Clasa Alaska a constat în șase crucișătoare comandate înainte de Al Doilea Război Mondial pentru Forțele Navale ale Statelor Unite. Erau clasificate oficial crucișătoare mari (CB), dar alte surse le-au considerat ca fiind crucișătoare de linie. Toate au fost numite după „teritoriile insulare” ale Statelor Unite, simbolizând statutul lor intermediar, între cuirasatele mai mari și crucișătoarele grele și ușoare mai mici.Cu foarte puține excepții, cuirasatele Statelor Unite, ca USS Nevada (BB-36) sau USS New Jersey (BB-62), au fost numite după state, pe când crucișătoarele, ca USS Wichita (CA-45), erau numite după orașe. Alaska și Hawaii erau „teritorii insulare” ale Statelor Unite la acel moment, ulterior devenind statele numărul 49 și 50 în anul 1959. Din cele 6 nave planificate, doar 2 au fost finalizate, construcția celei de a treia a fost suspendată la 16 aprilie 1947, iar construcția celorlalte 3 fiind anulată. USS Alaska (CB-1) și USS Guam (CB-2) au servit în Marina Statelor Unite în timpul ultimului an din al Doilea Război Mondial, fiind folosite la bombardamente și la escorta portavioanelor rapide. Au fost retrase din serviciu în 1947 după numai 32, respectiv 29 de luni în funcțiune.
Ideea unei clase de crucișătoare mari își are originea la începutul anilor 1930, când Marina SUA căuta să contracareze „cuirasatele de buzunar” din clasa Deutschland lansate de Germania. Planificarea construirii tipului de nave care, în cele din urmă, au format clasa Alaska, a început la sfârșitul anilor '30, după lansarea de către Germania a cuirasatelor din clasa Scharnhorst și după apariția zvonurilor conform cărora Japonia construia o nouă clasă de crucișătoare de linie.Worth, 305.Jane's Fighting Ships spunea că acest crucișător de linie mitic, clasa noțională Chichibu, ar avea 6 tunuri de 304 mm și o viteză de 56 km/h, într-o navă de doar 15.000 de tone. Vezi Fitzsimons, volumul 1, 58 și Worth, 305.
Destinate a servi ca „distrugătoare de crucișătoare”, capabile de a detecta și distruge crucișătoarele grele construite după adoptarea Tratatul Naval de la Londra, navelor din această clasă le-au fost destinate tunuri mai mari și mai grele construite după un proiect nou și costisitor, protecție balistică limitată împotriva proiectilelor de 304 mm, precum și motoare capabile să dezvolte viteze de 31-33 noduri (58–61 km/h).
Context
Dezvoltarea crucișătoarelor grele a stagnat între Primul și Al Doilea Război Mondial grație condițiilor impuse de Tratatul Naval de la Washington și tratatele și conferințele ulterioare, în care Statele Unite, Regatul Unit, Japonia, Franța și Italia au convenit să limiteze deplasamentul crucișătoarelor grele la 10.000 de tone și la un armament principal de 202 mm. Până la clasa Alaska, crucișătoarele Statelor Unite proiectate între cele 2 războaie mondiale au respectat acest model.Bauer and Roberts, 139.
Impulsul inițial pentru proiectarea clasei Alaska a venit de la lansarea așa-numitelor „cuirasate de buzunar” de către Germania, la începutul anilor 1930. Deși SUA nu a luat nicio măsură imediată, ideea a redevenit de actualitate la sfârșitul aceluiași deceniu când au apărut informații ce indicau că Japonia intenționa să construiască „super crucișătoare” care ar fi fost cu mult mai puternice decât crucișătoarele grele aflate în înzestrarea Forțelor Navale ale Statelor Unite.Scarpaci, 17.Japonia a dezvoltat, de fapt, planuri pentru 2 super crucișătoare în 1941, deși era în mare măsură în răspunsul noilor nave din clasa Alaska. Totuși, navele nu au fost comandate din cauza marii necesități de portavioane. Marina SUA a reacționat în 1938 când Consiliul Director a solicitat Biroului pentru Construcții și Reparații să întreprindă „un studiu comprehensiv al tuturor tipurilor de nave în vederea inițierii unui nou program de construcții navale pe scară largă”.Dulin, Jr., Garzke, Jr., 189.
Este posibil ca președintele Statelor Unite de la acea vreme, Franklin D. Roosevelt, să fi avut un rol principal în luarea deciziei de construire a navelor din clasa Alaska, având în vedere dorința sa de a a avea un mijloc de contracarare a capacității de efectuare de raiduri ale crucișătoarelor japoneze și ale cuirasatelor de buzunar germane.Dulin, Jr. and Garzke, Jr., 24 and 179. Deși aceste afirmații sunt greu de verificat, ele au dus la apariția de speculații că decizia de construire a acestor nave a fost „motivată politic”.Morison and Polmar, 85.Dulin Jr., Garzke, Jr., 267.
Proiect
Un istoric a descris proiectarea design-ului clasei Alaska ca fiind „chinuitor” din cauza numeroaselor schimbări și modificări făcute proiectului navelor de către numeroase departamente și persoane. Într-adevăr, au existat nouă variante diferite ale proiectului,Dulin, Jr. and Garzke, Jr., 179–183. care au variat de la crucișător antiaerian de 6.000 de tone până la crucișător greu de 10.000 de tone superdezvoltat și chiar mini-cuirasat de 38.000 tone, înarmate cu 12 tunuri de 304 mm și 6 tunuri de 127 mm.Dulin, Jr. and Garzke, Jr., 179.
Consiliul Director al Marinei, într-o încercare de a menține deplasamentul noilor nave sub 25.000 tone, a permis ca proiectele să prevadă o protecție balistică subacvatică limitată. Rezultatul a fost că vasele din clasa Alaska, când au fost construite, erau vulnerabile la torpile și proiectile care cădeau în imediata apropiere a navei.Dulin, Jr., Garzke, Jr., 183.
Proiectul final a fost reprezentat de o navă din clasa Baltimore la scală mărită, înzestrată cu motoare similare clasei de portavioane Essex. Aceste nave combinau un armament principal constând în 9 tunuri de 304 mm, cu o protecție balistică până la nivelul proiectilelor de 254 mm, montate pe o cocă ce putea dezvolta viteze de 33 noduri (61 km/h).
Construcția navelor din clasa Alaska, împreună cu o pletoră de alte tipuri de nave a fost decisă oficial în septembrie 1940, prin documentul Two-Ocean Navy Act .Rohwer, 40.Peste alte 200 de nave au fost comandate în același timp: 2 din clasa Iowa (cuirasate), 5 din Montana (cuirasate), 12 din Essex (portavioane), 4 din Baltimore (crucișătoare grele), 19 din Cleveland (crucișătoare ușoare), 4 din Atlanta (crucișătoare ușoare), 52 din Fletcher (distrugătoare), 12 din Benson (distrugătoare) și 73 din Gato (submarine). Rolul lor a fost puțin schimbat; în plus față de misiunea lor de bază - bombardamentul naval, ele aveau și misiunea a proteja grupurile de portavioane. Datorită tunurilor mai mari, mărimii și vitezei superioare, ele erau mult mai potrivite pentru acest rol decât crucișătoarele grele, reprezentând o măsură de asigurare față de informațiile care arătau că Japonia construia super crucișătoare mai puternice decât crucișătoarele grele ale Statelor Unite.
Posibila convertire în portavioane
O altă modificare drastică a proiectului a fost luată în calcul în timpul „panicii portavioanelor” de la sfârșitul anului 1941, când Marina SUA a realizat că era nevoie de mai multe portavioane în cel mai scurt timp. Mai multe dintre structurile de nave aflate în construcție au fost luate în considerare pentru a fi transformate în portavioane. Pe rând au fost analizate crucișătoarele ușoare din clasa Cleveland, crucișătoarele grele din clasa Baltimore, clasa Alaska și chiar și un cuirasat din clasa Iowa. În final, au fost selecționate navele din clasa Cleveland, prin transformarea a 9 nave aflate în construcție la șantierul naval New York, în ceea ce avea să devină noua clasă de portavioane Independence.Friedman, 190.
Ideea de transformare a crucișătoarelor Alaska în portavioane a fost „în mod special atractivă”, datorită numeroaselor asemănări dintre design-ul portavioanelor Essex și al clasei Alaska, precum și a faptului că aveau în comun același tip de motoare.Fitzsimons, Volume 1, 58.
Totuși, când crucișătoarele din clasa Alaska au fost comparate cu portavioanele din clasa Essex, a rezultat că eventualele crucișătoare transformate ar fi avut o punte de zbor mai mică (ceea ce însemna că puteau transporta doar 90% din numărul de avioane), ar fi fost cu 3,4 m mai scufundate în apă, și ar fi putut parcurge 8.000 mile (15.000 km) mai puțin, la o viteză de doar 15 noduri. În plus, design-ul de crucișător greu nu includea protecția balistică subacvatică normală la portavioanele obișnuite, din cauza greutății blindajului de suprafață destinat protecției împotriva bombardamentului naval. Nu în ultimul rând, transformarea clasei Alaska nu ar fi putut îndeplini obiectivul Marinei de a avea portavioane noi într-un timp scurt, deoarece procesul necesitat de modificarea navelor era unul de lungă durată. Luând acestea în calcul, planurile de transformare a clasei Alaska au fost abandonate la 7 ianuarie 1942.Friedman, 191.
Construcție
Din cele 6 crucișătoare din clasa Alaska planificate, a fost începută doar construcția primelor 3 nave. Primele două, și , au fost finalizate. Construcția , a treia navă, a fost suspendată la 16 aprilie 1947 când era construită în procent de 84%. Începerea construirii ultimele trei, Philippines, Puerto Rico, și Samoa, a fost întârziată deoarece toate materialele și șantierele navale disponibile erau alocate navelor cu prioritate mai mare, cum erau portavioanele, distrugătoarele și submarinele.
Construcția încă nu începuse când lipsa de oțelFitzsimons, Volume 1, 59. și realizarea faptului că aceste „vânătoare de crucișătoare” nu mai aveau crucișătoare de vânat - deoarece flota de crucișătoare a Japoniei fusese deja distrusă de avioane și submarine - au făcut ca navele din clasa Alaska să devină niște „elefanți albi”. Ca urmare, construcția ultimelor 3 nave din clasă nu a mai început niciodată, programul fiind anulat oficial la 24 iunie 1943.
Istoricul în serviciu
și au servit în Marina SUA în timpul ultimului an al celui de-Al Doilea Război Mondial. Ca și în cazul cuirasatelor rapide din clasa Iowa, viteza lor le-a făcut utile în misiuni de bombardament la țărm și de escortă a portavioanelor. Ambele au asigurat protecția portavionului Franklin pe timpul deplasării spre Guam pentru reparații, după ce fusese lovit de două bombe japoneze. Ulterior, Alaska a sprijinit debarcarea din Okinawa, în timp ce Guam s-a deplasat în Golful San Pedro pentru a deveni vasul amiral al unui nou grup naval, Grupul 95 Crucișătoare. Guam, împreună cu Alaska, patru crucișătoare ușoare și nouă distrugătoare, a condus grupul dislocat în Marea Chinei de Est și Marea Galbenă cu misiunea de a ataca navele de transport inamice; totuși, au întâlnit decât jonci chinezești. Până la sfârșitul războiului, cele două nave și-au căpătat renumele de excelente nave de escortă pentru portavioane. Pe timpul războiului, ambele nave au făcut parte din Divizia 16 Crucișătoare 16 comandată de Contraamiralul Francis S. Low.
După război, ambele nave au făcut parte din Gruparea 71 Navală, denumirea forțelor navale din cadrul Flotei a Șaptea a Statelor Unite care operau în marea Chinei de Nord. Misiunea acesteia era de a sprijini ocupația peninsulei Coreea de către aliați. Aceasta presupunea executarea de misiuni de demonstrare a prezenței („show the flag”) pe coasta vestică a Coreei și în Golful Chihli. Aceste demonstrații navale au precedat Operațiunea Campus, debarcarea amfibie a forțelor terestre ale Armatei SUA la Incheon, Coreea, pe 8 septembrie 1945.Bartow. From Hot War to Cold, pp. 129–130. Ulterior, ambele nave s-au întors în Statele Unite la mijlocul lui decembrie 1945, fiind scoase din serviciu activ și introduse „cimitirul” Flotei de Rezervă, în 1947 după ce au petrecut 32 de luni (Alaska) și 29 de luni (Guam) în serviciul.