În jocul de fotbal, executarea loviturilor de departajare este o metodă de stabilire a echipei care obține victoria într-un meci care nu se poate încheia la egalitate, atunci când scorul este egal după expirarea timpului regulamentar și a prelungirilor (dacă este cazul) (de exemplu, la Campionatul Mondial de Fotbal, loviturile de departajare sunt utilizate în meciurile eliminatorii; optimi de finală, sferturi de finală, semifinale și finală). În cadrul unor lovituri de departajare, fiecare echipă trage pe rând la poartă de la punctul de pedeapsă, poarta fiind apărată doar de portarul echipei adverse. Fiecare echipă are la dispoziție cinci lovituri care trebuie executate de jucători diferiți; echipa care înscrie cele mai multe lovituri este declarată învingătoare. Loviturile se încheie imediat ce o echipă are un avantaj insurmontabil. În cazul în care scorul este egal după cinci seturi de lovituri, se trece mai departe în seturi suplimentare (se continuă executarea loviturilor până când o echipă câștigă un set). Mingile șutate cu succes în poartă în timpul unei lovituri de departajare nu contează ca goluri pentru jucătorii care au șutat individual sau pentru echipă și sunt contabilizate separat de golurile marcate în timpul jocului normal (inclusiv prelungirile, dacă este cazul). Deși procedura pentru fiecare lovitură de departajare individuală seamănă cu cea a unei lovituri de pedeapsă (penalti), există unele diferențe. În special, nici executantul loviturii de departajare și nici un alt jucător în afară de portar nu poate juca mingea din nou după ce aceasta a fost lovită.
Loviturile de departajare sunt una dintre cele trei metode de departajare aprobate de Legile jocului; celelalte sunt prelungirile și, pentru meciurile în dublă manșă, regula golului marcat în deplasare. De obicei, se recurge la loviturile de departajare numai după ce una sau mai multe dintre celelalte metode nu reușesc să producă un câștigător. Metoda de determinare a unui câștigător pentru un anumit meci este stabilită în prealabil de organismul care organizează meciul. În majoritatea competițiilor de nivel profesionist, se joacă două reprize de prelungiri de 15 minute dacă scorul este egal la sfârșitul timpului regulamentar și se organizează o serie de lovituri de departajare dacă scorul este încă egal după reprizele de prelungiri.
Deși sunt utilizate pe scară largă în fotbal începând cu anii 1970, loviturile de departajare au fost criticate de mulți adepți ai jocului, în primul rând din cauza unui aport ridicat de noroc și nu de aptitudine și a dependenței lor de duelurile individuale dintre jucătorii adversari, ceea ce nu corespunde fotbalului ca sport de echipă. Cu toate acestea, unii cred că presiunea și imprevizibilitatea implicate fac din această fază unul dintre cele mai palpitante finaluri ale oricărui sport.
Descriere generală În timpul loviturilor de departajare, jucătorii, alții decât executantul loviturii și portarii, trebuie să rămână în cercul central. Portarul echipei care execută lovitura de departajare se află la intersecția dintre linia porții și linia care delimitează suprafața de pedeapsă (16,5 m), lângă unul dintre arbitrii asistenți.
O remiză este un rezultat obișnuit în fotbal. Loviturile de departajare sunt utilizate numai în competițiile care necesită un câștigător la sfârșitul meciului - acest lucru este predominant în meciurile eliminatorii din „cupe”, spre deosebire de „ligile” fiecare cu fiecare; ele decid care echipă avansează în runda următoare a unui turneu sau îl câștigă. De obicei, se joacă mai întâi prelungiri, dar acest lucru nu este necesar; printre excepții se numără Supercupa României, Copa Libertadores, Copa América (sferturile de finală, semifinalele și meciul pentru locul al treilea), FA Community Shield, EFL League Cup și Football League Trophy, toate acestea utilizând lovituri de departajare imediat după încheierea timpului regulamentar.
Regulamentul anumitor competiții prevede că se poate recurge la lovituri de departajare pentru a decide locurile finale într-o grupă fiecare cu fiecare, în cazul neobișnuit în care două echipe care s-au înfruntat într-un meci din ultima zi termină grupa cu statistici identice și nicio altă echipă nu are aceleași rezultate. Această regulă a fost invocată în Grupa A a Campionatului European Feminin de Fotbal Sub-19 din 2003, în care Italia și Suedia au efectuat lovituri de departajare imediat după terminarea meciului lor. Această regulă este o inovație relativ recentă și, de exemplu, nu s-a aplicat în Grupa F a Cupei Mondiale din 1990, unde Irlanda și Țările de Jos au fost departajate prin tragere la sorți imediat după încheierea meciului lor din ultima zi. Cu toate acestea, la Campionatul European de Fotbal Sub-16 din 1994, au fost utilizate loviturile de departajare în ultimul meci din Grupa A dintre Belarus și Austria.
Mai multe campionate, cum ar fi J.League (campionatul național din Japonia), au experimentat lovituri de departajare imediat după un încheierea unui meci de campionat la egalitate, câștigătorul primind un punct suplimentar. În Statele Unite și Canada, Major League Soccer a avut inițial, de asemenea, o serie de lovituri de departajare imediat după încheierea timpului regulamentar, chiar și în timpul meciurilor de ligă, deși aceste lovituri erau diferite de cele standard (a se vedea mai jos).
O echipă care pierde la loviturile de departajare este eliminată din turneu, în timp ce echipa învingătoare avansează în turul următor sau este încoronată campioană, dar meciul este considerat remiză, din punct de vedere statistic, de FIFA. De exemplu, se consideră că Țările de Jos a încheiat Campionatul Mondial de Fotbal 2014 neînvinsă, deși a fost eliminată în faza semifinalelor.
Procedură În continuare este prezentat un rezumat al procedurii pentru loviturile de la punctul de pedeapsă. Procedura este specificată în Legea 10 („Determinarea rezultatului unui meci”) din Legile jocului (p. 71).
Arbitrul aruncă o monedă pentru a decide poarta la care se execută loviturile de departajare. Alegerea porții poate fi schimbată de arbitru din motive de siguranță sau dacă poarta sau suprafața de joc devine inutilizabilă. Arbitrul aruncă moneda a doua oară pentru a stabili care echipă va executa prima lovitură. Toți jucătorii, cu excepția executantului și a portarilor, trebuie să rămână în cercul central al terenului (a se vedea mai sus). Fiecare lovitură se execută în modul general al unei lovituri de pedeapsă. Fiecare lovitură se execută de la punctul de pedeapsă, care se află la 11 m de linia porții și echidistant de fiecare linie de margine, poarta fiind apărată doar de portarul advers. Portarul trebuie să rămână între stâlpii porții, pe linia porții sale, până când mingea a fost șutată, deși poate sări pe loc, își poate agita brațele, se poate deplasa dintr-o parte în alta de-a lungul liniei porții sau poate încerca în orice alt mod să distragă atenția executantului. Fiecare echipă este responsabilă pentru stabilirea ordinii în care jucătorii săi eligibili execută loviturile de departajare. Fiecare executant poate lovi mingea o singură dată. Odată lovită, jucătorul nu mai poate juca mingea din nou. Niciun alt jucător din fiecare echipă, în afară de executantul și portarul desemnat, nu poate atinge mingea. O lovitură se soldează cu un gol marcat pentru echipa care execută dacă, după ce a fost atinsă o dată de către executant, mingea traversează linia porții între stâlpii porții și sub bara transversală, fără să atingă vreun jucător, oficial sau element exterior, altul decât portarul care apără. Mingea poate atinge portarul, stâlpii porții sau bara transversală de mai multe ori înainte de a intra în poartă, atât timp cât arbitrul consideră că mișcarea mingii este rezultatul șutului inițial. Acest lucru a fost clarificat în urma unui incident petrecut la loviturile de departajare de la Cupa Mondială din 1986 între Brazilia și Franța. Șutul lui Bruno Bellone a ricoșat din stâlp, a lovit spatele portarului Carlos și a ricoșat ulterior în poartă. Arbitrul Ioan Igna a acordat golul Franței, iar căpitanul Braziliei, Edinho, a fost avertizat pentru că a protestat că lovitura ar fi trebuit considerată ratată imediat ce mingea a ricoșat din bară. În 1987, Consiliul Asociației Internaționale de Fotbal a clarificat Legea 14, care reglementează loviturile de pedeapsă, pentru a susține decizia lui Igna. and Echipele șutează pe rând de la punctul de pedeapsă, până când fiecare a executat cinci lovituri. Cu toate acestea, dacă o parte a marcat mai multe goluri decât ar putea reuși cealaltă cu toate loviturile de departajare rămase, seria de lovituri se încheie imediat, indiferent de numărul de lovituri rămase. De exemplu, în finala Cupei Mondiale din 2006, executarea loviturilor de departajare s-a încheiat după ce italianul Fabio Grosso a marcat al cincilea gol al echipei sale, în ciuda faptului că Franța (cu trei goluri marcate) mai avea încă o lovitură de executat. În mod similar, în finala Campionatului Mondial de Fotbal 2022, Gonzalo Montiel a transformat cu succes a patra lovitură a Argentinei și a câștigat trofeul, deși Franța și Argentina mai aveau câte o lovitură de executat fiecare. Dacă, după cinci seturi de lovituri de departajare, echipele au marcat un număr egal de goluri (sau dacă nicio echipă nu a marcat niciun gol), se folosesc seturi suplimentare de câte o lovitură de departajare până când o echipă înscrie și cealaltă ratează. Echipa care înscrie cele mai multe goluri la finalul loviturilor de departajare este câștigătoarea meciului. Numai jucătorii care se aflau pe teren la sfârșitul meciului sau care au lipsit temporar (accidentați, ajustând echipamentul etc.) sunt permiși să participe la loviturile de departajare. Dacă la sfârșitul meciului și înainte sau în timpul loviturilor de departajare o echipă are mai mulți jucători pe teren decât cealaltă, fie ca urmare a unei accidentări sau a unui cartonaș roșu, atunci echipa cu mai mulți jucători trebuie să își reducă numărul de jucători pentru a se alinia adversarilor. De exemplu, dacă echipa A are unsprezece jucători, dar echipa B are doar zece, atunci echipa A alege un jucător pe care îl exclude. Jucătorii excluși în acest fel nu mai pot lua parte la procedură, nici ca executant, nici ca portar, cu excepția faptului că pot fi folosiți pentru a înlocui un portar care se accidentează în timpul loviturilor de departajare. Regula a fost introdusă de Consiliul Asociației Internaționale de Fotbal în februarie 2000 deoarece, anterior, lovitura a unsprezecea era executată de al unsprezecelea jucător (adică, teoretic, cel mai slab) al unei echipe cu efectiv complete și de primul jucător (adică, teoretic, cel mai bun) al unei echipe cu efectiv inferior. O modificare a regulii în 2016 a eliminat posibilitatea ca o echipă să obțină un astfel de avantaj dacă un jucător este accidentat sau eliminat în timpul loviturilor de departajare. O echipă poate înlocui un portar care se accidentează în timpul loviturilor cu o rezervă (cu condiția ca echipa să nu fi utilizat deja numărul maxim de rezerve permis de competiție) sau cu un jucător exclus anterior. În cazul în care un portar este eliminat în timpul loviturilor, un alt jucător care a terminat meciul trebuie să acționeze ca portar. În cazul în care un jucător, altul decât portarul, se accidentează sau este eliminat în timpul loviturilor, atunci loviturile continuă fără a fi permisă nicio înlocuire. Echipa adversă trebuie să își reducă numărul de jucători în consecință. Orice jucător rămas pe teren poate juca rolul de portar și nu este necesar ca același jucător să fi jucat rolul de portar în timpul meciului. Niciun jucător nu are voie să execute a doua lovitură până când toți ceilalți jucători eligibili din echipa sa nu au executat prima lovitură, inclusiv portarul.