miniatura|Delegate din Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române la adunarea de la București pentru sufragiu femeilor, martie 1932. Feminismul în România a apărut la începutul secolului al XIX-lea și s-a dezvoltat sincron cu feminismul din alte state europene. Feminismul românesc va fi influențat de-a lungul timpului de realitățile istorice, culturale, sociale și politice ale vremurilor.

Istoric

Începuturile feminismului românesc Primul val al feminismului românesc s-a manifestat aproximativ în aceeași perioadă ca și cel din occident. A fost un feminism al elitei, fiind datorat unor femei cu un înalt nivel de educație și cu acces la cultura vestică. În particular, mișcarea feministă românească a fost preponderent urbană, întrucât la acea vreme societatea românească era în mare parte agrară, aproximativ 80% din oameni locuiau în mediul rural, iar industrializarea atinsese o mică parte din populație. De aceea mișcarea nu a fost una amplă, care să cuprindă femei din întregul spațiu românesc, indiferent de mediul de proveniență.

Mișcarea a plecat ca un răspuns împotriva statutului normativ inferior al femeilor. În Codul Civil din 1865 era prevăzută incapacitatea femeilor din punct de vedere politic, social și economic, având un statut asemănător minorilor și persoanelor cu incapacități mintale. Femeile nu puteau încheia acte fără acceptul soțului sau al justiției, nu puteau să își gestioneze propriile venituri, își pierdeau naționalitatea dacă se căsătoreau cu un bărbat străin, nu puteau urmări un bărbat pentru pensie alimentară, nu puteau să fie tutore, trebuiau să locuiască în domiciliul stabilit de soț și altele. Practic, femeile erau lipsite de drepturi civile și politice. În perioada interbelică, situația femeilor s-a îmbunătățit prin adoptarea unor legi, precum Lege din 1929 a contractelor de muncă (art. Art. 40, Art. 63), Legea pentru ridicarea incapacitatii civile a femeii maritate - promulgata cu Decretul nr. 1412, Monitorul Oficial nr. 94 din 20 aprilie 1932.

Revendicările femeilor românce de la acea vreme sunt sintetizate de Eleonora Stratilescu și vizează mai multe sfere:

• Economic: plata egală pentru muncă egală; protecția muncii femeilor și a rezultatelor lor; măsuri de combatere a mortalității infantile în mediile sărace.

• Cultural: acces la toate formele de pregătire și la toate tipurile de cariere, la toate treptele ierarhice ale carierelor; aplanarea conflictului carieră-maternitate; educație mixtă; creșterea în aceleași valori și condiții, indiferent de gen.

• Căsătorie și familie: egalitate între soți prin lege și educație, controlul asupra propriei averi, indiferent de sex; o parte din câștigul bărbatului să revină femeii pentru munca ei în gospodărie, eliminarea dublului standard moral, reformarea căsătoriei legale prin desființarea autorității maritale, eliniarea prostituției, cercetarea paternității.

• Social și politic: drepturi civile și politice egale; participarea femeilor la toate instituțiile, demnitățile și funcțiile publice, alături și la fel ca bărbații; pregătirea politică a femeilor pentru exercitarea drepturilor lor.

Mișcarea feministă românească a avut o oarecare susținere din partea unor elite politice liberale, cum ar fi: C.A. Rosetti, Cezar Bolliac, Ion Ghica, Ștefan Zeletin. Însă aceștia au susținut mai degrabă aportul femeilor la educația morală a poporului, ele având rolul de a se jertfi pentru națiune și familie. Deși li se recunoștea superioritatea morală în viața privată, femeile rămâneau inferioare politic, fiind excluse de la viața publică.

În ajunul Primului Război Mondial s-a făcut primul pas important spre unificarea mișcării feministe politice prin constituirea Uniunii Femeilor Române din Austro-Ungaria (Brașov, 1913) la care se vor asocia în deceniile următoare, peste 100 de organizații de femei de pe întreg teritoriul României întregite.

Perioada interbelică În perioada interbelică s-au extins și diversificat vechile asociații și au fost create altele noi ca Asociația pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeilor Române, Federația Femeilor Universitare, Societatea Scriitoarelor Române, Gruparea Națională a Femeilor Române etc.. În anii ’30, când ascensiunea fascismului amenința pacea lumii întregi, asociațiile de femei se vor ridica în apărarea instituțiilor statului de drept și a libertăților cetățenești grav amenințate. În coordonarea activităților tuturor acestor organizații, în cursul deceniilor trei și patru, rolul cel mai important l-a avut Consiliul Național al Femeilor Române (constituit în 1921, la București), afiliat la Consiliul Internațional al Femeilor, care număra peste 60 de milioane de membre de pe aproape toate continentele. Prin acțiunile sale, întruniri și dezbateri publice, petiții și memorii adresate parlamentului și guvernelor de către comisiile sale juridice, C.N.F.R: a contribuit la dobândirea unor importante drepturi civile și politice pentru femei (drept de vot și eligibilitate în consiliile locale, 1928, apoi și în parlament, în 1938).

În 1923, intră în vigoare cea mai democratică dintre Constituțiile României din perioada precomunistă, însă aceasta nu dă drept de vot femeilor, dar menționează că acest drept va fi acordat la momentul oportun, printr-o lege specială. În 1929, femeile dobândesc dreptul de vot în cadrul alegerilor locale. Constituția din 1938 și Legea electorală recunosc dreptul de vot femeilor care au împlinit vârsta de 30 de ani, dar în condiții de dictatură, acest drept nu a fost practic exercitat. În 1946, prin Constituție se introduce dreptul de vot universal pentru populația majoră, indiferent de sex. Iar în 1948 se interzic orice forme de discriminare bazate pe sex.

Recunoașterea dreptului de vot pentru femei a fost târzie și nu lipsită de conținut datorită noului regim instaurat. Femeile românce au votat pentru prima dată în cadrul unor alegeri libere în 1990.

Perioada comunistă Bogata experiență câștigată de mișcarea feministă timp de un secol și jumătate în lupta perseverentă pentru modernizarea și sincronizarea României cu civilizația occidentală, s-a pierdut în mare măsură în urma instaurării regimului totalitar. În locul sutelor de organizații și reuniuni, a fost creat în 1958, un nou Consiliu Național al Femeilor Române, total subordonat, ideologic și organizatoric, Partidului Comunist Român.

Feminismul în perioada comunistă a urmat concepția de emancipare legată fundamental de munca productivă. În acestă perioadă nu s-au putut dezvolta teorii feministe care să promoveze drepturile femeilor ca indivizi și care să contribuie la autonomia femeilor, întrucât regimul totalitar nu tolera o altă ideologie decât cea comunistă.

Femeile au jucat un rol important în acestă perioadă, ele participând activ la modernizarea și industrializarea statului. Reprezentând jumătate din populația activă a statului, ele au luat parte la politicile de reducerea drastică a analfabetismului și de emanciparea prin muncă. Imaginea femeii a fost promovată de propaganda comunistă, care accentua dublul rol al femeii, atât în sfera productivă, cât și în sfera reproductivă. Astfel, ziua de muncă a femeilor se dublează.

În 1966, rolul reproductiv al femeii capătă amploare, odată cu implementarea politicilor pronataliste prevăzute în Decretul 770, prin care erau interzise avorturile și era prevazută incriminarea femeilor ce recurgeau la avort. Deși a existat o participare formală a statului la creșterea copiilor, prin suplimentarea numărului de creșe, acordarea concediilor de maternitate, asistenței medicale și alocațiilor pentru copii, în practică aceste măsuri nu au fost implementate corespunzător și nu au răspuns niciodată nevoilor reale ale femeilor. Prevederile decretului au făcut foarte multe victime în rândul femeilor, fiind printre primele legislații abolite după căderea regimului comunist.

Femeile au dobândit în comunism acces la sfera politică, locuri de muncă, statut social, relativă independență economică față de bărbați, asistența statului în creșterea copiilor, promovarea în poziții de conducere, acces la toate nivelurile și tipurile de educație. Însă, în realitate, femeile se conformau agendei partidului unic. Existau ierarhii ale ramurilor economice, muncile considerate ușoare erau ocupate în mare parte de femei, iar acest aspect se traducea și într-o ierarhie a salarizării. Managementul era în mare parte masculin. În perioada comunistă accentul a fost pus pe drepturile femeilor în viața publică, mai degrabă decât în viața privată.

Perioada tranziției În urma căderii regimului comunist, mișcarea feministă s-a concentrat pe recuperarea diferențelor culturale și politice ce au apărut față de Occident. La începutul anilor ’90 feminismul românesc s-a axat pe priorități specific „primului val, al feminismului”, cel al egalității în drepturi, în timp ce în țările vestice valorile feminismului erau mai răspândite în societate și discuțiile feministe erau bine dezvoltate pe mai multe sectoare social politice. Pentru prima dată în România s-a discutat deschis despre problema violenței în familie, care în timpul regimului comunist fusese ignorată, conducerea comunistă practic negând existența abuzurilor împotriva femeilor și a copiilor săvârșite în sfera domestică. Au fost evidențiate carențele legislative în acest domeniu, ceea ce a dus la mai multe modificări în Codul Penal de la 1969 (care era în vigoare atunci), precum Legea nr. 197 din 13 noiembrie 2000, și la adoptarea legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.

După 1989, cu toate că perioada comunistă luase sfârșit, gândirea dezvoltată până atunci rămâne un impediment care își pune amprenta și asupra perioadei post-decembriste. Astfel, practici precum avortul sau contracepția, rămân încă un subiect greu de abordat. După căderea regimului comunist, avorturile au fost legalizate, iar contracepția este, teoretic, disponibilă prin sistemul de sănătate al statului.

Tranziția spre o democrație liberală reprezintă o provocare după 45 de ani de dictatură și cenzură. Schimbările apărute sunt dificile dat fiind contextul nou la care oamenii trebuie să se adapteze: nivelul de trai scade, serviciile sociale se împuținează, cresc dramatic riscul de șomaj și șomajul.

După 1990, feminismul românesc a trebuit să se reafirme și să lupte cu o moștenirea comunistă care asocia conducerea politică a femeilor cu dictatura Elenei Ceaușescu și care considera feminismul o ideologie burgheză, cu ierarhia de gen a muncii și a salarizării și cu o scena politică dominată de bărbați. Feminismul modern s-a mai confruntat cu o libertate de exprimare neîngrădită, care nu sancționa actele de misoginism, sexism sau șovinism și cu falimentul industriei grele, care avea preponderent angajați bărbați și privatizarea industriei ușoare, care a expus femeile la o economie de piață fără protecție sindicală.

În acest context, în primul deceniu după căderea comunismului apar primele organizații pentru apărarea și promovarea drepturilor femeilor (în anul 2000 se înființează Centrul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen - FILIA), apar primele cursuri universitare pentru studii de gen în cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București.

Dintre câștigurile legislative ale mișcării, pot fi menționate Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, egalitatea de șanse devine principiu constituțional în anul 2003, înființarea Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în anul 2001, înființarea Agenției Naționale pentru Egalitate de Șanse (ANES).

Lipsa feminismului grassroots