Mai aproape de lună (titlul original, Closer to the Moon, a rămas și pe afișele din România) este un film din 2013 scris și regizat de Nae Caranfil. Punctul de plecare este o întâmplare adevărată: în vara lui 1959, un grup de foști ilegaliști comuniști de origine evreiască a jefuit în plină zi, la București, o mașină a Băncii de Stat, iar propaganda vremii i-a spus „banda Ioanid”. Caranfil a făcut din acest episod o comedie neagră vorbită în engleză, cu Vera Farmiga, Mark Strong și Harry Lloyd în rolurile principale. A fost primul lui film în această limbă și, oricare dintre cifrele vehiculate ar fi cea corectă, una dintre cele mai scumpe producții românești de până atunci. Coproducția a adunat companii din România, Statele Unite, Italia, Polonia și Franța, cu Mandragora Movies a lui Bobby Păunescu și cu americanul Michael Fitzgerald în frunte.

Premiera mondială a avut loc pe 29 noiembrie 2013, la New York, în deschiderea festivalului Making Waves. În România filmul a ajuns pe ecrane pe 7 martie 2014, iar în Statele Unite în aprilie 2015. Drumul până acolo a fost anevoios. Prin contract, dreptul asupra montajului final îi aparținea producătorului american, iar disputa dintre el și regizor pe această temă a ținut aproape doi ani. Critica americană și cea britanică au primit filmul cu rezerve, deranjate de convenția limbii și de tonul ușor al unei povești care se termină în fața plutonului de execuție. Acasă a fost, în schimb, filmul anului: nouă premii Gopo din douăsprezece nominalizări, Marele Premiu al Uniunii Cineaștilor și un loc între cele mai văzute filme românești ale lui 2014, deși cele 15.634 de bilete consemnate de Centrul Național al Cinematografiei rămân departe de ce își dorea regizorul.

Rezumat București, vara lui 1959. Un taxi oprește lângă o furgonetă a Băncii Naționale, câțiva bărbați cu măști de gaze le spun trecătorilor că se filmează o scenă de cinema și golesc mașina de bani sub ochii mulțimii, care aplaudă. Printre curioși se află Virgil, ospătar la o cafenea de peste drum, cu visuri de cinema.

De aici povestea sare înapoi cu câteva luni. Max Rosenthal, inspector-șef de miliție, petrece Revelionul cu tovarășii lui din ilegalitate: Iorgu, profesor de istorie, Răzvan, ziarist, și Dumi, om de știință. Au fost eroi în anii războiului. Acum, într-un partid care a început să-și epureze „cosmopoliții”, simt că nu mai contează. Alice, fosta iubită a lui Max, se întoarce de la Moscova cu Mirel, băiatul lor. La o aniversare, ideea unui jaf este aruncată în glumă. Max o ia în serios. Alice refuză, apoi se răzgândește când află că fiul ei vrea să fie al cincilea om din bandă. Câteva luni mai târziu sunt arestați cu toții, chiar în ziua în care sonda sovietică Luna 2 lovește Luna.

Trece un an. Virgil, ajuns asistent de cameră, e trimis să filmeze un scurtmetraj de propagandă în care condamnații la moarte, scoși dimineața din celulele de la Jilava, își rejoacă fapta pentru camere. Regizorul Flaviu bea, Max preia pe nesimțite comanda platoului și transformă „reconstituirea” într-o petrecere ironică, cu mese îmbelșugate și haine bune cerute în numele realismului. Virgil se apropie de Alice și acceptă să ducă familiilor vești de la deținuți. Anchetatorul Holban află și încearcă să-l folosească pe băiat ca informator. Într-o zi de filmare, Alice dispare de pe platou, își ia rămas-bun de la Mirel, petrece noaptea cu Virgil și se predă a doua zi dimineață.

Bărbații sunt executați. Alice scapă cu închisoare pe viață, fiindcă este însărcinată, iar epilogul spune că a plecat în Israel cu cei doi copii. Peste genericul de final rulează imagini din filmul de propagandă turnat în 1960, cu adevărații autori ai jafului.

Distribuție

Vera Farmiga – Alice Mark Strong – Max Rosenthal Harry Lloyd – Virgil Anton Lesser – Holban Christian McKay – Iorgu Tim Plester – Dumi Joe Armstrong – Răzvan Allan Corduner – Flaviu David de Keyser – Moritz Frances Cuka – Sarah Marcin Walewski – Mirel Monica Bîrlădeanu – Sonia Darrell D'Silva – ministrul Stuart McQuarrie – căpitanul Dămăceanu John Henshaw – judecătorul Martin Hancock – procurorul Ed Gaughan – avocatul apărării Martin McDougall – comandantul închisorii Andrew Buckley – Gogu Paul Jesson – directorul studioului Distribuția a numărat 87 de actori. Dintre cei români, pe lângă Monica Bîrlădeanu, apar Șerban Pavlu, Paul Ipate, Radu Iacoban, Vlad Zamfirescu, Alin Olteanu, Gheorghe Ifrim și Marius Florea Vizante. Într-o scenă scurtă apare și criticul Tudor Caranfil, tatăl regizorului.

Contextul istoric Pe 28 iulie 1959, o mașină a Băncii de Stat a Republicii Populare Române a fost jefuită în plină zi, la București, de un grup înarmat care a plecat cu aproximativ 1,6 milioane de lei. Cei șase arestați în lunile următoare, Alexandru Ioanid, Paul Ioanid, Igor Sevianu, Monica Sevianu, Sașa Mușat și Haralambie Obedeanu, erau intelectuali evrei și foști ilegaliști, unii cu funcții importante în aparatul de stat. Alexandru Ioanid fusese colonel de miliție, iar prin căsătorie se înrudea cu ministrul de interne Alexandru Drăghici. Judecați într-un proces-spectacol, cei cinci bărbați au fost condamnați la moarte și executați în 1960. Monicăi Sevianu i s-a comutat pedeapsa, iar mai târziu a emigrat în Israel.

Înainte de execuție, condamnații au fost puși să-și joace propriile roluri într-o reconstituire filmată, Reconstituirea (1960), regizată de Virgil Calotescu și proiectată apoi la ședințe menite să stârnească indignarea „oamenilor muncii”. Motivul jafului n-a fost lămurit niciodată. La proces, acuzarea a susținut că banii erau destinați organizațiilor sioniste, ceea ce e greu de crezut într-o economie în care leul nu se putea schimba în valută. Istoricul Vladimir Tismăneanu, care a consultat dosarul anchetei la CNSAS, vede în tot cazul o afacere politică, un scenariu menit să demonstreze lipsa de loialitate a unui grup de intelectuali evrei.

Cazul mai fusese cercetat în două documentare: Reconstruction (2002), al lui Irene Lusztig, nepoata Monicăi Sevianu, și Marele jaf comunist (2004), al lui Alexandru Solomon. În film numele personajelor sunt schimbate, iar banda are cinci membri, nu șase. Caranfil a spus de la bun început că nu a vrut ca personajele să semene cu oamenii reali și că explicația pe care o propune este „varianta mea”, fără pretenția de a reconstitui faptele.

Producție

Un scenariu plimbat zece ani Ideea i-a venit lui Caranfil în 2003, după ce a citit scenariul documentarului lui Alexandru Solomon. Subiectul i s-a părut mai bun pentru ficțiune decât pentru documentar tocmai fiindcă nimeni nu știe cu adevărat ce s-a întâmplat. A scris scenariul în vara lui 2004, apoi l-a lăsat în sertar cât a lucrat la Restul e tăcere (2008). Sub titlul Alice în Țara Tovarășilor și cu Domino Film ca producător, proiectul a câștigat la sesiunea din vara lui 2007 a concursului Centrului Național al Cinematografiei cea mai mare finanțare acordată atunci, 1,92 milioane de lei, dintr-un total de 15 milioane împărțit între circa 207 proiecte înscrise. Filmările erau anunțate pentru 2009. Nu au început atunci. Proiectul a fost relansat în 2011, rescris în engleză și cu alt producător, Mandragora Movies. Titlul nou, Closer to the Moon, a fost pe gustul producătorului american.

Scenariul fusese scris cu convingerea că filmul se va turna în românește. Odată ce proiectul a devenit internațional, Caranfil a curățat situațiile pe care un spectator străin nu le-ar fi înțeles și a renunțat la multe glume și aluzii care, spunea el, nu le-ar fi spus nimic nici tinerilor români. Alegerea limbii a fost, în cuvintele lui, o decizie financiară. A explicat-o însă și în alt registru: „m-am săturat ca publicul român să descalifice filmele românești din cauză că nu înțelege dialogul. Am făcut un film în limba engleză astfel încât să puteți citi subtitrarea”. La gala de la București a adăugat că producătorul a dorit o distribuție străină, din ambiția de a exploata filmul pentru un public larg, și că engleza trebuia să fie credibilă, „nu euro puddingul de care avem parte, uneori, în diverse producții europene”.

Producătorul român a fost Mandragora Movies, prin Bobby Păunescu, iar cel american Michael Fitzgerald, producătorul lui Under the Volcano. Alături au intrat Rainieri Group (Italia), Agresywna Banda (Polonia) și Denis Friedman Productions (Franța), cu sprijinul companiei americane Ithaca, care a finanțat partea românească. Fișa filmului din catalogul Centrului Național al Cinematografiei menționează și sprijinul CNC și al HBO România. Bugetul s-a anunțat diferit de la o sursă la alta: 7 milioane de dolari în timpul filmărilor, 7 milioane de euro la lansare, în vreme ce Caranfil vorbea în 2012 de un cost de aproximativ 5 milioane de euro. Oricare ar fi cifra, filmul intră între cele mai scumpe producții românești.

Actorii Castingul s-a făcut în cea mai mare parte la Londra, cu agenția condusă de Leo Davis. Pentru rolurile mici, cu replici scurte, s-au căutat la București actori români care vorbesc bine engleza. Rolul lui Alice a trecut pe la mai multe actrițe. Uma Thurman îl acceptase în principiu, dar s-a retras, motivul bănuit de regizor fiind lunile de filmare departe de copiii ei, care începeau școala. Agentul ei a propus-o pe Vera Farmiga, pe care Caranfil o remarcase în Up in the Air. Farmiga a citit scenariul și i-a scris agentului că vrea rolul și cere o ofertă imediat. Distribuirea ei și a lui Mark Strong a fost anunțată în august 2011, iar Harry Lloyd s-a alăturat la sfârșitul aceleiași luni.

Pentru Strong era primul rol principal pozitiv. Caranfil a povestit că actorul s-a poticnit la câteva scene în care personajul risca să pară antipatic, până a acceptat ideea unui erou ambivalent, cu o latură cinică ce îi dă și farmec. Farmiga, americancă de origine ucraineană, spunea că știa câte ceva despre viața într-o țară comunistă din poveștile bunicii, dar că pentru rol a trebuit să studieze istoria României, despre care nu știa nimic.

Filmările Filmările au început pe 5 septembrie 2011 și au durat 55 de zile, până pe 5 noiembrie, numai la București, în vreo 40 de locații. Decorul principal, o piață a Bucureștiului de la sfârșitul anilor 1950, cu sediul băncii, o maternitate, o cantină muncitorească, o frizerie și câteva prăvălii, a fost ridicat de scenograful Cristian Niculescu în curtea interioară a unui corp vechi al Universității Politehnica de pe strada Polizu, lângă Gara de Nord. Construcția a durat opt săptămâni, iar echipa a filmat acolo 14 zile la rând. Caranfil îi spunea decorului „Redland”, prin analogie cu Disneyland. S-a mai filmat la Casa Presei Libere, în închisoarea Jilava, la Cercul Militar Național, în studiourile Media Pro, la Operă și pe străzi sau în case „îmbrăcate” în haine de epocă, ca și la Casa Capșa, în Parcul Carol și în Centrul Vechi. Pe platou, regizorul a fost asistat de Brian Cook, colaborator al lui Stanley Kubrick la Eyes Wide Shut. Imaginea este a lui Marius Panduru, costumele ale Doinei Levintza, iar luna care domină una dintre scenele-cheie a fost făcută digital, la București.

La jumătatea filmărilor, Caranfil cântărea în glumă raportul dintre document și invenție: „70% din film s-a petrecut în realitate, restul de 75% sunt basme”. Actorii îi spuneau „Naestro”, iar Farmiga povestea că pe platou fredonau My Way rebotezat „Nae Way”. Coloana sonoră pune laolaltă șlagăre ale epocii și muzica originală a lui Laurent Couson, cu care regizorul mai lucrase la Restul e tăcere.

Disputa pentru montajul final