Bătălia Belgiei ori Campania Belgiană, numită uneori în Belgia și Campania de 18 zile, a fost o parte a mai amplei Bătălii a Franței, o campaniei ofensivă a Germaniei Naziste din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale. Luptele au durat timp de 18 zile în mai 1940 și s-au încheiat cu ocuparea Belgiei de către forțele germane după capitularea armatei belgiene.
Pe , Germania a invadat Luxemburgul, Țările de Jos și Belgia în cadrul planului operațional Fall Gelb (Planul Galben). Forțele aliate au încercat să oprească armata germană în Belgia, considerând că aici se va desfășura principala ofensivă nazistă. După ce Franța și-a trimis cele mai bine dotate și antrenate trupe în Belgia în perioada –, germanii au pus în aplicare faza a doua a planurilor lor, „lovitura de seceră”, o strâpungere prin Ardeni urmată de înaintarea rapidă spre Canalul Mânecii. Armata germană a ajuns pe malurile Canalului după cinci zile de la declanșarea atacului, încercuind armatele aliate. Germanii au redus treptat punga forțelor aliate, pe care le-au împins către mare. Armata belgiană a capitulat pe .
În cadrul acestei campanii s-a desfășurat prima bătălie de tancuri din război, Bătălia de la Hannut. Aceasta a fost cea mai mare bătălie de tancuri de până la acea dată. Amploarea acestei lupte avea să fie în curând depășită de luptele de tancuri din Africa de nord și de pe frontul de răsărit. Tot acum s-a desfășurat și Bătălia de la Fortul Eben-Emael, prima operațiune aeropurtată care a folosit atacul parașutiștilor pentru cucerirea unei poziții defensive.
Istoria oficială germană a vorbit despre 18 zile de lupte grele, în timpul cărora belgienii au opus o rezistență îndârjită și a subliniat „vitejia extraordinară” a inamicilor. Capitularea belgienilor a obligat forțele aliate să se retragă din Europa continentală. Royal Navy a întreprins o amplă acțiune de evacuare a forțelor aliate (Operațiunea Dynamo), ceea ce a permis în principal armatei britanice să continue operațiunile militare. Franța a fost obligată să semneze un armistițiu cu Germania în iunie 1940. Belgia a fost ocupată de germani până în toamna anului 1944, când a fost eliberată de aliații occidentali.
Planurile din perioada interbelică
Incertitudinile Belgiei Strategia Belgiei de apărare împotriva unui atac german a trebuit să facă față unor probleme politice și militare. Din punct de vedere al strategiei militare, belgienii nu doreau ca pozițiile lor defensive la granița cu Germania să devină doar o prelungire a Liniei maginot. O asemenea abordare putea să lase Belgia expusă la un atac german din spate prin Țările de Jos. De asemenea, în cazul acestei abordări, belginenii ar fi depins prea mult de rapiditatea deplasării ajutoarelor franceze în zona atacată.
Din punct de vedere politic, belgienii nu aveau încredere în francezi. Mareșalul Philippe Pétain sugerase un plan în 1930 și mai apoi în 1933 care prevedea un atac francez împotriva regiunii industriale Ruhr prin Belgia, folosită ca o trambulină. Belgienii doreau să fie implicați într-un război pe care nu îl doreau. Belgienii se temeau și că vor fi atrași într-un război ca urmare a semnării tratatului franco-sovietic din mai 1935. Înțelegerile franco-belgiene stipulau că Belgia trebuia să declare mobilizarea dacă și germanii o făceau, dar nu era clar dacă Belgia trebuia să își mobilizeze forțele armate în cazul unui atac al germanilor împotriva Poloniei.
Belgienii ar fi preferat o alianță cu Regatul Unit. Britanicii intraseră în război în prima conflagrație mondială ca răspuns la violarea de către germani a neutralității belgiene. Porturile belgiene la Canalul Mânecii oferiseră Marinei Imperiale Germane accesul la baze navale folositoare în războiul cu britanicii, iar în cazul repetării ocupației germane, ele ar fi reprezentat baze de atac pentru Kriegsmarine și Luftwaffe în cadrul unui posibil conflict viitor. În acest timp, guvernul britanic era prea puțin preocupat de problemele Belgiei. Lipsa angajamentelor ferme din partea britanicilor au dus la retragerea Belgiei din grupul aliaților occdentali, cu o zi mai înainte de Remilitarizarea Renaniei. Lipsa unei riposte ferme la remilitarizarea regiunii a dus la întărirea convingerii belgienilor că Franța și Regatul Unit nu sunt dispuse să se lupte nici măcar pentru interesele lor strategice și că Belgia este lăsată să se descurce de una singură. Marele Stat Major belgian era hotărât să lupte conform intereselor naționale proprii, chiar și fără sprijinul unor aliați .
Locul Belgiei în strategia aliată Francezii au fost înfuriați atunci când au aflat despre declarația de neutralitate a regelui Leopold al III-lea din octombrie 1936. Armata Franceză și-a văzut planurile strategice subminate – nu se mai puteau baza pe o cooperare strânsă cu belgienii pentru apărarea granițelor estice ale celor din urmă, ceea ce creștea șansele succesului unui atac german pe acea direcție. Francezii depindeau de gradul de cooperare al belgienilor. Neutralitatea belgienilor îi lipsea pe francezi de răgazul dat de o defensivă puternică în țara vecină, care ar fi întârziat atacul diviziilor mobile de tancuri ale germanilor. Franța a luat în considerare posibilitatea invadării Belgiei de îndată ce Germania ar fi declanșat un atac. Pe de altă parte, belgineii, fiind conștienți de amenințarea reprezentată de Germanie, și-au dezvoltat propriile lor soluții defensive, au ținut secrete de atașatul militar francez modul în care urmau să fie gestionate trupele, comunicațiile, pozițiile defensive fixe, informațiile obținute prin spionaj sau recunoașteri aeriene.
Aliații concepuseră așa-numitul „Plan Dyle” pentru sprijinirea Belgiei. Cele mai bune unități aliate, printre care și cele mai bune divizii blindate franceze, urmau să înainteze spre râul Dyle ca răspuns la o invazie germană. Planul urma să asigure întărirea linie defensive belgiene în estul țării, pe linia Meuse–Canalul Albert și păstrarea controlului asupra Estuarului Scheldt. Se realiza astfel o legătură a liniilor defensive franceze din sud cu forțele care apărau Gentul și Anvers.
Slăbiciunea acestui plan consta, cel puțin din punct de vedere politic, în abandonarea aproape întregii Belgii răsăritene în mâna germanilor. Din punct de vedere militar, planul asigura o prelungire conrespunzătoare a frontului francez de la frontieră. Pentru britanici, liniile lor de comunicație din porturile Golfului Biscaya urmau să fie paralele cu frontul. În ciuda riscului reprezentat de trimiterea forțelor aliate în Belgia centrală, ceea ce le făcea vulnerabile la un atac german de încercuire prin flanc, Maurice Gamelin a aprobat planul, care nu a mai fost schimbat până la declanșarea războiului.
Britanicii, care la data când a fost conceput planul nu aveau trupe pe continent și erau în plin efort de reînarmare, nu au comentat în nici un fel strategia Franței, care era considerată forța conducătoare în cadrul alianței occidentale. Singura contribuție la dezvoltarea strategiei unui nou război a fost ideea executării de bombardemente strategice asupra regiunii industriale Ruhr.
Strategia militară belgiană
După retragerea oficială a Belgiei din rândurile aliaților occidentali, belgienii au refuzat să se participe la orice întâlnire oficială a Statelor Major francez și britanic de teama compromiterii neutralității. Belgienii nu au considerat invazia germană ca inevitabilă și erau hotărâti ca, în cazul în care ar fi fost totuși atacați, să organizeze rezistența în noile fortificații precum era Fortul Eben-Emael.
Belgienii au hotărât să își refacă fortificațiile de-a lungul frontierei cu Germania după ce Adolf Hitler a ajuns la puterre în 1933. Guvernul belgian a privit cu îngrijorare crescută acțiunile diplomatice ale germanilor, începând cu retragerea din Liga Națiunilor, contionuând cu repudierea Tratatului de Versailles și cu violarea Tratatelor de la Locarno. Guvernul a crescut cheltuielile militare pentru modernizarea fortificațiilor de la Namur și Liège. Au fost construite noi linii defensive de-a lungul canalului Maastricht–Bois-le-Duc, unind râurile Meuse, Scheldt și Canalul Albert. Protecția frontierelor estice, bazată în principal pe distrugerea unor drumuri, a fost dată în sarcina unei noi formații de grăniceri cicliști, „Chasseurs Ardennais”. Până în 1935, pregătiriel defensive fuseseră terminate. Chiar și așa, se considera că defensiva era deja depășită. Era nevoie de o rezervă mobilă cu efective importante pentru păzirea zonelor din spatele fortificațiilor și ca atare s-a ajuns la concluzia că protecția împotriva unui atac fulger german nu este suficientă. Era nevoie și de rezerve de mână de lucru, dar o lege pentru prelungirea serviciului militar și pentru îmbunătățirea instruirii forțelor aramte a fost respins de populație pe motiv că s-ar crește obligațiunile militare ca și ar duce la cereri din partea aliaților pentru implicarea într-un război departe de teritoriul național.
Regele Leopold al III-lea a ținut un discurs pe 14 octombrie 1936 în fața Consiliului de Miniștri încercând să își convingă poporul și guvernul că este nevoie de creșterea cheltuielilor pentru apărare. El a subliniat trei puncte care trebuiau să ducă la creșterea efortului de reînarmare a țării: a) Reînarmarea germană, care a urmat completei remilitarizări a Italiei și Rusiei (Uniunii Sovietice), a făcut ca alte state, chiar și cele erau în mod deliberat pacifiste precum Elveția și Țările de Jos, să ia măsuri excepționale de prevedere. b) A fost o așa mare schimbare în metodele de purtare a războiului ca urmare a progresului tehnic, în special în aviație și mecanizare, încât operațiile inițiale ale conflictului armat pot să fie de o asemenea forță, viteză și amploare încât să fie în mod special alarmante pentru țările mici precum Belgia. c) Neliniștile noastre au crescut de reocuparea Renaniei și de faptul că bazele de start al unei posibile invazii germane au fost mutate lângă frontierele noastre.
Pe 24 aprilie 1937, francezii și britanicii au publicat o declarație prin care afirmau că securitatea Belgiei este o chestiune de maximă importanță pentru aliații occidentali și că ele îi vor apăra frontierele în mod corespunzător împotriva oricărei agresiuni, indiferent dacă agresiunea ar fi fost direcționată exclusiv împotriva Belgiei, sau ca mijloc de obținere a unor baze din care să se pornească un război împotriva „altor state”. În aceste circumstanțe, francezii și britanicii au declarat că belgienii nu se mai pot supune obligațiunilor tratatului de la Locarno, în vreme ce Londra și Parisul își mențineau obligațiile militare față de Belgia.
Belgineii considerau că, din punct de vedere militar, Wehrmachtul era superior aliațlor, în special superior armatei terestre britanice, iar angajarea în orice alianță cu aceștia din urma ar dus la transformarea țării într-un câmp de luptă, în condiții de inferioritate.
Belgienii și francezii nu au reușit să lămurească problema legată de contribuția fiecărei părți în cazul izbucnirii unui conflict. Belgienii erau hotărâți să reziste pe linia fortificațiilor de frontieră de-a lungul Canalului Albert și a râului Meuse, fără cedarea de teren, până la venirea sprijinului francez.. Gamelin nu era însă dispus să modifice planul Dyle în asemenea măsură. El considera că belgienii aveau să fie obligați să se retragă pe o linie defensivă spre Anvers, la fel ca în 1914. De fapt, diviziile belgiene de apărare a frontierelor trebuiau să se retragă spre sud, ca să facă joncțiunea cu forțele franceze. Aceată informație nu a fost transmisă lui Gamelin.