Criza de la sfârșitul Evului Mediu se referă la o serie de evenimente în secolele XIV-XV, prosperitatea și creștere economică europeană stagnând. Trei crize majore au condus la schimbări radicale în toate domeniile societății - colaps demografic, instabilități politice și revolte religioase.

O serie de foamete și epidemii, începând cu Marea Foamete din 1315-1317 și mai ales Moartea Neagra din 1348, a redus populația la jumătate. Depopularea a fost însoțitǎ de tulburări sociale și de război endemice. Epuizarea solului, suprapopularea, războaiele, epidemiile au cauzat foamete în Europa în timpul Evului Mediu. În Franța, războiul de o sută de ani, recoltele deficitare și a epidemiile au redus populația cu două treimi.

Revolte țărănești au izbucnit în Europa medievală târzie și războaie civile între nobili ca Războiul celor Două Roze au fost comune . Unitatea Bisericii Romano-Catolice a fost spulberată de Schisma Apuseanǎ. Sfântul Imperiu Roman a fost, de asemenea, în declin, în urma Marelui Interegnum (1247-1273), formându-se dinastii separate ale diferitelor state germane .

Demografia

Unii cercetători susțin că, la începutul secolului al XIV-lea, Europa a devenit suprapopulatǎ. Colonizarea rurală a luat sfârșit, dar nivelul populației a rămas ridicat. Spre sfârșitul secolului al XIII-lea, a început "mică epoca glaciară" aducând ierni aspre și recolte reduse. În Europa nordică, inovațiile tehnologice ca plugul greu și asolamentul trienal nu au mai fost la fel de eficace. Lipsa de alimente și umflarea prețurilor s-au manifestat. Grâul, ovăzul, fânul și animalele domestice erau tot mai rare. Malnutriția crește, iar sistemul imunitar scăzut face că organismul uman să fie mai sensibil la boli. În toamna anului 1314, ploile abundente erau rare, iar iernile erau reci și umede. Recoltele slabe din nord au provocat o foamete de șapte ani. Între anii 1315-1317 s-a produs o foamete catastrofală, cunoscută ca Marea Foamete ce a lovit nord-vestul Europei, reducând populația cu 10%.

Majoritatea guvernelor au instituit măsuri prin care interziceau exporturile de produse alimantare, condamnau speculatorii de pe piață neagră, stabileau controlul asupra prețului pe cereale și au scos pescuitul în afară legii. Terenurile erau tot mai afectate, în Anglia și Franța, datorită lipsei forței de muncă. Cerealele care erau livrate erau capturate de pirați sau jefuitori și vândute pe piață neagră. Cheltuielile pentru războiul cu Scoția a dus la cheltuieli masive și la exacerbarea inflației. În 1337, a avut loc primul val de ciumă, iar între Anglia și Franța a izbucnit războiul de 100 de ani. Situația s-a înrăutățit când Eduard III al Angliei și Filip al VI-lea al Franței au crescut amenzile și chiriile pe proprietăți.

Economia europeană a intrat într-un cerc vicios de foamete- boli, reducând productivitatea , și astfel producția de cereale a fost redusă, cauzând creșterea prețurilor . Nivelul de trai a scăzut drastic.

Atunci când o epidemie de febra tifoidă a izbucnit , mii de oameni au murit în centrele urbane populate,mai ales la Ypres (în prezent în Belgia). În 1318 o epidemie de origine necunoscută, uneori identificat ca antrax, a infectat animalele din Europa, în special oi și vite, reducând și mai mult aprovizionarea cu alimente și a veniturilor țărănimii.

Marea Ciumǎ

Extremul Orient le-a dǎruit europenilor prin intermediul rutelor comerciale mǎtase, hârtie, praful de puscǎ precum și alte tehnici și inovații care vor iniția marele salt tehnologic spre era modernǎ. Dar prin intermediul rutelor, se va infiltra un ucigaș nevǎzut care va decima populația Europei. Ciuma a izbucnit în Asia Centrală în anii 1340. Hanul Jani Beg a comandat forțe tǎtare ce au atacat portul crimeean Kaffa în 1343. Dupǎ ce asediul i-a fost respins de forțele italiene, a revenit în 1345. Dar mongolii au fost cuprinși de ciumă, boală provocată de lipsa de igienă și răspândită prin intermediul șobolanilor, căpușelor, puricilor , și și-au dat seama că nu mai pot continuă asediul au folosit pentru prima dată în istorie armă bacteriologică, aruncând cadavrele în descompunere ale victimelor ciumei în interiorul cetății. Marinarii genovezi infectați care au navigat din Kaffa spre Genova, au introdus "Moartea Neagrǎ" în Europa. În 1345, China a fost lovită de ciumă în nord și în sud. În 1347, italienii transmit ciumă în lumea mediteraneană, prin intermediul regiunilor puternic urbanizate. Din Asia de Sud-Est, ciumă se extinde în India, Irak și Persia. În 1348, ciuma se extinde din Italia și ajunge la Avignon(unde se aflau trupe engleze), la Paris și la Londra în 1348 (adusă de trupele engleze de la Avignon) , Scandinavia și Rusia în 1349. În est, ciumă se răspândește la Mecca și Yemen, și ajunge în largul Oceanului Indian.

Oamenii credeau cǎ ciumă era o pedeapsǎ divinǎ , cǎ provenea din aer sau apǎ, neavând nici cea mai vagǎ idee cǎ ar proveni de la șobolani.Epidemia a fost rǎspânditǎ de puricii de pe șobolani care s-au înmulțit în conditile favorabile datoritǎ orașelor aglomerate, strǎzilor pline de gunoaie și excremente și lipsei de igienǎ. Treptat, bacteria care inițial se transmitea de la animal la om a dezvoltat mutații genetice transmițându-se de la om la om pe calea aerului, extinzându-se rapid și ucigând în timp scurt.

Boală se manifestǎ prin apariția petelor de sânge ce se formau sub piele și se înnegreau și umflǎturi bubonice spre interiorul articulațiilor coapselor și la subsori. Victimele sfârșeau îngrozitor la câteva ore sau zile dupǎ apariția simptomelor. Tratamentele medicale de atunci erau ineficiente și primitive. Ciumă Neagrǎ a devastat regiuni întregi: sate, gospodǎrii și orașe au fost abandonate, bisericile și mânǎstirile erau pustite (cǎci mulți bolnavi de ciumǎ se duceau pentru a cere ajutor), meșteșugarii au fost nimiciți, negustorii panicați au evitat multe regiuni, ducând Europa la stagnare economică totalǎ.

Cadavrele erau lǎsate pe câmpuri, deoarece toți doctorii, preoții și groparii erau morți, fie erau înhumate în gropi comune. La Avignon, însuși Papa Clement al VI-lea a ordonat aruncarea cadavrelor în răul Ron. Disperarea și lipsa raționamentului i-au fǎcut pe mulți oameni sǎ ajungǎ sǎ comitǎ fapte nebunești, ajungând sǎ invinovateascǎ comunitǎțile evreiești, persecutând și masacrând mii de evrei care nu doreau sǎ se converteascǎ. Sistemul feudal se prǎbușise . Marile orașe erau pustiite. În acest timp, Franța și Anglia erau mǎcinate de rǎzboaie. Sfârșitul lumii pǎrea cǎ sosise pentru oamenii evului mediu.

Ciumă a nimicit 25 de milioane de europeni, 35-40 % din populația Egiptului, iar în China, au murit aproximativ 60 de milioane de locuitori. La nivel global, 100 de milioane de oameni au fost uciși în 6 ani (20% din populația lumii) ceea ce a dus la plafonarea populatiuei la niveluri reduse pentru un secol. Zonele intens urbanizate cu foarte multe contacte erau cele mai expuse epidemiei.

Multe familii și comunități s-au destrămat. Psihologic, mulți oameni erau afectați încât s-au destabilizat, ceea ce a dus la pogromuri (ucigând evreii și alți indivizi de altă credință), iar flagelanții considerau că ciumă era o pedeapsa divină. Orizonturile temporale erau mai scurte pentru oameni. Activitățile economice s-a dezorganizat, iar pe termen mediu, are loc o contracție a economiei datorită forței de muncă reduse. Așezările au fost abandonate, suprafețele cultivate s-au restrâns, comerțul transcontinental s-a restrâns sau s-a blocat și au început dispute cu privire asupra împărțirii rezultatelor activității economice.

Răscoalele țărănești

Nemulțumirile au dus la izbucnirea rezistenței țărănești. Țăranii trebuiau să presteze sau să achite obligațiile față de stăpânii feudali. Aceștia au emis petiții, alții au fugit de pe domeniu, devenind haiduci sau conducând răscoale. Cele mai frecvente erau revoltele locale și spontane. Cele mai rare erau marile răscoale, în care participau alte grupuri sociale, cum a fost la Jacqueria din 1358, cea condusă de Wat Tyler din 1381 și Războaiele Husite din 1419-1438. Răscoalele erau înfrânte, dar pe termen mediu, situația economică-socială s-a îmbunătățit pentru țăranii ce au supraviețuit marii ciume.

Restrângerea volumului resurselor disponibile era consecință a crizei. Capacitatea de acțiune a statelor s-a diminuat, iar conflictele pentru resurse s-au multiplicat atât în interiorul statelor, dar și între state, cauzând sincope dinastice și sincope politice.

Epidemiile de ciumă loveau fără discriminare de statut orice om, fie că era rege, episcop sau negustori. Statele europene erau mai slabe în secolul XIV decât au fost în secolul anterior. De exemplu, Franța în 1300 era guvernată de Filip al IV-lea cel Frumos, aflându-se într-un proces de centralizare politică și de întărire a puterii monarhice. Prin 1400, Franța era fragmentată, slăbită de războiul cu englezii, iar nordul era supus acestora.

Prima mare răscoala a izbucnit în Flandra în 1323, condusă de lideri rebeli din orașe, escaladând într-o revoltă la scară largă timp de cinci ani. Revolta din Flandra a izbucnit din cauza taxelor excesive și politicii pro-franceze a contelui Ludovic I. Regele Franței a intervenit și, prin bătălia de la Cassel din 1328, rebeliunea a fost înfrântă.

Jacqueria

La 30 de ani după revoltă flamandă, a izbucnit o altă răscoala în Franța de Nod, pe valea răului Oise, ce a rămas în istorie sub numele de Jacqueria, după porecla liderului ei, Guillaume Cale, cunoscut ca Jacques Bonhomme. Regele francez, Ioan al II-lea, a fost capturat de englezi în bătălia de la Poitiers din 1356 și închis în Anglia. Franța neavând rege, puterea a fost împărțită între Stările Generale, regele Navarrei și Delfinul Carol. Stările Generale fiind dezbinate, și cum cei doi regi se certau, nobilii și clericii au putut exploata țăranii și au impus taxe mari. Țăranii neacceptând, au izbucnit răscoala împotriva nobililor considerați "corupți" și învinovățiți pentru înfrângerea de la Poitiers. Productivitatea scăzută a dus la foamete, iar grupurile de bandiți au prădat și jefuit nordul Franței, ducând la o perioada de anarhie. În 1358 a început o serie de rebeliuni violente în multe locuri din Franța. Cronicarul Ioan cel Frumos descrie că "țăranii au ucis un cavaler, l-au pus într-un proțap și l-au prăjit în timp ce nevasta și copii săi se uitau. 10-12 dintre ei au violat-o și au forțat-o să mănânce carnea prăjită a soțului ei și i-au ucis pe ea și pe copii.” Funcționarii însărcinați cu strângerea taxelor au răspândit vestea despre rebeliune din sat în sat, încurajând oamenii să se alăture rebeliunii pentru a șubrezi poziția nobilimii. Froissart scrie că țăranii au distrus peste 150 de castele și conace, capturând și ucigând cu sadism familiile nobiliare.

În iulie 1358, Parisul s-a predat în față trupelor Delfinului. Conducătorul rebeliunii din oraș, Étienne Marcel, a fost ucis. Asociații săi bogați l-au părăsit. Rebeliunea a fost reprimată de Carol al II-lea de Navarra, care comandă o armată a nobililor francezi. Carol l-a invitat pe Guillaume Cale, liderul rebel, să negocieze un armistițiu. Când a sosit în orașul Mello pentru negocieri a fost capturat și decapitat. Armata lui Cale, de 20 000 de oameni, a fost înfrântă de diviziile de cavalerie în bătălia de la Mello. Înfrângerea decisivă a fost urmată de o companie în zona Beauvais. Țăranii erau arestați la întâmplare și spânzurați de soldați în fiecare sat.

Marea Răscoala