectivului într-o butonieră,Geografia fizică a României, Posea Grigore, Ediția a II-a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2006 p. 102, accesat 2013.02.08 unde apar la zi sedimente (marne și gresii cu intercalații de nisipuri de vârstă sarmațiană). Acestea permit circulația unor ape subterane cu grad de mineralizare ridicat și, care sunt puse în evidență de izvoare – majoritatea ascensionale, legate de faliile care afectează depozitele miocene. Aceste izvoare care apar în general la baza versanților, de o parte și de alta a pârâului Sărata.Op. cit Bibliografie: Apele Minerale și termale din România, p. 89

Istorie Descoperiri arheologice În Sărata-Monteoru, în mai multe puncte s-au realizat descoperiri arheologice atribuite mai multor epoci. Cele mai vechi urme de locuire datează din eneolitic și au fost găsite în partea de sud-vest și în cea de est a localității, aparținând culturii Aldeni II-StoicaniMică Enciclopedie Istorică, pp. 77–82 (sit arheologic în punctul numit „La Huioabă”).

Cele mai importante descoperiri arheologice le reprezintă cele de pe dealul Cetățuia și de pe platoul Poiana Scorușului, descoperiri efectuate începând cu perioade de construire a stațiunii Sărata-Monteoru, spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Acest sit datează din epoca bronzului, iar cultura arheologică de care aparține a fost botezată „Monteoru”, după acest sit. Așezarea descoperită prezintă mai multe straturi (denumite Ic4, Ic3, Ic2, Ic1, Ib, Ia, IIa și IIb, straturi folosite de arheologi pentru identificarea perioadelor cronologice ale culturii Monteoru. Arheologii au identificat în această așezare o cetate întărită cu bolovani și cu un șanț de apărare, precum și locuințe care prezintă o oarecare continuitate cu alte urme din eneolitic ce reprezintă extremitatea sud-vestică a culturii Cucuteni B. În complexul sit arheologic de la Monteoru, s-au găsit și urme ale altor culturi arheologice din Transilvania, sudul Munteniei, Basarabia și Ucraina. Pe colinele de lângă dealul Cetățuia se găsesc mai multe cimitire și necropole aparținând și ele aceleiași culturi Monteoru.

Exploatările petroliere și începuturile stațiunii thumb|left|200px|Vila familiei Monteoru, aflată în parcul dendrologic ce astăzi găzduiește o tabără de copii Apele cu proprietăți curative au fost menționate încă din 1837, localnicii folosindu-le pentru tratarea unor boli. Grecul Grigore Stavri (care ulterior și-a luat numele de Grigore Constantinescu-Monteoru) a achiziționat în perioada 1860–1880 toate terenurile petrolifere, precum și întregul sat denumit pe atunci Fundu Sărății și s-a îmbogățit din afacerile cu petrol, comercializând atât țiței brut, cât și ulei mineral fabricat în distileria deschisă în 1871.

Dr. Guyenot, medic consultant la Aix-les-Bains, Franța și medicul personal al omului de afaceri, l-a sfătuit pe acesta să se trateze cu apele folosite de localnici, iar Constantinescu-Monteoru (stabilit deja acolo) a sesizat potențialul afacerilor din turism. Astfel, el a solicitat serviciile arhitectului german Eduard Honzik, care în 1888 construise vila familiei Monteoru, să elaboreze un proiect pentru construirea unei stațiuni balneare. Lucrarea a fost finalizată până în vara lui 1895, între timp fiind descoperit și captat izvorul numărul 2, izvor ale cărui ape aveau să fie studiate din punct de vedere chimic. Inaugurarea a avut loc în ziua de 1 iulie 1895. Monteoru a construit acolo o capelă, un cazinou, un parc în stilul grădinilor englezești, hoteluri și o vilă personală.

200x200px|thumb|right|Capela familiei Monteoru În anii următori, Grigore Monteoru a vândut terenurile petrolifere consorțiului Offenheim Singer Co., pentru a-și dedica investițiile domeniului turismului. În 1895, a inițiat un proiect de construire a unei linii de tramvai de tip care să lege Monteoru de gara de lângă Stâlpu. Proiectul nu s-a mai realizat, din el păstrându-se doar cantonul ce urma să fie punctul terminus al liniei, canton în care astăzi funcționează o școală primară, un oficiu poștal și un post de jandarmi.Luminile cetățuiei, p. 149

Monteoru a murit în 1898, stațiunea fiind moștenită de ginerele său doctorul Constantin Angelescu și soția sa Virginia Monteoru, precum și de cealaltă fiică a sa Elena.Mică Enciclopedie Istorică, p. 306 (cei doi fii ai săi, Grigore și Gheorghe, au murit înaintea tatălui lor). Cazinoul, clădirea-simbol a stațiunii în perioada interbelică, a fost terminat în 1900 și a costat o jumătate de milion de franci.Luminile cetățuiei, p. 144

La 1901 dicționarul geografic alcătuit pentru județul Buzău de Basil Iorgulescu și inclus în cel național întocmit de George Lahovari, consemnează că Monteoru era o comună recent înființată în 1885, formată din satele Monteoru, Bugheni (Sărata-Nenciulești), desprinse din comuna Gura Sărății, și satul Ogrăzile, desprins din comuna Merei. Același dicționar arată că în comună funcționau 2 fabrici de petrol, dintre care una, cea din apropierea gării, era una dintre cele mai mari din țară. Satul avea o populație de 620 de locuitori și 110 case, iar comuna în total avea 1770 de locuitori.

Perioada interbelică: mina de petrol și perioada de înflorire a stațiunii thumb|right|200x200px|Monumentul eroilor din Primul Război Mondial În anii de după Primul Război Mondial s-a înființat Institutul de Balneologie, care în cadrul unui studiu mai larg despre apele minerale din România, și-a îndreptat atenția spre izvorul nr. 2 din Monteoru. Dr. G. Niculescu a constatat că apele izvorului conțin clorură de sodiu și clorură de magneziu, fără a avea însă bicarbonat de sodiu și că au o compoziție asemănătoare celor din stațiunea franceză Châtel Guyon. Studiile sale au fost publicate în revista Institutului și au fost prezentate la diferite conferințe. Pe baza acestor date, dr. A. Theohari a stabilit indicațiile terapeutice ale acestor ape în afecțiunile tubului digestiv și anexelor acestuia.

În perioada interbelică, s-a înființat la Monteoru singura mină de petrol de la acea vreme din Europa, rămasă încă unicat pe continent, de unde se extrăgea petrol prin galerii subterane de la o adâncime de . Lucrările la mină au început în anul 1925 și au fost efectuate în 2 etape: etapa I între anii 1925 – 1948 și etapa a II-a între anii 1978 - 1994. Mina avea o galerie principală în care se cobora cu ascensorul; din ea se săpau sonde orizontale prin straturile de marne către cele de nisip petrolifer, de unde petrolul se scurgea în puțul nr. 42 pentru a fi scos cu pompele la suprafață.La poalele Istriței, p. 42Luminile cetățuiei, p. 170.

Tot în stațiune se găsește un monument, ridicat în 1933, al eroilor din Primul Război Mondial, și inscripționat cu numele a 64 de localnici căzuți în timpul conflictului; el are 5 m înălțime și a fost realizat de sculptorul buzoian Cristea Rădulescu.Luminile cetățuiei, pp. 106-108

Distrugerea din anii comunismului și noile începuturi de după 1989 thumb|left|200px|Soclul statuii lui Monteoru, distrusă împreună cu parcul din care făcea parte după al Doilea Război Mondial Cutremurul din 1940, al Doilea Război Mondial și naționalizarea pusă în aplicare de guvernul comunist ce au urmat, au dus la abandonarea stațiunii și la părăginirea ei, multe dintre vechile clădiri ajungând să fie demolate iar grădina englezească să fie distrusă. Abia prin anii 1970 s-au înființat două hoteluri (denumite astăzi Ceres și Monteoru), un ștrand și o bază de tratament.

După revoluția din 1989 hotelurile au supraviețuit, Ceres fiind încă administrat de Ministerul Muncii și fiind folosit pentru cazarea pensionarilor cu bilete de tratament. La nivelul anului 2006, apăruseră un număr de 14 pensiuni turistice. Ștrandul cu apă cloro-sodică alimentat de la izvoarele din zonă este principala atracție turistică a zonei, complexul fiind administrat de firma Tomini din Constanța deținută de un om de afaceri grec, despre care au circulat zvonuri că ar fi avut legături cu familia lui Nicolae Văcăroiu.

Urmașii lui Grigore Monteoru au reprimit drepturile de proprietate asupra capelei familiei, a unor zone de pădure, precum și asupra vilei aflată în parcul dendrologic în care a funcționat, pană de curând, o tabără de elevi, astăzi fiind închisă publicului.

Populație istorică