Bătălia din Golful HelgolandHolmes 2010, p. 3.Hooton 1994, p. 190. a fost prima bătălie aeriană care a primit un nume din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale. Această bătălie avea să declanșeze cea mai lungă campanie a războiului – Apărarea ReichuluiCaldwell and Muller 2007, p. 37.. Pe 2 septembrie 1939, Regatul Unit a declarat război Germaniei după invazia germană din Polonia, evenimentul declanșator al conflictului mondial. Britanicii nu au acordat niciun sprijin semnificativ maritim sau aerian Poloniei dar, în săptămânile care au urmat, bombardierele RAF au efectuat mai multe misiuni împotriva unor ținte din Germania. Mai multe astfel de raiduri aeriene au avut ca ținte vasele de război ale Kriegsmarine ancorate în porturile germane. Obiectivul atacurilor aeriene era împiedicarea germanilor să își folosească marina militară în Bătălia Atlanticului. Această perioadă de început a războiului cuprinsă între septembrie 1939 și mai 1940, caracterizată prin situația statică a liniei frontului, cu puține lupte terestre și aeriene, a devenit cunoscută ca „Războiul ciudat”. În schimb, submarinele germane au atacat în forță, provocând pierderi grele flotelor aliate.

Ministerul Aerului a decis în aceste condiții să lanseze un atac împotriva vaselor militare germane de suprafață pentru ca să prevină acordarea de sprijin submarinelor care acționau în Atlanticul de Nord. Pe 18 decembrie 1939, trei escadrile ale RAF au fost trimise să atace vasele germane din Golful Helgoland, să scufunde sau varieze cât mai multe dintre ele. Au plecat în misiune 24 de bombardiere Vickers Wellington, dar două dintre ele s-au întors din drum mai înainte de să intre în spațiul aerian german datorită unor probleme tehnice. Germanii au reacționat încet la început. Ei au reușit să mobilizeze în cele din urmă o puternică forță de avioane de vânătoare care să răspundă atacului. În bătălia aeriană au fost mobilizate cel puțin 80 și cel mult 100 de avioane germane și 22 britanice, dar doar 44 de avioane germane au luat efectiv contact cu bombardierele britanice.

Avioanele de vânătoare ale Luftwaffe au reușit să provoace pierderi mai mari bombardierele RAF decât invers, iar această bătălie a influențat profund strategiile viitoare ale celor două tabere. Pierderile suferite în această bătălie aeriană a forțat RAF să abandoneze misiunile pe timp de zi și să se angajeze în bombardamente de noapte. În perioada interbelică, RAF ajunse la credința că „bombardierele vor reuși întotdeauna” (afirmație făcută pentru prima dată de Stanley Baldwin, care susținea că indiferent cât de puternică este apărarea antiaeriană, în orice atac vor reuși să scape suficient de multe bombardiere care să distrugă țintele). Bătălia din Golful Helgoland dusă în timpul zilei a schimbat această poziție și i-au obligat pe planificatorii britanici să reevalueze posibilitățile RAFChorley 2007, p. 17.. Eșecul raidul i-a făcut de cei din Luftwaffe să creadă bazele de pe teritoriul german sunt invulnerabile în fața atacurilor inamice. Această încredere a crescut odată cu succesele Wehrmachtului din 1939–1941, care au făcut ca forțele aeriene inamice să fie prea departe pentru ca să mai poată executa bombardamente eficiente asupra țintele din Germania. Neglijarea avioanelor de vânătoare pentru luptele de zi a avut consecințe strategice însemnate în anii care aveau să vină. În momentul în care Oberkommando der Luftwaffe a început să organizeze apărarea aeriană care să răspundă campaniei de bombardamente de zi ale United States Army Air Forces, aviația germană era deja angajată într-o luptă de uzură pentru care nu era pregătită. Această abordare greșită a fost unul dintre factorii care au contribuit la înfrângerea Luftwaffe în campania „Apărarea Reichului”. Istoria militară germană consideră că această bătălie s-a numărat printre cele mai importante acțiuni ale întregului război.

Contextul general Strategia RAF Până la izbucnirea războiului, RAF Bomber Command credea cu tărie că bombardierele pot câștiga orice război fără să aibă nevoie de sprijinul marinei sau a forțelor terestreHolmes 2010, pp. 9–18 .. Formațiile strânse ale bombardierelor dotate cu armament de bord defensiv erau considerate capabile să distrugă avioanele de vânătoare inamice chiar și în condițiile în care ar fi zburat fără escortă. De fapt, RAF nu avea în dotare bombardiere cvadrimotoare, cu blindaj puternic, care să fie capabile să transporte încărcători mari de bombe la mare distanță, până în inima Germaniei. Singurele ținte pe care le puteau atinge bombardierele britanice erau cele din regiunea industrială Ruhr.

Țările de Jos și Belgia au dorit să păstreze statutul de neutralitate și au refuzat să permită RAF să își stabilească baze militare pe teritoriul lor, ceea ce ar fi permis bombardierelor britanice să lovească ținte mai îndepărtate în Germania. Guvernele celor două țări au interzis chiar și survolarea spațiului lor aerian de către avioanele britanice în drum spre sau dinspre Germania. După izbucnirea războiului, Franța nu a permis decolarea bombardierelor britanice de pe aeroporturi franceze pentru efectuarea unor acțiuni de bombardament împotriva orașelor germane. Dacă pe de-o parte, francezii se simțeau în siguranță apărați de Linia Maginot, ei nu dispuneau de bombardiere cu rază lungă de acțiune, care să efectueze lovituri preventive împotriva Luftwaffe. Escadrilele de avioane de vânătoare franceze nu erau la rândul lor gata să participe la o campanie defensivă împotriva atacurilor germane. Poate cel mai important motiv al refuzului francezilor era însă frica de represalii în cazul în care britanicii ar fi bombardat orașele germane cu avioane decolate de pe aeroporturi franceze. Singura opțiune a RAF a fost să declanșeze raiduri cu plecarea de aeroporturi britanice ale căror ținte să fie doar porturile și orașele de litorale ale Germaniei de nord .

Cea mai importantă amenințare împotriva intereselor aliaților în timp Războiului ciudat a fost reprezentată de acțiunea submarinelor. Unele dintre submarinele germane fuseseră trimise în larg mai înainte de declarația britanică de război și au început operațiunile împotriva vaselor de transport aliate care aduceau provizii vitale pentru supraviețuirea Regatului Unit din America de Nord și din diferite regiuni ale Imperiului Britanic imediat după apariția stării de război. Într-una dintre cele mai cunoscute operațiuni ale acestei perioade este scufundarea de către submarinul U-47 a cuirasatului HMS Royal Oak la Scapa Flow în octombrie 1939. Ca urmare, Amiralitatea a cerut imperios RAF să își concentreze eforturile în domeniul apărării de coastă în loc să își dezvolte forța de lovire strategică. În rândul conducerii britanice acest subiect a fost amplu dezbătut până în 1941. Pentru a-și respecta angajamentele luate față de guvernul SUA și anume acela de a evita bombardarea țintelor civile, britanicii au conceput „ Western Air Plan 7B (WAP 7B)”, care prevedea atacul împotriva vaselor de război germane. În același timp, și germanii se conformaseră cererilor americane, deși doar după 18 septembrie 1939, după ce fusese asigurată victoria în campania din Polonia. Planul britanic viza distrugerea vaselor germane de suprafață pentru ca să împiedice astfel aprovizionarea flotei de submarine Richards 1995, p. 13.Caldwell and Muller 2007, pp. 34–35..

Operațiunile anterioare

Pentru ca să respecte această strategie, planurile inițiale ale RAF prevedeau lansarea raidurilor împotriva vaselor germane de suprafață după executarea unor zboruri de recunoaștere. Prima încercare a fost făcută pe 3 septembrie, când un avion de recunoaștere Bristol Blenheim pilotat de Andrew McPherson a identificat în timpul unui zbor deasupra Mării Nordului o mare forță navală în dreptul portului Wilhelmshaven. Aparatul de emisie recepție a avionului britanic nu a funcționat, iar atacul bombardierelor a fost lansat doar după ce McPherson a revenit la bază. A fost organizată o forță de atac compusă din 15 bombardiere Handley Page Hampden și 9 Vickers Wellington. Bombardierele nu au reușit să identifice țintele, poate și datorită condițiilor atmosferice nefavorabileRichards 1995, pp. 1–2..

O încercare similară a fost făcută pe 4 septembrie, când McPherson a identificat din nou vase de război germane în dreptul porturilor Brunsbüttel și Wilhelmshaven. Din nou, aparatul radio nu a funcționat și atacul a fost organizat doar după aterizarea lui McPherson la bază. O forță formată din 15 bombardiere Blenheims și 8 Wellington a decolat pentru găsirea cuirasatelor Gneisenau, Scharnhorst și a cuirasatului Admiral Scheer. Unele dintre bombardiere au reușit să localizeze ținteleHolmes 2010, p. 20.. Unele echipajele bombardierelor nu erau pregătite pentru război. Cel puțin un echipaj (cel condus de locotenentul Bill McRae) a fost pe punctul să decoleze fără încărcătura de bombe. Locotenentul a remarcat chiar înainte de decolare că nu fusese încărcat compartimentul bombelor. În timpul zborului spre ținte, comandantul escadrilei Paul Harris a odonat servanților mitralierelor să testeze armele. Niciunul dintre servanți nu s-a dovedit capabil să folosească armamentul, grupul de bombardiere îndreptându-se spre teritoriul inamic practic fără posibilitatea să se apere. În ciuda acestui fapt, Paul Harris a continuat zborul spre ținteHolmes 2010, p. 21.. Escadrila nr. 9 a reușit să atace în acea zi câteva dintre țintele navale din BrunsbüttelHolmes 2010, p. 25.. Bombardamentele au provocat pagube limitate vaselor germane, britanicii pierzând în schimb cinci avioane Blenheims și două WellingtonsRichards 1953, pp. 38–40.Richards 1995, pp. 26–28..

Admiral Scheer a fost lovit de trei bombe, care nu au explodat însă, în vreme ce crucișătorul ușor Emden a fost avariat în zona castelului prova de un bombardier Blenheim, care s-a prăbușit pe punteRichards 1995, p.28.. Au fost uciși 11 marinari și alți 30 au fost rănițiHolmes 2010, p. 26..

Escadrila II./Jagdgeschwader 77 de sub comanda Oberstleutnant Carl-August Schumacher a decolat de aeroportul bazei aero-navale Nordholz și a interceptat Escadrila 9 RAF. Feldwebelii Hans Troitsch și Alfred Held au revendicat fiecare câte o victorie, iar Leutnant Metz a revendicat o a treiaHolmes 2010, p. 23.. Aceste aparate de zbor ale Escadrilei 9 au fost primele avioane ale RAF care au fost doborâte de avionale de vânătoare inamice în acest război, iar Troitsch a fost cel mai probabil primul pilot al Axei care a înregistrat o victorie în luptele aeriene cu RAF. Alte patru bombardiere Blenheims din Escadrila nr. 107 au fost doborâte de focul artileriei antiaeriene. În aceste condiții, germanii au apreciat că apărarea lor aeriană a reușit să creeze un sistem eficient împotriva atacurilor aliaților. Folosirea instalațiilor radar le-a oferit piloților de vânătoare un avans de opt minute în care să pregătească apărareaHomles 2010, pp. 27–38.Caldwell and Muller 2007, p. 31..