Indicele de percepție a corupției (2025)border|150px|Drapelul României Scor obținut 45 / 100 Loc global 70 / 182 Organizație Transparency International Comparativ Uniunea Europeană Media UE: 62 Poziționare regională: La nivelul Bulgariei și Ungariei Vulnerabilități principale Achiziții publice Integritatea funcțiilor publice înalte Aplicarea inegală a garanțiilor legaleSursă date: Transparency International (2025)

Corupția în România reprezintă o problemă sistemică și persistentă care afectează multiple sectoare esențiale, precum administrația publică, justiția, sănătatea și educația. Din anul 2006, corupția este clasificată oficial de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) drept o amenințare directă la adresa securității naționale.

Evaluările internaționale plasează în mod constant România printre statele membre ale Uniunii Europene cu cele mai ridicate niveluri percepute ale corupției, alături de Bulgaria și Ungaria. Conform Indicelui de Percepție a Corupției elaborat de Transparency International, țara se menține în a doua jumătate a clasamentului global. Totodată, rapoartele de monitorizare ale Comisiei Europene evidențiază achizițiile publice și mediul de afaceri drept domenii deosebit de vulnerabile la practici de corupție și nepotism.

Cadrul instituțional de combatere a fenomenului se bazează pe activitatea Direcției Naționale Anticorupție (DNA) și pe implementarea Strategiilor Naționale Anticorupție. Cu toate acestea, organismul anticorupție al Consiliului Europei, Grupul Statelor împotriva Corupției (GRECO), indică progrese inegale și restanțe în aplicarea recomandărilor privind prevenirea corupției, în special în rândul parlamentarilor, al funcțiilor executive înalte și al autorităților de aplicare a legii.

Diminuarea corupției necesită eforturi susținute privind transparența decizională, consolidarea reformelor judiciare, educația civică și implicarea activă a societății civile și a mediului privat.

Istoric

Perioada monarhică și formarea statului modern (1864–1940)

Problemele asociate corupției în spațiul românesc preced formarea statului român modern. Studiile istorice asupra Principatelor Române evidențiază existența unor practici de patronaj, relații personale și rețele de influență în administrație, precum și o evoluție lentă și neuniformă a concepțiilor despre corupție și combaterea acesteia.

După reformele administrative și instituționale din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, iar ulterior după consolidarea statului român sub Carol I, dezvoltarea administrației moderne, a sistemului parlamentar și a economiei de piață a fost însoțită și de practici clientelare și de acuzații de folosire a funcțiilor publice în interes politic sau privat. Un caz important din această perioadă a fost Afacerea Hallier, legată de proiecte de infrastructură și de relațiile dintre autoritățile române, interese financiare străine și elite politice. Cercetări istorice recente o consideră unul dintre cele mai importante episoade de corupție politică din România de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

În perioada interbelică, după extinderea dreptului de vot și formarea României Mari, problema corupției politice s-a intersectat cu patronajul de partid, clientelismul și utilizarea resurselor administrative în competiția politică. Cercetările asupra perioadei evidențiază existența unor rețele de patronaj politic și a unor practici prin care organizații și grupuri economice puteau obține avantaje legislative sau administrative prin relații cu partidele și reprezentanții statului. În același timp, corupția politică a devenit o temă importantă în dezbaterea juridică și politică interbelică, inclusiv în discursul formațiunilor autoritare și fasciste, care au folosit acuzațiile privind corupția parlamentarismului pentru a-și justifica proiectele politice.

Al Doilea Război Mondial (1940–1945) În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, corupția și utilizarea abuzivă a resurselor publice au fost influențate de economia de război, de regimul autoritar al lui Ion Antonescu, de politica de românizare și de relația strânsă cu Germania nazistă. România a devenit unul dintre principalii aliați ai Germaniei în Europa de Sud-Est și a permis prezența unor importante efective și structuri militare germane pe teritoriul său.

Politica de românizare a presupus transferul sau administrarea unor întreprinderi, proprietăți și active aparținând evreilor și altor categorii persecutate, prin intermediul unor structuri și comisari de românizare. Sursele istorice arată că aceste mecanisme au creat oportunități pentru îmbogățire și abuz, inclusiv prin relații între comisari, oameni de afaceri și proprietarii bunurilor confiscate.

Relația economică cu Germania nazistă a generat, de asemenea, tensiuni și nereguli. Documentele privind perioada 1940–1944 consemnează probleme legate de achizițiile germane din România, utilizarea unor mecanisme monetare și comerciale favorabile Germaniei și scoaterea unor cantități importante de produse din România. Prezența trupelor și a misiunii militare germane a presupus cheltuieli și facilități suportate de statul român și a stârnit numeroase dispute între autoritățile române și cele germane.

Perioada trebuie analizată însă distinct de corupția administrativă obișnuită, deoarece regimul Antonescu a funcționat într-un context de dictatură, război, persecuție rasială și economie de război. Corupția și abuzurile economice au coexistat cu politici de stat sistematice de confiscare și discriminare. Regimul Antonescu a participat la Holocaust, iar autoritățile române au fost responsabile pentru uciderea și persecutarea în masă a evreilor și romilor.

Perioada comunistă După instaurarea regimului comunist, începând cu guvernele dominate de Partidul Comunist Român și consolidarea puterii comuniste după 1947–1948, corupția a căpătat forme specifice unui sistem caracterizat prin proprietate de stat, partid unic, economie planificată și control politic asupra administrației. Practicile de favorizare, accesul privileged la resurse și utilizarea relațiilor personale au coexistat cu un sistem oficial care condamna public corupția și o trata ca pe o abatere de la normele comuniste.

Regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948–1965) În perioada conducerii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, regimul comunist a fost caracterizat prin centralizarea puterii, represiune politică, epurări și control strict asupra administrației și economiei. În cadrul partidului au existat campanii de verificare și epurare a membrilor, inclusiv împotriva unor persoane acuzate de oportunism, carierism sau abateri de la disciplina de partid.

În acest context, combaterea corupției era inseparabilă de controlul politic. Abuzurile economice și administrative puteau fi sancționate sever, însă mecanismele de control nu erau independente de conducerea partidului. Sistemul de privilegii al nomenclaturii și accesul diferențiat la bunuri și servicii au reprezentat o caracteristică importantă a funcționării regimului.

Regimul Nicolae Ceaușescu (1965–1989) După venirea la conducere a lui Nicolae Ceaușescu în 1965, regimul a încercat inițial să combată unele forme de corupție și mită prin norme administrative și legislative. Cercetările istorice asupra primilor ani ai regimului Ceaușescu arată că autoritățile au urmărit să reducă rețelele informale de la nivel local și să reformeze administrația, inclusiv prin reforma administrativă din 1968.

În anii 1970, politica anticorupție a regimului s-a modificat, presiunea fiind extinsă de la aparatul de partid și administrație către societate în ansamblu. Combaterea corupției a fost realizată predominant prin mecanisme administrative și represive, fără instituții judiciare independente de partid.

În același timp, consolidarea puterii personale a lui Ceaușescu și dezvoltarea nomenclaturii au favorizat existența unor privilegii politice și economice. Cercetări asupra regimului evidențiază inclusiv modul în care accesul nomenclaturii la proprietăți și construcții rezidențiale a devenit un domeniu în care practicile privilegiale și relațiile personale au avut un rol important.

În viața cotidiană, penuria de bunuri și serviciile publice administrate centralizat au favorizat dezvoltarea unor practici informale, precum „atențiile”, schimburile de favoruri, accesul preferențial la anumite produse și utilizarea relațiilor personale pentru obținerea unor servicii sau bunuri greu accesibile. Aceste practici trebuie diferențiate de corupția la nivelul elitei politice, dar au contribuit la normalizarea unor forme de comportament informal în societate.

Tranziția postcomunistă (1989–2007) După Revoluția din 1989, România a trecut simultan prin democratizare, liberalizare economică și privatizarea unei economii predominant de stat. Procesul a fost lent și a generat oportunități pentru clientelism, conflicte de interese, deturnarea resurselor și transferuri controversate de active publice către interese private.

Legea nr. 15/1990 a reprezentat unul dintre primele acte normative majore ale reformei economice, reorganizând întreprinderile de stat ca regii autonome și societăți comerciale. Procesul de privatizare a fost ulterior reglementat prin mai multe acte normative, iar în anii 1990 ritmul și metodele privatizării au constituit o sursă importantă de controverse privind transparența, evaluarea activelor și influența politică.

În anii 1990 au apărut și numeroase fraude financiare și scandaluri economice, inclusiv Caritas, FNI și alte scheme de tip piramidal. În același timp, instituțiile statului au avut dificultăți în adaptarea la economia de piață, iar corupția și clientelismul au devenit teme centrale ale dezbaterii publice.

Cercetările privind tranziția postcomunistă arată că procesele de privatizare rapidă, schemele financiare frauduloase, creditele neperformante și apariția unor noi antreprenori economici, uneori conectați la foști membri ai nomenclaturii sau la structurile fostului aparat de securitate, au contribuit la percepția corupției endemice.

În anii 2000, perspectiva aderării la Uniunea Europeană a determinat accelerarea reformelor instituționale și legislative în domeniul anticorupției. În 2002 a fost creat Parchetul Național Anticorupție (PNA), iar în 2005 instituția a fost reorganizată și redenumită Direcția Națională Anticorupție (DNA). Presiunile și condiționalitatea europeană au contribuit la consolidarea cadrului legislativ și instituțional anticorupție și la intensificarea urmăririi penale a faptelor de corupție la nivel înalt.

România după aderarea la Uniunea Europeană (2007–prezent) Aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 a fost urmată de continuarea reformelor în domeniul justiției și combaterii corupției. România a fost supusă Mecanismului de Cooperare și Verificare până la închiderea acestuia în 2023, iar ulterior evaluarea reformelor a continuat în cadrul mecanismului general al Comisiei Europene privind statul de drept.

În această perioadă, DNA a devenit principala instituție specializată în investigarea corupției la nivel înalt, iar numeroși politicieni, funcționari și oameni de afaceri au fost trimiși în judecată și condamnați definitiv. În paralel, au persistat probleme privind achizițiile publice, conflictele de interese, clientelismul politic și capacitatea administrației de a preveni corupția la nivel local și central.

Evoluția percepției corupției poate fi urmărită și prin Indicele de percepție a corupției al Transparency International. România a înregistrat o îmbunătățire față de nivelurile foarte scăzute din anii 1990, dar continuă să se situeze sub media Uniunii Europene. În ediția din 2025 a indicelui, publicată în 2026, România a obținut 45 de puncte din 100 și s-a clasat pe locul 70 din 182 de țări la nivel global.

Corupția în administrația publică și politică

Cadrul general și corupția politică